Nu foamea mă face să mă revolt în aceste zile, deși au fost destule momente în copilărie, studenție ori în primii ani în învățământ când am cunoscut foamea la modul intim, permanent. Mă revoltă statul nefuncțional, mișel, spoliator, mă revoltă că fiecare lege sau ordonanță este croită în dușmănie față de oameni. 

Mă revoltă deznădejdea oamenilor sărăciți de criză și de guvernarea șuie, mă revoltă disperarea prietenilor mei care și-au pierdut afacerea, casa, aparatamentul mamei, surorii și soacrei, jefuiți de finanțe, bănci și cămătari.

Mă revoltă că judecătorii de la Înalta Curte sunt în cârdășie cu bancherii și casele de avocatură și CSM-ul închide ochii într-o complicitate vinovată.

Mă revoltă politicienii opoziției care încearcă să politizeze protestul din Piață și să-și aroge merite închipuite. Mă revoltă tupeul unui Orban ori Petre Roman de a merge la Universitate: încercarea de a se amesteca printre oameni onești nu-i va face niciodată onești.

Mă revoltă politicienii care pledează pentru distrugerea celor șapte munți, otrăvind cu cianuri Roșia Montana pentru ca aurul dacic să ajungă în seifurile unor străini.

Mă revoltă discursul președintelui fiindcă sfidează logica:

-Nu conduc eu PDL-ul fiindcă eu l-aș fi condus mult mai bine!- zice mister president.

Deci, PDL-ul este condus prost! De cine? De domnul Boc!

Dar domnul Boc e șeful guvernului! Dacă domnul Boc conduce prost propriul partid, evident că domnul Boc conduce prost și guvernul! Exact ce scandează și demonstranții din Piețe, domnule președinte!

Boc conduce prost! Aduceți un guvern de tehnocrați să repună țara pe șine și patria vă va fi recunoscătoare, domnule președinte!

Și  amintiți-vă că și lui Carol al II-lea și lui Ceaușescu Elenele le-au adus ghinion. Dumneavoastră aveți două!

18,15  începutul intervenției prezidențiale: o țară întreagă a ascultat dezamăgită un discurs de campanie electorală. Președintele cunoaște durerile și problemele românilor, știe că partidele sunt vinovate-toate partidele-apoi tristul monolog continuă lung, plicticos, inutil. Simt lacrima din vocea președintelui, este acolo, pregătită să spele ecranul televizorului dar rămâne suspendată.

Spre final o invitație către societatea civilă de bună calitate, să se alăture conducerii societății fiindcă altfel locurile vor fi ocupate de alții lipsiți de valoare. Prea târziu pentru astfel de invitații chiar dacă sunt sincere și bine intenționate: mișeii de partid, din orice partid, sunt prea bine înșurubați. Iar cei bravi, care chiar ar voi să o facă sunt împiedicați de… scutierii de partid și de stat, cu bastoane de 70 de cm și armuri de soldați universali. Să fi uitat președintele că a supraimpozitat cultura, că scriitorii, de pildă, deși plăteau impozite pe drepturile de autor au mai fost cocoșați de încă un rând de biruri în timp ce parlamentarii nu și-au pierdut niciun privilegiu, n-au cunoscut reduceri de salarii ori sume forfetare și s-au plimbat senini în excursii cu destinații exotice decontate de stat?

La sfârșit, perla prezidențială care trebuia scăpată musai, ca să nu ne imaginăm că președintele a trimis o clonă, s-a propagat strident în difuzorul televizorului: poporul și-a făcut datoria! A ezitat, apoi a repetat înlăcrimat: poporul și-a făcut datoria!

Sigur, poporul și-a făcut datoria, poporul poate să moară!  Camarila prezidențială poate să-și vadă de propriile afaceri pe mai departe apărată de scutieri.

Poporul și-a făcut datoria! Poporul și-a făcut datoria!- și îndrăgitul actor Emil Hossu a murit la ora 19 și 13 minute împlinind sentința nerostită de președinte într-o tragică sincronizare.

temp 6

În copilărie, să fi avut vreo cinci-șase anișori, priveam  într-o duminică  la televizor un grațios spectacol de balet rusesc. Nu că nu mi-ar fi stat mai bine să bat mingea pe maidan, dar papașa era cherchelit și nu-ndrăzneam să mă mișc, ca să n-o fur. Priveam aparent blazată la tv dar mintea-mi lucra la o pistă de salvare. Mă rugam să se întâmple ceva, orice, numai să pot fugi la joacă. Când, să vezi noroc, televizorul,  un Temp 6  rusesc, obosit, începu să scoată fum și o flacără de vreo 30 de centimetri se ridică periculos spre perdea.

Papașa smulse brusc televizorul din priză și fără să stea mult pe gânduri îl izbi de pământ stingând eficient incendiul. Mama, care tocmai intra în cameră cu un castron de gogoși sări în lături scăpând vanilatele pe covorul de iută, mare lux la noi în cartier unde încă se purtau preșurile țesute.

Un plâns domol o zgudui pe mama până a doua zi în zori. Eu o zbughisem imediat la joacă, așa că nimeni nu-i lămurise pricina și abia vreo 20 de ani mai târziu, într-o discuție mi-am dat seama că mamei nu-i explicase nimeni despre incendiu, rămânând cu impresia că fărâmarea televizorului fusese o toană violentă a lui papașa.

A doua zi mă mustram că de dragul ieșitului la joacă mă rugasem să se întâmple ceva și iată ce dandana ieșise. Mă rățoiam la un nor ce-mi părea că seamănă c-un bătrân bărbos:

-Doamne, când te rog de vreo ciocolată ori de-o bicicletă ești un moș surd, dar când trebuie să bagi zâzanie între părinții mei ori să te joci cu focul te potrivești imediat la gândul meu! Ce drac de moș afurisit ești, Doamne!- strigam eu norului ce se-ndepărta nepăsător.

Ei bine, abia terminasem de strigat că un taxi opri în fața casei și papașa coborî voios c-un televizor Diamant E nou-nouț, taman la timp să-i urmărim pe marii noștri campioni de tenis Florin Segărceanu și Virginia Ruzici într-un turneu norocos.

Cred că Norul bărbos a vrut să se joace cu mine fiindcă acel televizor mi-a mâncat sufletul. După ce a ieșit din garanție se defecta cam o dată pe lună așa că mă tăbârceam cu el să-l pun în căruciorul de butelie și-l căram până la nea Titi, electronistul. Cum îl punea nea Titi pe masă și apăsa pe buton, televizorul funcționa perfect.

- Ce-are bre, nea Titi, că m-am săturat să-l car mereu pe la matale!

- Are suflet de curvă, mă! I se face dor și vrea s-o pipăi io puțin! Uite aci litera E. E de la Elena! Pă Lenuța, nevastă-mea, o cheamă Elena-n acte da io îi zic Lenuța fiindcă toate Elenele sunt curve!

- Hai, bre, că n-or fi toate!

- Auzi?- zicea apoi cu glas domolit: să nu zici când te-oi duce la școală c-am zis așa că mă arestează și pă mine și pă tac-tu! Ai auzit de Elena din Troia? La ea m-am referit!

Plecam acasă cu mare grijă să nu-l fărâm pe bâzdâcosul meu televizor izbindu-l în vreo piatră colțuroasă, fiindcă străzile nu erau asfaltate, apoi peste-o lună-două istoria se repeta.

Astăzi Ada ne-a promis că la sfârșitul programului ne scoate la restaurantul chinezesc dar după ce am închis biroul zice:

-Am o criză de rinichi, du-mă repede la Spitalul de Urgență!

O recuperăm și pe Ingrid pe traseu și o calc adânc spre spital. În recepția de la Urgență lume pestriță ca la gară în sala de așteptare.

Am ajuns la șase punct și după un interviu concis și o tensiune luată prompt în triaj, pune-te pe așteptat. 

Salvările curgeau una după alta: un țigan alintat pe care-l durea un picior ba mai sus, ba mai jos, nu prea știa sigur pe unde, un moș adus cu salvarea care-a făcut-o pe leșinatul până când s-a văzut la căldurică în fața fetei de la triaj unde s-a înviorat și s-a apucat s-o facă pe craiul, ba o pacientă care se plângea că-i deranjată la stomac:

- Câte scaune ați avut astăzi?

- Unul!

- Când?

- Dimineață!

- Păi, acum e seară, deci un singur scaun e normal!

- Da, dar dac-aș mânca pere?…

Ei bine, Salvările tot aduceau oameni pe targă, oameni în stare gravă ori dramatică și la medici se intra nu în ordinea sosirii ci a gravității stării de sănătate, astfel că până să-i vină rândul la consult, adică pe la ora zece, Adei îi trecuse de-a binelea durerea de rinichi. O analiză rapidă a stabilit că nu era nicio defecțiune la rinichi ci doar o banală durere de șale pentru care primi o rețetă cu No Spa, Piafen și Ketonal, adică exact ce și-ar fi cumpărat și singură dacă nu-i venea ideea trăznită de a merge la spital. Dar, ce s-o fi gândit mititica:

-Demolează Piratul sistemul de Urgență și nici nu știu ce-am pierdut!

Gândindu-mă la Ada care s-a reparat singură doar prin simpla ședere în sala de așteptare a Spitalului de Urgență mi-am amintit de minunatul meu televizor Diamant E, ce se repara singur imediat ce ajungea pe masa electronistului.

Probabil că și Băsescu a avut în copilărie un astfel de televizor care se repara singur și ce și-a zis: io mă repar la Viena că-s marinar și-mi place să călătoresc, Tăriceanu, Teo și Huidu nimeresc și ei Viena că și ei sunt băieți deștepți, hai să privatizăm Urgența că vine campania electorală și ne trebuie bani! Românii să se repare singuri, ca televizorul!

Dar în scurt timp ne-am liniștit: nu ne putea atinge nicio răzbunare!Toate posturile erau la țară, ceea ce era foarte enervant, și întindeam toți de o hartă, sperând să nimerim cât mai aproape de un mare oraș sau măcar să nu fie vreun sat de țigani. Eu am fost cea mai norocoasă fiindcă am prins Silistraru, la 18 km de Brăila. Un alt personaj mulțumit era Manu, care prinsese o școală la 30 de km de satul lui.

După vreo șapte ani de la terminarea facultății trec prin satul lui Manu și îl vizitez. Deși consătenii îi spun profesorul, amicul meu nu mai profesează fiindcă acea comună în care primise repartiția este la 30 de km pe hartă dar, în realitate trebuie înconjurat muntele și pe șosea sunt 130 de km.

Manu arăta prosper dar își trăgea un picior pansat cu meșteșug.

- Ce-ai pățit, prietene?- îl întreb plină de compasiune pentru suferința lui vizibilă.

Râde.

-Știi că io-s ca tata, care nu iartă nimic! A venit o doctoriță nouă în sat și m-a invitat pe la ea. Puteam să aștept până luni, că în timpul săptămânii nu-mi știe nimeni cărările, dar mă pune Aghiuță să-i promit că mă duc duminică dimineață. Aștept să plece nevastă-mea în grădină și mă îmbrac fercheș cu o cămașă albă și pantaloni de costum. Ies în curte și până să-mi fac pantofii cu cremă apare nevastă-mea. Las pantofii și mă duc la o platformă betonată la care lucrasem cu câteva zile în urmă și-mi găsesc de lucru. Calc într-un oțel-beton ruginit și-mi intră vreo trei centimetri, străpungând papucul ca pe cașcaval. Na, belea! Aproape leșinat de durere, îi dau nevestii indicații s-o cheme pe doctoriță. Asta, având altă vorbă cu mine se cam izmenea, probabil se gândea că nevastă-mea a mirosit ceva și-o cheamă s-o păruiască.     

Vine gagica și mă pansează, îmi face un antitetanos, mă consolează pe furiș dar mie nu-mi mai ardea!

-Se pare că Doamne-Doamne ți-a dat un semn, că voiai să calci strâmb, amice!- zic eu, înclinând mai mult spre amuzament decât spre compasiune.

-Nu zău! Dacă primea taică-meu câte un semn pentru toate gagicile lui ar fi fost ciung, schilod, albinos și fără urechi! N-ai să vezi! Papucii au fost de vină, rebuturi chinezești!

Și brusc mă apucă un râs nebun! Iar am uitat cu toții că finii mei sunt lacto-vegetarieni de vreo doi-trei ani! Nu văd altă soluție decât să încerc o negociere cu ei la telefon. Eu le explic că dom curcanul n-are colesterol, că are cea mai sănătoasă carne, finul mă combate, cică n-are încredere, că dumnealor curcanii sunt îndopați cu hormoni și că nu renunță la vegetale.

Situație disperată! O mobilizez pe mama să facă o fasole bătută și ce i-o mai trece prin cap, să am ce pune creștinilor pe masă.

-În fond, și curcanul este vegetarian! încearcă mama să salveze situația. Ăsta mănâncă doar verdeață și grăunțe!

Cum musafirii noștri vegetarieni vin abia peste vreo cinci ore, ne-am apucat să răzbim singuri curcanul. Nu știu cum or fi creațiile vegetariene ale Adei dar, curcanul, tot de ea meșterit, este absolut delicios! Vă urez tuturor Crăciun fericit!

Văd un interviu în evz.ro în care unul din frații de viță, frumușelul Cătălin Păduraru imprimă un ritm săltăreț interviului. Chiar mă prinde! Toate bune până când, în încercarea de a ține pasul cu fermecătorul interlocutor, o comite musiu reporterul:

De sute de mii de ani, viaţa tihnită a românului se mişcă asimptotic între Crăciun şi Paşti. Între porc şi miel, cu vinul la mijloc. Să descriem mijlocul…

Și uite-așa, reportajul ia o turnură poetico-filosofică eminesciană: anii grei ne par ca clipe, clipe dulci ne par ca veacuri , căci, cum altfel s-ar putea traduce plasarea nașterii lui Isus, formarea poporului român și  încreștinarea românilor cu câteva sute de mii de ani în urmă. Și uite-așa, mintea tihnită a ziaristului inventează o viață tihnită a românului, cum numai în versurile idilicului Alecsandri mai găsești.

Cum viața mea este un fel de proiecție a modelului brownian, evident că nu pot înțelege mișcarea aceasta asimptotică între Crăciun și Paști. A, în sens spiritual, poate ne întâlnim cu Paștele și Crăciunul undeva pe la infinit, circa și ceva! Dar cu porcul, mielul și vinișorul avem nenumărate puncte de tangență: degete, limbă, esogag, stomac și restul traseului. Când ai cunoștințe limitate  de aritmetică, nu te avânta pe tărâmul limitelor din analiza matematică! Cunoaște-ți limitele!

Dar stimate reporter, ai o scuză numai dacă, în logica domniei tale, în valoare absolută Paște=miel și Crăciun=porc.

Dar, nu te considera încă scăpat! Scapi de corigență numai dacă domnul Cătălin Păduraru ți-a dat să deguști câteva pahare de vin și te-a trotilat! Recunoaște c-ai luat un interviu pe lângă poloboc și te-a doborât recuzita și gata: ești iertat!

Precizare: Nu am dat numele reporterului ca să nu-și facă sânge rău, fiindcă dacă-i tânăr are timp să îmbătrânească și să capete experiență, eventual să uite și de asimptote iar dacă a fost beat, între timp a băgat niște zeamă de murături și e ca nou.

Citiţi mai mult: “Dacă bei o găleată de vin, îţi mai revii. Dar dacă bei o găleată de cafea, mai scapi? ” – EVZ Special > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/daca-bei-o-galeata-de-vin-iti-mai-revii-dar-daca-bei-o-galeata-de-cafea-mai-scapi.html#ixzz1hDY9zKdY
EVZ.ro

Ingrid şi Sabrina au fost invitate într-o lojă centrală iar eu am împărţit lojă laterală cu un călugăr foarte simpatic, dotat cu un monocular ce mărea totul de zece ori, să nu scape domnia sa niciun detaliu. Şi ce detalii mai oferea piesa!

Reprezentaţia spumoasă şi-a câştigat cinstit hohote de râs în cascade şi aplauze viguroase. La pauză Ingrid intră voioasă în lojă şi întreabă:

-Ai văzut ce funduleţ mişto are regizorul?

-Din unghiul meu nu prea l-am văzut pe regizor dar Viki, în desu-urile acelea sexi, arată beton!-zic eu.

-La asta vă uitaţi voi?- întreabă stupefiat călugărul.

-Ar trebui să apreciezi că-i un dialog cinstit!- zic eu cu aplomb.

Că, organizatorii, aflând că-i un călugăr invitat la manifestări, au programat această piesă cu frumoase despuiate ori că drăguţul de călugăr a zis de dimineaţă dă-mi Doamne o zi minunată şi Doamne-Doamne a dat, nu vom afla niciodată. Cert este că a fost o seară grozavă şi vă invit să vizionaţi piesa Scandal în culise.

Brăila începe la Dunăre şi se termină la Dunăre dar, farmecul ei este fără început şi fără sfârşit. Arcele bulevardelor, desenate cu rigoare matematică ne spun poveştile  bătrânelor case ale armatorilor- poveşti de iubire, gelozie, trădare, faliment şi jale. Sunt casele din care-au fost izgoniţi proprietarii pentru a găzdui vremelnic ciocoi comunişti ori oameni prea simpli pentru a înţelege cu câtă suferinţă a fost plătit confortul lor. În aceste zile, musafiri din toată ţara sunt veniţi la Brăila ca să descifreze genomul de brăilean. Nu că cele ce arătăm noi în aceste zile ar fi ascunse dar, cine vine fugar, mânat de treburi ori doar în trecere, nu apucă să descopere decât, poate, întîmplător, o mică parte din bogăţia spirituală a oraşului nostru. Biserica evanghelică, biserica armenească, mitropolia de rit vechi, catolica, mozaica, bulgăreasca, fosta moscheie ce poartă numele de Sfinţii Arhangheli, biserica greacă ori catedrala Sfântul Nicolae, strada Regală, palatul monumental al teatrului, fostul hotel francez, Grădina Mare ori faleza Dunării sunt doar o parte din vectorii ce au făcut parte din planul nostru de seducţie.  Municipalitatea a instalat recent plăcuţe indicatoare spre reperele istorice ale oraşului dar a uitat să scrie pe ele un avertisment important: Străinilor, fiţi cu băgare de seamă! Cine va iubi Brăila, nu se va mai vindeca niciodată!

Aşa se face că noi, brăilenii, avem atât de mulţi prieteni din soiul cel mai bun!

Mulţumesc tuturor prietenilor care au fost astăzi prezenţi în foaierul Teatrului Maria Filotti, unde s-a lansat volumul de proză afurisită Copilul Dunării. Promit să mă laud mâine.  

De la aşa aleasă adunare nu putea să lipsească nici Niţică, fiul bulgăroaicei. Ştiu că nu v-am mai povestit de multă vreme despre Niţică dar sunt sigură că nu l-aţi uitat!

Ei bine, vineri la 17,30 Niţică îşi pune hainele de oraş şi vine la teatru. Nu la orişicare ci taman la Brăila, la Maria Filotti, unde se adună lumea să-l admire, fiindcă are loc lansarea volumului de proză afurisită Copilul Dunării. Vă aştept pe toţi, copii, mămici şi bunici să-l cunoaşteţi pe chiznovatul de Niţică şi pe fudulul de Toderaş- gînsacul vorbitor. Pentru cine a venit mai tîrziu în bătătura mea, îl găsiţi pe Niţică aici şi aici.

Şi pentru că Niţică este un personaj adorabil, se vor aduna să-l răsfeţe domnul Aureliu Goci, critic şi istoric literar, venit din Bucureşti împreună cu studentul la actorie Andrei Goci, de la Timişoara doamna Maria Grapini, preşedinta Asociaţiei Femeilor de Afaceri şi, de la Iaşi, directorul tehnic al Centrului Cultural Misionar Doxologia ce păstoreşte editura Doxologia şi radio Trinitas, Serafim Pantea. 

Gazde la teatru ne vor fi regizoarea Anca Cismaru, actriţa Liliana Ghiţă şi actorul Dan Moldoveanu.

Vă aştept!

Când România era scufundată în beznă, caloriferele erau sloi şi ne călcam în picioare pentru un kil de zahăr, îl înjuram de zor pe Ceauşescu, când, de fapt FMI-ul era sinistrul păpuşar al tragediei noastre.

FMI a vrut să-i sărăcească pe români înainte de ’89, pentru a-i scoate în stradă

Annely Ute Gabanyi argumentează, bazându-se pe cercetările şi analizele pe care le-a făcut, că regimul Ceauşescu nu ar fi vrut să-şi plătească datoriile la băncile occidentale, aşa cum scriu istoricii români, ci a fost obligat să o facă. Astfel, de pildă, FMI i-a propus României în perioada 1982-1983 un acord stand-by prin care datoriile ţării să fie re-eşalonate şi, în schimb, guvernul să aplice măsuri de austeritate extrem de drastice. Gabanyi explică mai departe că, sub presiunea Occidentului, România a fost nevoită să dea înapoi banii împrumutaţi în anii ’70, chiar cu preţul înfometării populaţiei. În acest fel, cancelariile vestice mizau pe două efecte: recuperarea banilor şi ieşirea în stradă a românilor umiliţi. Citiţi continuarea articolului în România Liberă.

Dar, dacă economic am fost încălecaţi de străini şi “agenturili” şi-au făcut treaba pe teritoriul ţării, dacă am învăţat la lumânare, dacă am cules şi-am depănuşat porumb în Insula Mare a Brăilei an de an până la mijlocul lui decembrie, dacă ne-am călcat în picioare la cozi ca să apucăm nişte gheare de găină- celebrele tacâmuri- niciun analist şi niciun cercetător nu mă va putea convinge că petrecerea vacanţei pe stadion pentru a repeta scrierea lozincilor mincinoase din cartoane a avut vreo justificare.

Minciuna stringentă din ziare şi de la televizor, cultul personalităţii practicat frenetic, sistematic şi obscen, cenzura şi teroarea Securităţii au fost ingredientele tiraniei, iar cei ce spun cu seninătate “comunismul a fost bun dar a fost rău aplicat” să-şi ia nişte pastile de lecitină şi să tacă!

Experiment pervers, importat pe filieră ruso-evreiască, a distrus fibra poporului nostru, a omorât oameni şi a distrus destine; comunismul nu este scuzabil!

Leşul comunismului este în pubela istoriei şi acolo trebuie să rămână!

Zi lumină la volan, başca uneori şi nopţile, pe la Sfânta Maria erau tăiţei. Colega lui Ingrid, fiică-mea, s-a entuziasmat: “Ce de gaşcă-i maică-ta, poartă blugi moderni! Şi eu am vrut să-mi cumpăr o pereche de blugi rupţi dar nu m-a lăsat mama!”

Tot era ziua mea, mi-am luat blugi noi. Tot chinezeşti…

Ieri, în faţa Casei Memoriale “Costache Negri”, în comuna cu acelaşi nume, când să urc în maşină: tragedie! Pârrrr! Şi blugii mi s-au rupt în… tur!

Abia azi pe la orele 19 am reuşit să-mi fac timp să fug de la birou la cumpărături dar, prăvăliile erau închise. Am străbătut tot oraşul şi singurele magazine deschise erau cele de… pompe funebre. Deschise, bine luminate şi cu câte doi-trei vânzători vioi.

După ce trec pe lângă al treilea mort-shop îmi vin dracii.

-Uite-i, Ada, pe ticăloşii ăştia cum tropăie aşteptând să crăpăm ca să-şi facă planul la vânzări! Ce comerţ satanic este acesta, să faci comerţ cu moarte şi nefericire! Căci, nu-i aşa, când îmi fac o socoteală la negustoria mea, zic cam aşa: luna aceasta trebuie să vând 500 de ştampile ca să-mi scot cheltuielile cu salarii, curent, rate, chirii, combustibil. Ăştia cum zic, dom’le? “Cinci morţi chiria, şapte-salariile, doi-curentul, trei-profitul, cu 17 bucăţi mi-am făcut planul!”

Ada leşină de râs:

-Ai uitat că negoţul cel mai profitabil ori e cu sexul ori cu cu moartea? La ăştia mai scapi cu un sicriu de criză de 150 de roni, dar ce te faci dacă popa-ţi cere 1500 pentru îngropăciune? Acolo e durerea! Dacă lumea ar lua în serios pilda lui Alexandru cel Mare, multe nelegiuiri n-ar mai avea lor!

Alexandru a cerut să fie îngropat cu mâinile afară, să vadă toată lumea că el, cel mai mare împărat n-a luat nimic cu el!

S-a întrebat cineva care a fost secretul lui Alexandru, stăpânul celui mai mare imperiu?

Dacă nu v-aţi gândit până acum, vă spun eu: genialul lui dascăl, Aristotel!

Dacă onor guvernanţii nu vor înţelege că educaţia este motorul naţiunii, vom avea drept standard cultural maneaua şi toată lumea se va înghesui să vândă copârşee-profit garantat. Şi dacă se-nteţeşte criza-n Europa, ni se vor întoarce acasă şi centuristele şi ciorditorii fără frontiere! Atunci să te ţii!

Astăzi, mă prezint la întâlnirea cu o clientă într-o localitate în afara oraşului dar aceasta lipseşte de la birou şi nici nu răspunde la telefon, aşa că plec mai departe. După vreo patru km mă sună, se scuză şi îmi spune că ajunge în câteva minute la birou.

O, Doamne? Să mă întorc înapoi? Sigur că mă întorc fiindcă lucrez în vânzări şi clientul chiar este stăpânul nostru, mai ales că am mai căutat-o de vreo douăzeci de ori şi încerc de câteva luni să setez o întâlnire cu doamna.

Oferta mea este cam cu 30% sub a concurenţei, aşa că bat palma pentru un porcoi de ştampile. Perfectarea hârtiilor îmi ia vreo 40 de minute, socotesc că am pierdut cam o oră cu întoarcerea mea şi aşteptarea doamnei, apoi pornesc la drum spre nordul judeţului Galaţi. La un moment dat două maşini de SMURD- Descarcerarea şi Ambulanţa- vin din sens opus cu girofarurile pornite. După vreo zece minute dau de o mulţime de gură cască şi un poliţist nervos care-mi face semn să circul. Apuc să văd o Cifă inscripţionată Tancrad proptită urât într-un stâlp de beton, cu cabina varză şi urmele frânării violente pe carosabil: venind din nord, trece brusc pe contrasens, apoi reintră pe sensul ei, iese în decor şi se opreşte violent în stâlpul de beton. N-am aflat ce i-a ieşit Cifei în cale de a pierdut controlul direcţiei dar am binecuvântat-o pe doamna care m-a întors din drum pentru că după toate calculele, aş fi avut şanse să fiu în zonă la ora fatidică.

Morala: 1) De acum înainte mă voi întoarce oricând din drum pentru a semna un contract important!

2) Dacă va trebui să mă întorc, înseamnă că îngeraşul vrea să mă protejeze de un eveniment nefast, deci mă voi întoarce musai.

Astfel, încercând să caut o ştire despre accident, iată ce găsesc prin presa on-line:

De la căderea Cortinei de Fier, ruşii fac o mare achiziţie de rachete: la cererea expresă a preşedintelui Medvedev armata rusă a achiziţionat 10.000 de rachete!

De Badmington…

Secretarul general al Nato a suferit un accident!

A căzut de pe bicicletă…

Prostituatele din Paris în pragul isteriei: nu pot contracara preţul de dumping practicat de românce!

O familie de egipteni creştini a renunţat la Ţara Piramidelor unde musulmanii le incendiau casa şi s-au refugiat în… Colentina. Se simt în siguranţă şi sunt fericiţi!

Brazilia, tara cu cele mai frumoase femei din lume! Şi ce dacă?

35% dintre bărbaţi fac sex cu animalele! Nu doar o dată, din curiozitate ci în cure de la unul la cinci ani!

Sătui de preţurile în creştere ale petrolului, japonezii s-au căcat în rezervor!

Astfel, au produs prima motocicletă din lume care funcţionează cu fecale umane! Mişto!

Ne plângem adesea de tabloidizarea presei, de manelizare şi miştocăreală ieftină. Dar, în lumea contemporană, în care normalitatea nu mai e o normă, avem doar circ, iar presa îşi face numărul în arenă.

Ştirea despre accident nu am găsit-o, că doar Tancrad-ul este o firmă cu muşchi în zona Brăila-Galaţi şi nici presa nu-i chiar aşa de independentă cum pretind unii!

Un tânăr doctorand, fermecător de altfel, m-a ţinut o vreme de vorbă apoi mi-a cerut adresa.

-Poate vrei adresa Adrianei, eu sunt oleacă măritată!- zic, gândind că-mi dădeam bacalaureatul când el încă mai făcea la oliţă.

Râde.

-Nu adresa de acasă. Râde iar… Adresa blogului, mă luminează frumuşelul…

-Aha, asta-i altceva, zic eu mai relaxată. N-am!

-N-ai? Nu pot să cred! Cum? Scrii atât de bine şi ţii doar pentru tine? Îţi trebuie un blog ca să ieşi în lume!

-OK. Îmi fac după târg, admit eu.

-Hai să facem schimb de adrese de e-mail să-ţi trimit nişte template-uri pentru blog şi apoi să-mi trimiţi adresa blogului. Trece zilnic pe la stand încântat de Comisie. Discutăm multă istorie dar after save-ul în exces rămâne în stand multă vreme după plecarea lui. După târg am fost ocupată cu lansarea la Brăila aşa că abia pe 20 decembrie mi-am făcut blogul. Noua jucărie m-a sedus rapid. Când am înţeles că am intrat pe un făgaş periculos era prea târziu: blogul este cel mai mare hoţ de timp! Legea compensaţiei a funcţionat şi aici, mi-a furat timp dar mi-a vândut cărţile şi proza mea afurisită mi-a adus o mulţime de prieteni la care ţin. Cu unii m-am întâlnit şi în off-line la o şuetă cu alţii mă conversez pe mess sau pe e-mail.

Între timp am publicat cărţile Dumnezeu era-n vacanţă, Ardei Iuţi şi Copilul Dunării şi blogul mi-a făcut o promovare excelentă. Cât voi mai scrie pe acest blog? Dacă aş şti răspunsul la această întrebare precis aş şti şi numerele de duminică de la 6 din 49.

Doctorandul? Deşi teoretic este tatăl spiritual al acestui blog a fost primul banat şi aici şi pe e-mail. Nu, nu sunt o tipă nerecunoscătoare dar tipul mi-a trimis pe e-mail o fotografie de sub duş.  Başca că era tâmpit: când vrei să impresionezi damele nu te pozezi făcând duş cu apă rece!

Dedic această postare Brânduşei- “Gepetto, mai spune o poveste!”- şi nepotului meu de văr de capră, Domnul Goe.

Evenimentul a fost girat de doamna Cristina Guseth, director Freedom House România

Lansarea a fost animată de basistul brăilean Fane Mardare şi trupa Cri-cri. 

Prezenţa relativ numeroasă arată că braila.net are deja prieteni. Dintre blogeri l-am întâlnit pe Marian Sabo.

-Lasă! N-o să priceapă niciodată ce spui tu, ei învaţă alte poveşti la şcoală. Istoria o scriu conducătorii după interesele lor. Apoi către mine: -Dacă le spui la şcoală că pe vecinul tău evreu l-a salvat de la moarte Mareşalul probabil te arestează. Ai învăţat la şcoală cine-i Mareşalul?

-Da.

-Mă mir! Aveţi poza lui în cartea de istorie?

-Nu, dar bunicile mele care au prins ambele războaie mondiale mi-au povestit multe. Domnul Lessen a făcut un semn şi doamna a adus nişte reviste şi almanahuri vechi. Atunci am văzut prima dată fotografii cu Antonescu. Răsfoind un almanah am dat şi de poza lui Stalin pe care îl vedeam de asemenea pentru prima oară.

-Ăsta ce caută aici?- a zis bătrânul mirat şi a smuls foaia apoi, cu răbdare l-a rupt pe tătucul popoarelor în bucăţele mici-mici.

Am spus mai demult că o carte cinstită şi acceptată despre mareşalul Antonescu nu o poate scrie decât un evreu. O personalitate puternică care se va putea ridica deasupra prejudecăţilor şi care va rezista presiunilor propriilor conaţionali.

Pe 15 noiembrie la librăria Sadoveanu se va lansa Mareşalul Ion Antonescu- o biografie, sub semnătura scriitorului Teşu Solomovici, o carte document de 812 pagini. Obsedat de peste 70 de ani de personalitatea mareşalului- de când copil fiind l-a întâlnit pe o stradă din Focşani şi şi-au intersectat privirile- scriitorul îşi deapănă propria experienţă de viaţă dar foloseşte şi un important fond arhivistic cunoscut sau mai puţin circulat, inclusiv jurnalul rabinului Safran, pe care mulţi evrei preferă să-l treacă sub tăcere.

Aştept cu nerăbdare cartea, pe care într-un interviu în ziarul Adevărul chiar domnul Teşu o numeşte o carte cinstită şi, sper ca Mareşalul să-şi regăsească în sfârşit locul în istoria românească. Nu albit politic, nu demonizat politically correct ci în toată dimensiunea personalităţii sale.

“Într-un fel îi datorez viata aceluiasi maresal Ion Antonescu si ca mine îi datoreaza lui Antonescu viata aproape toti evreii din vechiul regat”- afirma Teşu Solomovici într-o emisiune televizată, afirmaţie reluată şi în interviu, aici

Astfel, decizia Elenei Udrea de a apărea în pictorialul din Tabu pare opera unor consilieri ori mediocri, ori duplicitari. Cu excepţia doamnei Margaret T, toate celelalte femei celebre îşi datorează cariera sau celebritatea bărbaţilor puternici din viaţa lor. Poate nu şi Madonna dar nu este un exemplu fericit ales. 

Un consilier cinstit ar trebui să ştie că oamenii aşteaptă de la doamna ministru performanţe asemănătoare ministrului Dezvoltării Regionale din Polonia, doamna Elzbieta Bienkowska.

În facultate un coleg s-a uitat îndelung la fotografia mea din carnetul de student apoi a spus serios: dacă ai avea puţină chelie ai fi leit Napoleon. Profesorul nostru de istorie, scriitorul Vintilă Corbul a trecut pe hol în acel moment şi auzind discuţia a privit şi el fotografia:

-Da, asemănarea este evidentă!- a confirmat el, şi inima mea a început să bată zănatecă, să-mi sară din piept. Numai că- zice marele scriitor după o pauză bine calculată- ţine minte că, baba dacă avea mustăţi era general!

Aşa că, stimată doamnă ministru, cu sau fără rochia lui Margaret T, pentru ieşirea din criză noi vrem să fiţi o ministresă de valoarea doamnei de fier şi nu doar să arătaţi ca ea.

Cine are urechi de auzit să audă!

Am văzut azi pe net o imagine care probabil îl va face celebru pe realizatorul ei, Sebastian Marcovici

de la Mediafax.

Fotografia în care Traian Băsescu face o baie de episcopi este spectaculoasă, dar m-a aruncat într-o mare dilemă: de ce râde preşedintele de unul singur iar dumnealor, înaltele feţe bisericeşti, zâmbesc subţire ori rămân taciturni ?

a) înalta faţă bisericească din dreapta şefului statului, ce pare că şopteşce ceva, îi spune un banc porcos preşedintelui,

b) vreun şugubăţ de popă din vecinătate l-a gâdilat ori l-a ciupit de fund pe dumnealui, il presidente, 

c) preşedintele le sugerează episcopilor să-şi doneze pietrele preţioase de pe mitre şi crucioaiele de aur de la gât, ca să achite datoria externă a României şi să scoată ţara din criză 

Am fost arondată pe lista unor fete isteţe. În afară de nume şi CNP nu prea le-a interesat nimic. Au dedus că sunt româncă, ortodoxă, fără nevoi speciale, posesoare de budă, gaze şi apă curentă. Tot ele ştiau şi anul construcţiei casei. Ştiau destul de multe… Au socotit rapid că pentru cât muncesc eu n-au rubrică disponibilă şi m-au încadrat la 99 de ore săptămânal fiindcă atât permite formularul. La rugbist cu doar 60 de ore n-au fost probleme.

Singura noutate cu ocazia acestui rencensământ a fost pentru mine: aceste fete foarte informate sunt chiar vecinele mele, locuiesc după primul colţ. Propun ca următorul rencensământ să fie organizat sub formă de şezătoare ca să am ocazia să-mi cunosc toţi vecinii fiindcă în cei opt ani de când locuiesc aici nu-i ştiu decât pe cei de pe proprietăţile tangente.

Mă tot întreabă cunoscuţii dacă sunt de acord să dau CNP-ul recenzorului.

Acum, vorba românului: unde merge mia merge şi suta! Dau CNP-ul la bancă, la firma de asigurare, la bibliotecă, la medicul de familie, la farmacie şi la laboratorul de analize- sunt obligată de lege să-l scriu pe fiecare factură emisă- mare brânză că-l dau şi recenzorului!

În acest week-end Primăria Brăila a continuat tradiţia târgurilor de flori organizate în fiecare toamnă în Grădina Mare. Pe scenă au evoluat copiii talentaţi ai Brăilei cântând live iar elevii de la Şcoala Populară de Artă şi-au expus picturile. Brăilenii s-au pus bine cu nevestele cumpărându-le cu mare dărnicie flori de criză: crizanteme. La eveniment a participat şi primarul Brăilei. I-am testat umorul cu o epigramă. A reacţionat bine: încă nu mi-a rupt niciun picior!

N-am ratat ocazia să mă întâlnesc cu cititorii la un vin fiert. Ada a vândut cărţi, eu am dat autografe. Cei care mi-au citit deja toate cărţile au venit să vadă ce-am mai scos. Urmează ”Despre sex în gura mare” dar mai am de lucru la corectură. Sper s-o scot până la Gaudeamus.

Ziua de duminică, cea mai frumoasă din tot week-end-ul a fost excelentă şi pentru plimbat câinii. Un cuplu cu un Shi Tzu haios a dat târcoale cărţilor, apoi preţ de vreun sfert de ceas l-a lăudat pe ăla micu’: 1000 de lei, adică 10.ooo.000 de lei vechi a costat micuţul, achiziţie de la Mall dar, merită bănuţ cu bănuţ!- zice doamna. Sigur, din prima zi au început cheltuielile: vaccinuri, buletin, jucării, mâncare scumpă pentru juniori- completează şi dumnealui.

Tipul se decide pentru Comisia ZÜRICH dar nevastă-sa strigă ca arsă:

-Mielule, 20 de lei înseamnă 200.000, nu 20.000! Cum să dai atâta bănet pe o carte?!

-Iartă-mă mami, ştii că încă nu m-am obişnuit cu banii noi!- spune tipul spăşit. Apoi către mine:

-Căţeluşul ăsta ne zvântă de bani! De unde să dăm atâta bănet pe-o carte?!

Nava Mureş

Capitania Portului

Al doilea blogmeet brăilean a început cu o plimbare pe Dunăre. La prima numărătoare am înregistrat 34 de bloggeri dar lumea era în mişcare şi poate-am mai pus “doi la primărie, doi la prefectură…”. Ne-am adunat 34 de bloggeri, bloggeri jurnalişti ori doar jurnalişti, personaje interesante cu personalităţi bine conturate dar, aşa cum veţi observa şi în fotografii, marea vedetă a fost Dunărea. Am profitat de vremea frumoasă ca să trag cât mai multe cadre. Nu m-am uitat la ceas dar probabil că ne-am plimbat cam o oră. Au venit bloggerii de la primul blogmeet dar şi feţe noi. După discuţiile de încălzire de pe vaporaş am continuat şueta pe un ponton.

Se pare că după primul blogmeet ne-am lăudat destul cât să-i facem curioşi şi pe bucureşteni, focşăneni şi gălăţeni, astfel că astăzi putem vorbi de SUD-EST BLOGMEET. Discuţiile au continuat până pe la 16,30 când norii îngrămădiţi la orizont s-au îmbulzit peste noi şi ne-au trimis acasă. Eu am nimerit direct în scutece.

Mulţumesc organizatorilor, Marian şi Diana fiindcă mi-au oferit un cadou superb de ziua mea!

Îi salut pe toţi participanţii: Cati Lupaşcu, Pavel Ionuţ, Sabrina, Daniel, Starwars, Baltazar72, PatoBazil, Braila.net, VirtualKid, Florin Dediu, Andrei Cismaru, Cosmin Zodilă, Tudor, Tiberiu Molnar, Florea Cristian, Sorin Patrichi, Ştefan Patrichi, Gina Bahor, efemeride.ro.

Îi rog pe toţi cei care nu s-au regăsit în listă să-mi lase datele de contact la comisiazurich@yahoo.com sau link-ul în comment.

Ei bine, sub blazonul familiei Şuţu mi-am vândut eu “Ardeii iuţi!” Joi şi vineri au fost două zile subţirele pentru un târg de “Kilometru zero”, venind prea puţină lume, mai mult bătrâni cu chef de socializare şi cu portofelul gol. Sâmbătă pe la două, toamna s-a instalat hotărâtă în capitală printr-o ploaie rece şi pătrunzătoare şi, cum standul era în aer liber, am strâns şi ne-am luat “piua”. Duminică la 11,30 în holul monumental al Palatului Şuţu aveam o masă rotundă cu tema Romanul poliţist din România după care era programată lansarea romanului poliţist”Ardei iuţi”. Pe afiş erau scriitoarea Eliza Roha, şi criticul literar Aureliu Goci. Pe măsură ce ne apropiam de ora 11,30 ploaia se înteţea şi mă întrebam dacă şi-o uda cineva ciubotele ca să vină la lansarea unui roman poliţist. Surpriza plăcută a fost că s-au ocupat toate scaunele, ba au fost şi vreo 20 de persoane în picioare.

Criticul literar Aureliu Goci nu s-a oprit doar la romanul “Ardei Iuţi” ci a făcut o radiografie de anvergură romanelor mele. 

Nu mi-am pregătit un discurs, pun mai mare preţ pe spontaneitate decât pe regie şi auditoriul s-a lăsat prins de stilul meu afurisit.

Sala m-a răsplătit cu aplauze insistente dar show-ul abia începea.

Artista Doina Ghiţescu, într-o interpretare fără egal, a citit câteva pagini

de umor bubuitor din romanul “Ardei iuţi”. Sala s-a prăbuşit în hohote de râs şi nimeni nu şi-a cruţat palmele când a aplaudat. 

Criticul literar Aureliu Goci a recuperat microfonul adăugând:

“Faptul că Doina Popescu-Brăila scrie bine nu-i o întâmplare! Doina Popescu vine din tradiţia puternică a scriitorilor brăileni, de la Nae Ionescu, Panait Istrati şi Fănuş Neagu. Doina Popescu calcă cu siguranţă şi vigoare pe Strada Mare a prozei româneşti!”

Copilul Dunării

Astăzi am primit o carte prin poştă: Dincolo de vitralii de Gheorghe A. Stroia. A ajuns la fix fiindcă eram la birou într-un rar moment de respiro cu o cafea în faţă şi am deschis-o la întâmplare pe la pagina 133. Ca să vezi întâmplare, protagonista eram chiar eu, alături de Niţică şi jupânul Toderaş. Ia te uită îmi zic: s-a găsit un critic literar să-i numere penele drăguţului de Toderaş!

DOINA POPESCU -BRĂILA: „Copilul Dunării”

sau

 „ Despre valenţele paradigmatico-sintagmatice ale unui stil inovator – premisele reuşitei literare”

Doina Popescu, semnată pe aproape fiecare carte „Doina Popescu Brăila”, mândră de locul său de baştină, este creatoarea unei specii literare noi şi anume „proza afurisită”. Dacă s-ar încerca o definiţie a acestei proze afurisite, atunci ar suna cam aşa: „episod epic, cu derulare intermitentă, secvenţială şi relativ restrânsă ca arie temporală, populată din abundenţă şi colorată ostentativ de personaje literare hâtre, creatoare ale unor inedite situaţii tragi-comice, de cele mai multe ori cu valenţe oximoronice”. Toate cărţile Doinei Popescu-Brăila s-ar încadra în această sumară definiţie a prozei afurisite, începând chiar cu romanul său de debut: „Comisia Zürich”, apărut în 2009.

            Născută la 16 octombrie 1968, la Brăila, profesor de matematică, pilot, jurnalist, scriitor şi om de afaceri de succes, Doina Popescu surprinde „breasla” prin apariţia în anul 2010 a trei titluri noi de carte: romanul „Dumnezeu era-n vacanţă”, romanul poliţist „Ardei iuţi” şi nuvela „Copilul Dunării”, toate editate de Torent Press (tot o creaţie a efervescentului şi neobositului literat brăilean). Cu toate că unii critici literari s-au cam „grăbit” să eticheteze „prozele afurisite” ca „bune pentru presă şi nu de adunat într-o carte”, opinia generală a cititorilor săi reconfirmă dictonul: „degustibus non disputandum” –făcând din aceste „proze afurisite” unele dintre cele mai savurate scrieri ale momentului.

Deşi este o carte- mărturisire, a unui personaj volubil, isteţ, frumuşel şi dotat cu o stare de agitaţie permanentă– specifică vârstei, „Copilul Dunării” (o „epopee”structurată în 28 de „cânturi”) respectă„canoanele” prozei afurisite, o lucrare atipică despre un timp atipic. Personajul principal –Niţă – aminteşte, într-o oarecare măsură, de Nică al „Amintirilor din copilărie”. Şturlumbatic, neastâmpărat, uneori egoist şi răzgâiat, dar dotat cu o inimă mare, milos şi cu un deosebit spirit de justiţiar, Nică este al doisprezecelea copil al Dobriţei şi al lui Constandin. Născut într-o familie numeroasă, el „vede” multe, „ştie” şi mai multe, şi participă la diverse acţiuni ale luptei de rezistenţă împotriva nemţilor. Iată cum îl descrie autoarea: „Niţă, născut sub zodia Scorpiei, era un drac de copchil blond, cu ochii albaştri, mai pricăjit decât copiii de vârsta lui, însă iute de picior şi săltăreţ la minte”. În aproape fiecare carte a autoarei brăilene una dintre constante este prezenţa armatei germane cu al său Wermacht: ranguri, onoruri militare dar şi comportamentul specific cotropitorilor, care sfârşesc prin a fraterniza cu „cotropiţii”. Ce spune autoarea despre ea-însăşi? „Era o vorbă: ce legătură are baba cu mitraliera! Vă spun imediat. Am rămas fidelă viselor din copilărie şi am realizat tot ceea ce mi-am propus în viaţă: să trăiesc după propriile reguli, să pilotez avioane, să mă mărit din dragoste, să fac nuntă americană, să am o fetiţă Ingrid (dar, Dumnezeu mi-a trimis-o şi pe Sabrina, să-mi fie bucuria deplină), să scriu.”. Prin analogie, deşi la o altă scară şi probabil într-o altă dimensiune temporală, această descriere i s-ar potrivi de minune şi lui Niţă, pe care autoarea l-a „înzestrat” cu o fire rebelă ori greu de supus, care face lucrurile doar după bunul său plac şi care-şi urmează complice visele, duse până la absurd. Acest „Nică”– localizat de autoare în timpul celui de-al doilea război mondial– este „în stare” să lege prietenii adevărate cu „cotropitorii” nemţi- bucătarul cel gras, Hans – cu care pune la cale multe episoade amuzante, pedepsite de comandant, dar răsplătite în ascuns cu ciocolată fină. Niţă mai este în stare să fure inimilor nobile ale unor personaje din altă categorie socială, în special prin devotament şi onestitate.

Pentru a-şi justifica „acţiunile”, scăpând de pedepse ori de suspiciuni –întemeiate, de altfel –Niţă devine proprietarul unui gâscan minunat, Toderaş, care „dezvăluie multe secrete”, aşa încât ajunge temut de foarte multă lume.

Acest personaj animalier îl însoţeşte pe Niţă pe tot parcursul acţiunii, ajutându-l să scape din multe încurcături. Dincolo de episoadele cărţii, în care cuplul de norocoşi „băiat-gâscan” dezleagă mistere ori pun la cale tot felul de matrapazlâcuri (unele adresate chiar „ţaţelor”– surorile de măritat ale lui Niţă), descoperim o înşiruire logică a acţiunii, un fir epic bine structurat, presărat cu un vocabular insinuant-umoristic – în speţă, cu aromă locală, specifică ţinuturilor danubiene.

Pe fundalul acţiunii în sine, ori a firului epic, minuţios construit, Doina Popescu Brăila, prezintă caracteristicile morale ale societăţii acelor vremuri, frământate de al doilea război mondial, în care fiecare zi era o nouă luptă pentru supravieţuire. În devălmăşia generală, creată de război, dintr-un spirit justiţiar şi de opunere a rezistenţei, se nasc figuri legendare de haiduci (chiar dacă nu în înţelesul strict clasic), care jefuiesc trupele nemţeşti şi împart prada celor asupriţi. Un astfel de haiduc este Manole (haiducul bălţilor), un bun prieten de-al lui Niţă, care întreprinde multe acţiuni „corective” asupra nemţilor şi a celor îmbogăţiţi pe nedrept. Acţiunea cărţii este însoţită permanent de o doză de umor de circumstanţă, ceea ce-i face lecturarea uşoară şi plăcută, în acelaşi timp. De unde atâta umor? Poate, din firea naturală a autoarei, care se confesează: „Îmi place să mă joc, să râd. Îmi place umorul bun, nebun, leşinător. Îmi place să discut cu oamenii: învăţ mereu în egală măsură de la copii de patru ani şi de la adulţi. Am prieteni de toate vârstele. Îmi place să visez îndrăzneţ şi apoi muncesc cu încăpăţânare să-mi realizez visele. Sunt o balanţă atipică, cu dragostea pe un taler şi cu prietenia pe celălalt. Aşa mă

echilibrez eu”. Prin maniera originală în care este scrisă, o astfel de carte îl acaparează încă de la început pe cititor, fiindu-i imposibil acestuia s-o abandoneze, succesul lecturării „cap-coadă” şi „dintr-o suflare” fiind mai mult decât garantat. De foarte multe ori, cititorul este pus în situaţia de a intui acţiunea, de a face oarecare predicţii asupra modului de derulare al scenariului, ceea ce conferă cărţii o consistentă doză de interactivitate. Pe lângă modul „îndrăcit” de a scrie, se distinge în carte un lirism subtil, manifestat pregnant în descrierile pe care autoarea le face Dunării ori vecinătăţilor acesteia, cu un deosebit simţ estetic. În deplină concordanţă cu una dintre mărturisirile autoarei, care afirma: „Mi-au plăcut lucrurile fine, dichisite, cu design…”

Similitudinile unor pasaje ale cărţii cu „Împărăţia apelor”, ori „Câmpia Bărăganului” sunt atributele unei erudiţii literare, manifestată printr-un demers creator echilibrat şi valoros. Se exprimă, astfel, regretul pentru o inocentă vârstă a copilăriei, pentru frumuseţea irepetabilă a acesteia. Deşi, aparent prinsă în cochilia dură a unei stridii –„zămislitoare de perle”, Doina Popescu are un simţ artistic special, bine conturat, armonios canalizat, în limitele unei discipline corecte şi neinvazive, dictată de formaţia sa pur realistă. Autoarei nu-i place să divagheze, să evadeze într-o lume a

imaginarului, ci stăpâneşte cu destulă eleganţă o lume a concretului, pe care o construieşte– în scris – cu o precizie de ceasornic elveţian.

Detalierea evenimentelor cărţii, nu ar fi niciodată suficientă pentru a reconstitui complet firul epic al acesteia. De aceea, plăcerea - de a „degusta” voracitatea unei astfel de scrieri -trebuie lăsată cititorului, care s-o descopere pas cu pas. Numai el trebuie să decidă dacă va deveni un pasionat al scrierilor Doinei Popescu sau nu. Dintre punctele forte ale cărţii, enumerăm, fără a avea pretenţii asupra exhaustivităţii unei astfel de înşiruiri: logica intrinsecă a scrierii, tabloul clinic aproape complet al societăţii şi familiei româneşti din perioada celui de-al doilea război mondial, galeria diversă de tipologii şi personaje umane– Niţă/Nică, arhetip al unei vârste universale (maturizat poate prea devreme de duritatea războiului), stilul literar insolit -care denotă pasiunea pentru arta scrisului (stil natural, lipsit de elemente artificiale, cu un vocabular firesc, adaptat perioadei evocate).

Cu siguranţă, prin tot ceea ce scrie, Doina Popescu se dovedeşte un literat valoros şi original. Oricare carte a sa poate furniza cititorului stări unice: de beatitudine, de bună

-dispoziţie, de relaxare. Doina Popescu-Brăila scrie „afurisit”, ca urmare a revoltei pe care o simte, atunci când observă în jur - etalate cu nonşalanţă -aspectele care o deranjează cel mai mult: inechitatea, cenzura, necinstea, nepotismul,

promovarea nonvalorii. Prin proza sa „afurisită”, autoarea brăileană îşi refulează energiile. Modalitatea în care o face este, însă, elegantă şi productivă, constructivă şi afectiv- emoţională. Rafinatul psiholog furnizează cititorului său, cu inteligenţă şi în doze neletale, cantităţi de bună-dispoziţie, ce creează dependenţă. De multe ori, autoarea foloseşte în prozele sale incursiuni în proverbiala gândire populară. Unele

fraze capătă, pentru cititor, semanticile unor adevărate litote. Prin stilul literar inovator abordat, autoarea se dovedeşte cu mult mai presus decât mulţi scriitori (unii chiar „literaţi de profesie”) lipsiţi de orice talent. Datorită formaţiei sale profesionale – aceea de matematician – scriitoarea dobândeşte o autodisciplină, prin care-şi educă voinţa de a urmări logicitatea firului epic. Dovadă stau şi notele de subsol, prin care se dau anumite detalii asupra unor evenimente, locuri sau explicaţii ale vocabularul utilizat. Se poate concluziona că, în peisajul cultural contemporan, cărţile de „proză afurisită” capătă o din ce în ce mai mare căutare. O căutare motivată– în principal –prin lectura lor agreabilă. Cu siguranţă, vocea inovatoare a Doinei Popescu va fi auzită din ce în ce mai des, va căpăta o rezonanţă din ce în ce mai puternică. Un

scriitor valoros, care şi-a câştigat publicul prin stilul său direct, dar mai ales printr-o modestie excepţională, ca rezultat al respectului pe care i-l acordă cititorului. Fiecare carte a scriitoarei brăilene este un eveniment cultural, ce merită a fi semnalat. Un

motiv în plus, pentru continuarea acestui drum, în ascensiune, către un loc merituos, în galeria scriitorilor contemporani de valoare. Iată crezul omului şi, prin extensie, al scriitorului Doinei Popescu, spus pe un ton cât se poate de „afurisit”: “N-aş zice niciodată: n-am să fac asta! Când ai aroganţa să spui: eu niciodată nu voi face asta, parşiva de viaţă îţi trage preşul de sub picioare şi te vezi trântit la pământ“.

Gheorghe A. Stroia

Adjud – 22 iunie 2011

-Auzi, cumătră, să ştii că fii-mea-i fată cuminte şi chiar dacă în ăştia cinci ani a dormit cu băiatu’ în pat, încă-i fată mare!

Stupefiată să audă asemenea gogomănie, naşa care nu era venită chiar cu pluta pe Dunăre se replie imediat:

-Auzi, Marioaro? Eu zic să-l lase-n plata Domnului şi să-şi caute altul!

-Da’ de ce cumătră?- se miră soacra mică.

-Păi dacă mototolul a dormit cinci ani cu fata în pat şi nu i-a făcut nimic, e clar că nu-i în stare să facă nimic nici de azi-nainte!

Soacra mică înghiţi găluşca dar, învăţată să-şi dea minciunile dea rostogolul, îi ţine calea nurorii pe care nu o suferea sub niciun chip şi pentru care avea doar venin şi îi zice şi ei:

-Să ştii că fata mea a fost cuminte, nu ca alte alea! Şi uite că se mărită fată mare!

-Zău?- i-o întoarse nora bucuroasă că are ocazia să se răcorească pentru răutăţile îndurate atâţia ani. După cum vă purtaţi cu dumnealui, mă gândeam că are trei coaie, dar dacă a dormit atâţia ani cu fata-n pat şi nu i-a făcut nimic… se vede treaba că n-are niciunul! Găsiţi-vă pe altul!