SUNTEM ŢICNIŢI DAR, NU NE TRATĂM!


De mâine mă apuc să reeditez harta municipiului Galaţi. Munca mi-a adus întotdeauna satisfacţii, hohote de râs şi mi-a generat evident impozite. Îmi vine în minte o întâmplare din  2007, când m-am apucat să editez harta Galaţiului. Am întâlnit o mulţime de anomalii şi pentru că mai exista o hartă a Galaţiului cu multe greşeli, am pornit să fac verificări în teren, să nu mă fac de baftă. Pe trei străzi roată, pe plăcuţele de la blocuri scria strada Dudului. Trei străzi Dudului? Aici e o greşeală!

Experienţa în hărţi mi-a arătat că cel mai bine te lămuresc poştăriţele şi administratorii de bloc. A dat norocul peste mine şi am găsit repede oameni de ajutor. Un ceas s-au plâns sărmanii de problemele care le au de zeci de ani datorită botezării neglijente a trei străzi vecine cu acelaşi nume.

-Bine dar, pe la prefectură sau primărie este o comisie specială care se ocupă de numele de stradă, îmi dau eu cu părerea.

-Este, duduie dar, după opt ani de audienţe şi petiţii s-au milostivit şi au schimbat dar, n-am schimbat noi plăcuţele indicatoare.

Scot agenda, fac schiţa şi mă pregătesc să notez:

-Ei, cum le zice:

-Camil Ressu, Camil Ressu, Camil Ressu!

Anunțuri

CU CÂNTARUL ÎN POŞETĂ


Lipsa de cumpătare a părinţilor a derutat copiii şi i-a determinat să devină obezi. Sigur că decă te cheamă Ana-Maria-Jeana-Alina-Alexandra bagi un hamburger pentru Ana, o friptură pentru Jana şi aşa mai departe. Am avut un coleg la şcoală care avea 11 nume. Cum să scapi de kilogramele în plus? Mai puţină mâncare, mai mult sport şi mai lăsaţi blogurile ca să mai faceţi şi sex! Mă cântăresc când îmi aduc aminte, adică aproximativ lunar. Am o amică îngrijorată ca este grasa la cele 38 de kg şi umblă cu cântarul sub scaunul de la maşină. Cică a fost 3 zile în Olanda şi a purtat cântarul în poşetă. Nu o judec dar, aş vrea să o invit la o îngheţată. N-o bat din trei motive: ţin la ea, ştiu că bătaia n-ajută şi e şi prea fragilă, mă tem să nu se spargă!

 Dar, graşi sau slabi mi-e îmi plac toţi oamenii cu bun simţ şi glanda umorului. În schimb mă îngrijorează cei slabi la minte!

REGULAMENT BLOG


Eu nu-s apă ne-ncepută, nici n-am coborât din vreo icoană dar, pentru că pe bloguri tropăie tot felul de ţicniţi cu caracterul incomplet, sau bondari agitaţi de hormoni ori secărică contrafăcută, am purces să scriu acest regulament:

1. Bunul simţ este necesar şi suficient în perimetrul blogului

2. Simţul umorului este de dorit şi nu mă deranjează excesul

3. Prefer comentatori inteligenţi în locul ţîfnoşilor.

4. Irascibilii, idioţii şi cei ce nu citesc textele să se abţină să comenteze.

Sau să comenteze ca să putem râde de ei!

5. Cuvintele tari gen p***, le pot folosi doar eu în context literar sau umoristic.

Dacă poanta sau comentariul vostru impune folosirea lor se va folosi cu steluţe sau, dacă vă doare la tastatură voi edita eu steluţele.

Folosirea abuzivă, în lipsa unui comentariu inteligent se sancţionează cu bip.

6. Mojicia primeşte un DELETE peste bot.

Este singura manifestare agresivă permisă pe acest blog şi mi-o rezerv mie.

7. Când am chef pot să modific acest regulament prin adăugare, că-i blogul meu şi eu sunt la butoane.

RUGBISTUL SUB FUSTELE ŢIGĂNCII


În seara aceasta familia a complotat să-mi smulgă laptopul din braţe ca să fac ce urăsc mai mult: kilometri în Mall. Pentru coeziunea familiei şi ca să nu-mi saboteze cineva routerul la noapte, m-am dus.

Criză-criză dar, poporul se călca pe picioare!

Sabrina, fii-mea cea mică era să leşine de emoţie: cânta o puştoaică, Andra. Nu ştia nimeni numele de familie dar, era ceva gagică sau nevastă a lui Măruţă. N-am reuşit s-o văd, că abia îmi făcusem ghetele cu cremă şi nici nu-s kamikaze de felul meu dar, am luat un cappucino şi am ascultat de la masă: gagica asta chiar cânta bine-bine. Soţul meu jura că le zice live. Dacă e aşa, bravo ei, dar tare mă mir să mai cânte live cineva în România în afară de Ada Milea! Mai era şi Tatiana Stepa…

Dar, ce mi s-a părut absolut surprinzător, puştoaica mea s-a căpătuit cu o poză cu autograf. Oameni buni! Am avut surpriza vieţii mele: două riduri fine pe gât, pliul nebronzat la subraţ, toate firele de păr la locul ei. Vedetă fără Photoshop! Ca să vedeţi şi voi minunea, mâine o scanez.

Simona Tache are un post mişto pe tema vedetelor porţelanate-n PhotoShop. Nu vă dau link-ul că-s în criză de timp dar, îl găsiţi voi.

Cum am fete frumoase, ta-su cu ochii pe ele ca pe brăţările dacice. Ei, aş! Când s-a terminat concertul, evident piedusem copilul şi nici semnal la telefon n-aveam, că Mall-ul e în câmp, în bătaia Bărăganului.

Am behăit un sfert de oră la limita infarctului apoi a sunat mobilul. Fata era pe lângă Andra să capete autograf.

Aşa emoţii n-am mai avut de când am pierdut-o pe Ingrid la mare. Avea un an şi patru luni şi îi luasem o rochie superbă, albă, ca o mică mireasă şi sandale de catifea roşie cu clopoţei sunători, aurii: elegantă foc! Mergem în Neptun la o terasă cu un gard de beton cam ca la o cetate, vis-a-vis de COCOŞUL NU ŞTIU CARE.

Masa plină, terasa full, copilul juca şotron fericit. Toate bune până dispare copilul.

Căutăm, întrebăm, nimeni n-a văzut nimic. Ieşim la stradă şi mi se face rău: vreo 15 apaşe cu fuste se instalaseră cu inele, piepteni deşi din os şi piatră ponce. M-au tăbărât să-mi ghicească.

Eu, le întreb politicoasă ca să le câştig cooperarea:

-Vă rog, n-aţi văzut o fetiţă mică-mică…

-Da ce, buzato, crez c-am luat-o noi? Hauzi, fa, zâce că i-am forat poradeu! Ho, pă ia!

Şi nici una, nici două sar toate la bătaie. Ei, bate-te cu şaviţele, madam! Ştiţi cum reacţionează o mamă care şi-a pierdut copilul? Cred că-l băteam şi pe Shogun! Dar, până să arăt ce pot a apărut soţul meu: rugbist şi taur.

A luat vreo două după mine căci, cu toată vitejia din sufletul meu eram oricum încălecată.

Le-a buşit de gard şi le-a băgat nişte înjurături din Ferentari, chit că a locuit în Drumul Taberei, apoi le-a aliniat pe războinice şi le-a zis:

– Struţoaicelor, să-mi daţi copilul că vă gâtui cu mâna mea, vă şi jumulesc şi vă dau şi sare!

Şi s-a apucat frate şi le-a căutat pe toate pe sub fuste!

Vă e milă de ele, nu-i aşa?

De el să vă fie, dragilor, că cea mirosit el sub fustele lor… nu găseşti nici la Protan.

După prima s-ar fi lăsat păgubaş dar, omu-şi căuta copilul şi pentru un copil de un an şi patru luni era loc berechet.

Ştiţi ce-i mai rău decât un taur? Vă spun eu: un taur înfuriat! Ei bine, cât le-a ridicat fustele la toate cinşpe, au mai venit vreo trei să le salveze: la gard cu toate!

Amarnica anchetă s-a terminat fără rezultate! Soţul meu aproape s-a sinucis degeaba.

Am trecut drumul la terasa COCOŞUL NU ŞTIU CUM şi am luat toate terasele din zonă la rând. Apoi, ne-am întors leşinaţi la terasă şi mi-a venit o idee: erau scule pregătite pentru formaţie şi guriştii mâncau copane la o masă.

Îl rog pe unu’ să descrie copilul la microfon, poate scoate vreunul nasu’ din blid şi zice c-a văzut copilul.

Până îi explic omului ce şi cum, din bucătărie iese un bucătar cum vezi numai prin cărţi şi reclame, cu un tub mare, alb pe cap, cu un pliu caraghios ca o gogoaşă deasupra, ţinând în mâini un platou XXL de cartofi prăjiţi, altbucătar în spate cu un platou de clătite şi în urma lor, ţanţoşă fetiţa mea. Aşează platourile pe brâul fântânii arteziene, o mângâie pe frunte şi pleacă.

Mă duc la ea, o îmbrăţişez şi o întreb de unde vine:

-Am vlut taltofi păziţi-păziţi si m-am dus la butătal să-i cel. Stiam că sunt flumoasă si o să-mi dea! Avea o chestie drăguţă, pe C îl pronunţa T.

Mă aşez la masă şi nu mai scap copilul din ochi. Soră-mea se ia de mine:

-Stresat-o! Ai văzut că n-a fost nimic? Io ştiam că este bine!

-Dar, puteai totuşi să-ţi mişti fundu’ să m-ajuţi la căutat!

-Nu ţi-am zis că n-avea rost? Aveam eu un feeling…-zice sor-mea rîzând.

Şi nu te mai holba atâta la fată, că-i rămân cartofi-n gât!

I-ai numărat toţi dumicaţii copilului…

Mă mai realxez, dar tot cu ochii pe ea. Mă duc al budă. Mă întorc, copilul nu-i!

-Motane, unde-i copilul?

-Era aci…

Fără panică mă duc la bucătar:

-Nene, lasă glumele că fac infarct! Unde-i copilul?

-A, acum chiar că nu-i la mine! Tocmai mi-a povestit chelnerul ce spaimă-aţi tras!

-Apaşele! S-au răzbunat apaşele!

Iar afară, iar aliniate la gard şi pipăite, începuse să le placă:

-Hau, ce mă gâdilezi, frumosule!

-Mie să-mi faci genecologic, că la mine-ncape şî doi copchi odată!

-Hai, bre, pune mâna colea să sâmţi ceva la fata, că la uscata mata nu-i rost!

Eu eram uscata! Şi soacră-mea are-o grijă, că n-are fis-u’ ce strânge-n braţe!

Femeie pentru ea se cheamă de la 150 de oca-n sus!

Percheziţie inutilă, copilul nu-i! Disperare totală, eu şi el căutăm vreo juma’ de ceas ameţiţi.

Ne întoarcem la terasă şi hai la staţie să dăm semnalmentele copilului. Între timp, guriştii terminaseră platoul de copane şi cântau repertoriul lui Cătălin Crişan. O mare de oameni invadaseră ringul de dans.

Ne rupem hainele ca la Cenaclul Flacăra dar, cui păsa.

Străbatem valul de oameni şi la formaţie, oamenii aplaudau în cerc iar fii-mea dansa de mama focului.

Bucuroşi de deznodământ fericit, ta-su o ia în braţe şi dansează cu ea vreo juma’ de oră, apoi, cerem nota.

Până vine nota, povestim soră-mi şi cumnatului despre percheziţii şi despre cum s-au gâdilat pupezele a doua oară.

Cumnată-miu zice:

-E clar! I-au chemat pe aurari să vă taie. Când ieşim, o să ne aştepte nişte băieţi cu veste şi pălării, dotaţi cu mustăţi şi iatagane. Ăştia ne taie!

Vine chelnerul, achităm şi-i spunem şi lui ce grijă ne frământă.  Soţul meu insistă să plătească platoul de cartofi prăjiţi şi clătitele, bucătarul vrea doar un pupic de la puştoaică dar, zice că are dreptate cumnati-miu şi ţiganii o să ne taie.

Îl chamă pe şefu’ care devine grav şi sună la poliţie să ne asigure escortă.

Sună cam douăzeci de minute şi pune verdictu’: ăştia ori sunt beţi morţi, ori în p… până-n gât! Sunteţi pe cont propriu! Îmi pare rău de voi, sunteţi o familie drăguţă. Poate totuşi scăpaţi!- zice el nesigur, numai aşa să ne sporească puţin curajul.

Plecăm morcoviţi dar, hotărâţi să luptăm bărbăteşte.

Aveam o speranţă mică, să fi plecat zburătoarele din zonă.

Soţul meu strecoară un ban la chelner şi-l trimite-n recunoaştere. Pupezele la gard.

Ne luăm figuri fioroase şi ieşim.

Ca la un semn, şaviţele ridică toate poalele şi le flutură dansând, ceva între ţigăneacă şi can-can. Un ţâgan mititel le zicea din muzicuţă.

-Ha, pune mîna, baroane, să sâmţi ceva!

-Ha’, ia ceva tare la Venezuela!

-Uite colea, la Emancipata!

-Fă, Funciaro stai la rând, că te cârpesc!

-Ţ-a plăcut ochiosule? Să vi şî mâine! Ha, miroase, să vezi că ne-ai bagat la cheltuială! Na că ne-am dat cu odicolon!

Rupţi de emoţii, am dormit ne-ntorşi. La plajă, a doua zi, băieţii pe terasă la bere, eu sor’mea şi mama păzim copilul cu străjnicie. Ne luăm precauţii suplimentare: o şapcă de blugi pusă invers şi un scutecel roz ca o pelerină ne scuteau de confuzii cu alţi copilaşi în pielea goală.

Sigur că după vreo oră, Ingrid dispare. Eu şi mama treierăm plaja în lung şi-n lat fără rezultat.

Văd un nene că monitorizează ţâţoase cu un binoclu: îi zic c-am pierdut copilul şi-l rechiziţionez.

El zice c-a dat 100 de dolari pe el şi că nu-i pasă, ba chiar urăşte copii.

Eu mă enervez şi-i zic că nu face decât 50.

Mi-l smulge, îl recuperez, îi dau un brânci şi-i zic că soţul meu e rugbist.

Se potoleşte şi scanez apă şi uscat.

Mă uit, mă uit şi ce văd: fotograful ţinea o cămilă pe căpăstru, pe cămilă o maimuţă şi la coada cămilei, cu un aer fericit, exact fii-mea.

Dau binoclul şi fug spre carvană.

Fotograful striga la megafon: COPII, PLÂNGEŢI LA MĂMICA,  SĂ-I FOTOGRAFIEM PĂSĂRICA!

A doua zi fotograful ne-a adus poze gratis cu puştoaica. Am mai pierdut-o de două ori până la sfârşitul sezonului dar, cu ajutorul tipului cu binoclu’, care l-a cunoscut pe soţul meu şi nu ştiu de ce, a devenit chiar amabil, am recuperat-o de fiecare dată de la coada cămilei.

Stau în pat şi clănţănesc la laptop dar, zâmbesc cam mânzeşte: mi s-a săltat oleacă tensiunea, gândindu-mă la frisoanele de-atunci!