Mama era elevă la liceul de fete şi într-o zi a fost anunţată că părinţii au fost trecuţi la chiaburi şi este exmatriculată. Tatăl ei, moş Ilie, disperat că-i fuseseră luate pământurile, caii, vitele şi uneltele la CAP, îşi lăsase o barbă de patriarh punându-şi toată nădejdea în Dumnezeu.
Dar la aşa faptă strâmbă, împreună cu alt fruntaş din sat, moş Andrei, luară calea Bucureştiului ca să-şi vadă fetele iar la şcoală.
Deci, s-au dus oamenii în audienţă la Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Din zori au stat la uşa conducătorului dar, acesta nu şi-a găsit timp de ei. Erau rupţi de foame şi deşi aveau pâine, brânză, ouă fierte şi ceapă la ei, n-au îndrăznit să mânânce şi nici să plece şi să rişte să nu mai fie primiţi.
Pe seară, Gheorghiu-Dej a ieşit să plece şi a dat cu ochii de cei doi ţărani.
-Drăcie! Am uitat de voi! Moşule, semeni cu Engels dar, mata eşti mai frumos. Îmi pare rău de voi dar, trebuie să mă mai aşteptaţi, să mă întorc de la masă. N-am mâncat nimic toată ziua!
-Aicea ne găseşti, măria ta!- zice moş Ilie, bucuros că totuşi avea să se întoarcă.
Conducătorul făcu câţiva paşi şi apoi se răzgândi:
-Ia, mai bine veniţi cu mine, că precis nici voi n-aţi mâncat nimic. Cât mâncăm îmi spuneţi of-ul şi mai câştigăm timp.
Moş Ilie, îndoit de foame, pe de o parte se bucură de bucatele alese ce avea să le mănânce la masa împăratului, pe alta era cam sfios, fiindcă nu ştia dacă se cade la un ţăran atâta cinste.
S-au aşezat la o masă mare şi au fost serviţi imediat. Spre uimirea ţăranilor, mâncarea le-a fost tare cunoscută: fasole cu pâine neagră.
-Bună mai era o ceapă la fasolea asta!- zice Gheorghiu-Dej cu lingura-n fasole.
-Am eu în desagă!-zice moş Ilie. Acum o scot.
A spart ceapa cu pumnul, a împărţit-o în trei şi au mâncat în tăcere: ciorbă de fasole, fasole scăzută şi fasole făcăluită.
Uimirea ţăranilor era deplină. Să mănânci fasole cu ceapă şi cu pâine neagră ditamai împăratul? Mare minune! Fără tingirii de aur, fără pocale de argint!
Gheorghiu-Dej povesti cât de greu se conduce o ţară, cât de multe vrea să facă şi cât de puţin îi stă în putere, câtă trădare e-n jurul lui şi că-şi trăieşte fiecare zi ca şi când ar fi ultima. Câtă deznădejde îl cuprinde că ruşii ne-au încălecat ţara şi vor să ne mănânce fripţi. Ruşii, ruşii, ruşii!
La sfârşit, ţăranii povestiră motivul urnirii lor pe drumul Bucureştiului şi Gheorghiu-Dej promise că va repara abuzul imediat.
Săptămâna următoare o comisie de la partid veni în anchetă şi mama fu reprimită la şcoală. Dar, ghinion! Cum învăţa foarte bine, stârni invidia fetei unui ştab de la partid.
Răzgâiata se dădu cu curu’ de pământ, că fiica de chiabur a luat notă mai mare decât ea, fată de activist onorabil. cu origine sănătoasă.
Pentru a nu-şi mai produce duduia vânătăi şi cu altă ocazie, direcţiunea hotărî pentru a doua oară exmatricularea elementului antisocial.
La moartea lui Gheorghiu-Dej, moş Ilie s-a aşezat pe prispă cu gazeta pe ghenunchi şi a plâns de i s-a zguduit pieptul. Vecinii s-au mirat, ştiind că un comunist mort e mai bun decât un comunist viu. S-au mirat şi fiindcă moş Ilie suferise îngrozitor din cauza colectivizării, blestemându-i pe comunişti de câte ori cumpăra lână şi grâu ca să-şi plătească cotele criminale. Dar moş Ilie avea propriul lui adevăr: ştia că împăratul a fost omorât de ruşi şi temea că Moscova îşi va pune slugă supusă, care v-a vitregi ţara şi mai rău. Plângea de mila ţării!
Cinci ani mai târziu, moş Ilie a murit pe prispă, aşteptând americanii.
Moscova a reuşit abia peste alţi 20 de ani să-şi pună oamenii în fruntea bucatelor, la Bucureşti, dar americanii nu au mai venit niciodată.
Up-grade 2017. Au venit până la urmă. Teo Peter a simțit pe epiderma lui…
Doina Popescu Brăila 
Mi s-a părut uimitor că activiştii de partid, în fond golanii satului, toate scursurile l-au prădat de toată avuţia lui, l-au trecut la chiaburi obligându-l la nişte cote imposibile, preceptorii luîndu-i pernele şi plapuma copiilor după ce-i luaseră boi, cai, găini, curci, grâne şi unelte agricole, l-au bătut în câteva rânduri ca să intre de bună voie la „colectiv㔺i totuşi moş Ilie l-a iertat pe Gheorghe-Gheorghiu Dej, unul din marii vinovaţi de nenorocirea neamului şi a lui personal.
Pentru un ţăran cu şapte clase, percepţia că împăratul îi urăşte pe ruşi şi se pune de-a curmezişul pentru binele ţării atât cât poate, l-a făcut să-şi înfrâneze ura.
Ţăranul cel mai tare în clanţă, elementul reacţionar , cum îi zicea preşedintele CAP şi brigadierul, a plâns în faţa vecinilor care se bucurau zgomotos. Moartea regilor, bucuria nebunilor, le-a zis el blând vecinilor care se cinsteau de bucurie.
Când a murit bunicul în ’70, în ţară se trăia binişor, ţăranii erau luaţi în fabrici şi mutaţi la bloc şi aveau impresia că este bine.
Bunica-şi cunoştea binele de dinainte de război, când erau ţărani mijlocaşi. Blocurile le numea „cazemate” şi roşiile şi castraveţii de seră „otrăvuri”.
Născută-n 1902, pentru ea, binele s-a oprit în ’39.
Mai bine că nu a mai prins reprezentantul ruşilor la putere, era şi mai dezamăgit!
Cu siguranţă făcea depresie…
Cand venira comunistii la putere, bunicului meu i se luara la fel, paminturile, si au vrut sa-i ia ultimele lucruri ce-i ramase pe langa casa: 2 cai „Mura”, vulturul de vanatoare, cainele vijla unguresc, si arma de vanatoare.
A avut o ultima dorinta, sa il mai lase o zi …
In acea zi, s-a suit pe unul dintre cai, pe celalalt l-a dus liber, a plecat la ultima vanatoare in padurile de langa Miercurea Nirajului. A chemat vulturul, si l-a impuscat , a trimis cainele dupa vultur si l-a impuscat si pe ala.
Apoi a impuscat ambii cai, s-a asezat pe un butuc, si a asteptat. La auzul impuscaturilor, n-a durat mult pana au aparut si activistii, tradatorii de neam si de tara, comunistii imputiti. L-au dus pe batran, si l-au tinut inchis o vreme.
La cateva zile dupa ce l-au eliberat, a murit de durere.
Bunica a paralizat, a stat in pat 3 ani si ceva dupa aceea.
Ultimele ei vorbe… jos comunistii
Când mă uit în urmă, văd limpede că ăsta a fost rostul comunismului: să strice rostul tuturor! Câte familii, atâtea dureri! De comunism s-au bucurat scursurile, lichelele, golanii satelor! Cei incapabili să-şi facă un rost prin muncă!