STRES MARE LA SERVICIU


Ştiu că vă plac bancurile Brânduşei dar, astăzi ne-a  trimis… poze.

Drăguţa de ea este stresată rău la serviciu şi eu o public la poşta redacţiei ca să afle toată planeta.

Vă reamintesc că la POŞTA REDACŢIEI nu sunt producţiile mele ci materiale primite de la cititori pe e-mail.

Dimineata cand ma uit in oglinda ma vad asa:

Cand vin la serviciu si deschid mailul

In acelasi timp imi suna telefonul

si in acelasi timp cineva ma intreaba ceva pe communicator

si am sedinta

si cineva vine spre biroul meu

si am o alta sedinta

apoi ma cheama sefu’

Maine si poimaine sunt in con-ce-diu…

LUME, LUME, E CONCURS! LITERAR…UP-DATE CU PREMIANŢI


Am plecat câteva ore de acasă şi am lăsat bloguleţul singur iar la întoarcere am găsit un… premiu!

DulceDeea, draga de ea m-a premiat cu SUPERIOR SCRIBBLER AWARD.

Ştiu la ce vă gândiţi dar, nu, nu are ataşat un cec de 1 milion de euro, ca în cazul Hertei.

În schimb, are ataşat un cec în alb pentru tot ce fac sau pot să fac în slujba comediei umane. A pus Röntgen-ul pe mine şi m-a dat în fapt. Bine mi-a făcut! Îmi place să primesc premii şi aplauze de la cititori.  Şi pentru că eu scriu de dragul poveştilor şi al cititorilor mei şi abia în ultimul rând pentru tribuna a II -a, critica, faptul că această poză trandafirie mi-o face DulceDeea,  o cititoare apropiată inimii mele, bucuria mi-e de două ori mai mare. O grijă am: tre’ să-mi schimb look-ul după SS-istul din poză? Că eu îmi pun tricou marinăresc, îmi tund părul franjuri şi dacă-i musai, renunţ la laptop şi încep să scriu iar cu creionul chinezesc cu gumă.

Dar, iubită Deea, să nu-mi pui o insectă-n vârful capului, cum are artistul din poza de mai jos că intru-n panică! Parol!

Cum sunt balanţă şi balanţele nu sunt deloc modeste, ca să mă laud, fac un copy-paste la motivaţia Deei de a-mi atribui acest premiu:

DOINA POPESCU

O cascadă. Tonică, optimistă, vindecătoare. Genul de om care trezeşte şi din morţi. Pentru că are bucuria de a trăi. Şi are generozitatea de a-i face pe ceilalţi părtaşi la această bucurie. Este naturală, este solară. Nu am vorbit niciodată cu ea, dar mi-o imaginez râzând cu hohote care străbat zidurile. Asta îmi inspiră mie povestirile ei. Nu e niciodată necruţătoare cu personajele ei. Deşi unele sunt chiar… de-a dreptul peste stângul.

Doina le priveşte cumva cu o înţelegere bonomă a omenescului, a slăbiciunilor pe care le dă în vileag naraţiunea ei. Are mereu o clipire complice către cel care o citeşte.  Vede râsul nu ca pe un bici, nu ca un mijloc de a-l da de ruşine pe cel despre care povesteşte.  Pentru ea râsul e o salvare. O şansă de a ne umaniza.  Mai intens. Mai repede. Mai definitiv. Este un povestitor redutabil, care-şi ţine auditoriul cu sufletul la gură.  Are ritm al naraţiunii, vervă comică. Dialog  natural cum mi-aş dori să fie mereu în filmul românesc.

Ah, da. O văd numa’ bună de scenaristă. Poate facem o comedie MONUMENTALĂ, una la care să se reunească şi Surorile, şi Piticugras. Am fantasme, recunosc. Eu cred că oamenii nu se întâlnesc întâmplător nicăieri în cer sau pe pământ, pe strada vajnic asfaltată de Primărie ori pe aici, pe la răscruce de blogosferă. Dau de pe acum toate premiile posibile pentru o astfel de comedie. Doina, te provoc. Surorilor ! PitiDurdu !

Mai departe vă prezint cele cinci îndatoriri ale premianţilor:

1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali.

2. Fiecare S.S. trebuie sa isi creeze o legatura pe net la blogul (si autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul.

3. Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge un link la acest post, care explica ce este cu premiul.

4. Fiecare S.S. care a castigat premiul este rugat sa viziteze acest post si sa isi adauge numele la Mr.Linky List, astfel incat sa existe o evidenta a fiecarui ins premiat.

Cu toata bunăvoinţa… nu m-am prins cu vine treaba cu această lista, drept urmare nu m-am înscris pe ea. Poate că vor pricepe premianţii mei cum să procedeze. Las problema în studiu sau le întreb pe surorile Marx că ele au mai multă experienţă şi poate s-au prins cum vine treaba.

5. Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blogul lui.

Cer un răgaz pentru deliberare şi sper să mă învrednicesc până cel târziu mâine-n faptul serii să anunţ pe cei cinci câştigători.

Pentru că momentan am sărit de punctul unu’, uite că am ajuns la punctu’ doi: link către DulceDeea.

Îmi place concursul ăsta: e ca la DAME!

Revin cu un UP-DATE pentru anunţarea premianţilor. Dezbaterea a fost sângeroasă, am avut 10 finalişti ca la Miss Univers.

Pe DulceDeea am eliminat-o prima pe motiv că deşi scrie beton, a greşit şi mi-a dat acest premiu. Cum e un premiu serios şi nu o leapşă, am mers cu analiza mai departe.

Am vrut s-o premiez pe Petroniamarcs fiindcă este o subtilă şi o deşteaptă şi are replică mişto dar vai, nu are blog.

Rhetta, amica mea săritoare care s-a oferit să mă ajute să fur caii la duşmani era o candidată eligibilă dar, a fost deja premiată şi am trecut mai departe.

Mai departe m-am încurcat rău-rău: şapte candidaţi şi cinci premii.Mi-am petrecut ziulica citind blogurile eligibililor: bune frate!

N-am găsit o fisă că de, criză mondială dar, fiindcă sunt neam de dac, am căciulă!

Am pus şapte nume în căciulă şi fiindcă nu sunt învăţată cu slujba asta, le-am tras pe toate şapte.

Recunoscând că n-am avut inimă să mă decid pe cine rad de pe listă, am cerut sprijinul aripii tinere a familiei.

Rezultatele, nu musai în această ordine sunt următoarele:

BARICADA, ZAMOLXIS, SMILEY, AMALGAMMAX, TALENTE DE NĂZDRĂVANI

Ca o dovadă că premiile nu le-am atribuit pe prieteşuguri şi că nu suntem vorbiţi între noi, uite că Zamolxis a fost premiat la dublu, mi-a luat-o Karla înainte. Din acest motiv premiul va merge la alt concurent. Mai citesc nişte bloguri şi mă decid mintenaş.

Deci, premiul merge la BLUE

Turtalacea lu’ Stela


Eram clasa a XI  a şi împlineam 18 ani. Chiar dacă eram conştientă că nu avem bani de o petrecere, îmi doream cu ardoare măcar un tort. Pentru că un tort pe comandă la cofetărie era devastator de scump, mi-am făcut calculul că un tort meşterit de noi, în bucătărie, n-o fi la fel de aspectuos dar, va fi gustos şi rezonabil la costuri. Mama nu s-a opus, calculând că este imposibil să găsesc ouă.
Sigur că dacă vrei ouă, cauţi nişte găini dar, locuiam în buricul târgului şi nu aveam zburătoare. De fapt cumpărasem o raţă însă, eu şi sora mea ne-am împrietenit cu Matilda şi n-am fost capabile să o punem pe varză. Poţi să-ţi mănânci prietena friptă?
Asta până la Sfântu’ Ion, când vecinul nostru, Ionel, care, evident, nu se-mprietenise cu ea, a mâncat-o fără greţuri.
Sigur că n-a recunoscut dar, am văzut penele în bucutăria lor.
Casă naţionalizată, ce vrei!  Ştiam şi de câte ori a râgâit jupânul după raţa cu varză…
Fuse, fuse şi se duse! Ajunsesem deja în toamnă.
Mă simpatiza o tipă la o cofetărie şi am rugat-o de opt ouă pentru tort. Fiindcă matricola mea de la liceul Bălcescu o intimida, a aşteptat să se mai subţie populaţia şi, în locul celor opt ouă la preţ de bişniţă, mi-a dat un carton se ouă la preţ de mercurial, împachetat astfel să pară un tort de comandă.
Cofetăria era pe strada Republicii spre piaţă şi îi ziceam La Groapa, fiindcă se cobora într-un fel de cramă.
Urc emoţionată scările şi, când să ies, izbeşte un năvleg uşa şi dă peste mine.
Strig cu disperare:
-Domnule, domnule, vă rog, ouăle mele! Se poate, sunteţi vandal?
-Da’ ce, şi dumneata ai ouă?- întreabă tipul năucit. Îmi pare rău! Te-ai înroşit la faţă! Te doare rău? Eşti ca o fetişcană… Şi eu m-am lovit cu portiera maşinii şi nu mi s-au desumflat încă! Ai grijă măcar să nu strici tortul!
Am râs vreo săptămână de faza asta dar, cine râde la urmă râde mai bine.
Ouăle le-am mâncat omletă, pritocite pe gazieră, fiindcă n-am avut butelie la aragaz ca să coc blatul.
Mi-am făcut însă TURTALACEA LU’ STELA. N-aţi auzit? Posibil! E o reţetă cu circulaţie intensă în familie.
În vremuri demult apuse, înainte să se-apuce papaşa de gagicăreli şi scandaluri crunte, pe la diverse zile onomastice se reunea toată familia. Înainte să i să năzară vreuneia dintre cele patru surori câte ceva şi să pună de-un pui de ceartă, o soră mai mare a tatălui se lăuda cu tortul făcut de ea. Taică-miu se băga-n ciorbă curios:
-Mă, Stela, numai te lauzi cu torturile astea faimoase dar, nu ne serveşti niciodată! Numa’ gura de tine! Se vede că eşti neam cu Papuc!( Papuc era o rudă a bunicului, cizmarul satului, lăudăros fără pereche-n.)
La care intervenea ţăţica, sora cea mai mare:
-Tu pe ce lume trăieşti,  frate? Stela nu face tort! Ea face o turtalace şi-o mănâncă singură, că-i e târşă s-o arate la cineva! Tu n-ai auzit de celebra TURTALACE A LU’ STELA?
De atunci, când tortul de mere sau se biscuiţi iese mai chinuit zicem că-i reţeta familiei.
Colegii mei mi-au cumpărat o pălărie roşie şi o păpuşă: prima păpuşă pe care am primit-o în viaţa mea!
În buna tradiţie a familiei,  Turtalacea lu’ Stela arăta dezastruos şi am mâncat-o singură.

DESPRE SEX ÎN GURA MARE


Am avut ocazia să-l am comandant la Aeroclubul Bucureşti pe unul dintre cei mai mari paraşutişti ai tuturor timpurilor, cel care a aterizat primul din lume la punct fix, deţinând recordul şi pentru salturi de zi dar şi de noapte şi dominând pentru mulţi ani topurile mondiale şi competiţiile de profil. Când l-am întâlnit, avea 53 de ani şi încă era un bărbat interesant.

Ne făcea un instructaj şi, printre chestii serioase, mai făcea şi câte-o glumă. Îl întrebăm despre mitingurile la care făcea acrobaţie pe avionul în zbor împreună cu Ion Trucmel, altă glorie a aviaţiei româneşti.

Ne dădea toate lămuririle dar avea un cusur periculos: cum venea vorba de un concurs, ne spunea cam ce medalii cucerea la fiecare, dar şi ce gagici tăvălise cu fiecare ocazie, dându-le şi numele complet şi funcţia actuală.

Mă mănâncă limba şi-i zic că bârfa zilei este că a avut mai multe amante decât Julio Iglesias.

Pentru cine nu ştie, în anii ’80, despre frumosul spaniol umbla vorba că avusese în jur de 4000 de amante. Bănuiesc că i-a mai funcţionat contorul o vreme.

Comandantul se gândeşte o vreme, apoi spune:

-Eu am sărit demult de 4000. Una din amantele mele de care-mi amintesc cu plăcere este X,  procuror general al capitalei.

Am înţepenit cu toţii.

Omul o făcuse de oaie!… Fata tovarăşei procuror general era colegă cu noi şi era în sală.

N-a îndrăznit nimeni să-l oprească şi ne-a spus omul până la capăt ce beton era gagica în discuţie. Unii din noi, cei pe care ne adusese barza, eram şocaţi că o mamă poate avea o relaţie. Spre cinstea ei, la pauză puştoaica a tratat cu mult umor toată faza şi ne-a explicat cu maturitate că tatăl, tot aviator, murise şi mama îşi vedea firesc de viaţă. Nu era nimic în neregulă că mama avea pe cineva şi chiar ne invită acasă s-o cunoaştem.

Doamna procuror, o tipă foarte valabilă, ne-a cucerit imediat cu muşchi ţigănesc şi salam de Sibiu pe felii de pâine prăjită, unsă cu unt. Ciupercile cu maioneză ne-au dat pe spate şi când a pus Pepsi pe masă, gata, ne-a dat cu roţile-n sus! A venit şi un tip cu o roată de caşcaval şi doamna procuror ni l-a prezentat: prietenul ei.

Lulu a spus foarte serios că el caşcaval a văzut numai la televizor. Poate glumea. Sau poate, nu!

Dar, eu am fost sinceră când am zis că văd prima dată în viaţă un prăjitor de pâine.

Câţi dintre voi au văzut prin anii ’80 un prăjitor de pâine?

SUNT PRIETENĂ ŞI CU MAMA OMIDA-PĂLĂMIDA!


Facebook a ajuns un coşmar! M-am înscris de vreo lună, am contactat vreo 40 de cunoscuţi(nu toţi, pe unii i-am confuzat!) şi m-am trezit prietenă cu toată planeta. După a doua conexiune m-am lipsit de Facebook dar, nu s-a lipsit Facebook de mine. Primesc între 250 şi 350 de e-mailuri zilnic în care sunt anunţată că „Fabrica de cartofi prăjiţi în suc propriu” m-a adăugat ca prietenă. Sunt prietenă şi cu „Bucătăria pe roţi” şi permanent sunt invitată la evenimente fără nicio rezonanţă pentru mine.

Pentru mine prietenia este o noţiune sacră: am câţiva prieteni mai vechi sau mai noi dar pentru care am sentimente clare, bine definite, se pot baza pe mine şi mă pot baza pe ei. Când mi-e greu am de unde primi un sfat sau o vorbă de încurajare.

În rest am amici, cunoştinţe, sau colaboratori. Prieteniile pe Facebook sunt fade şi fără consistenţă, ba chiar agasante când îţi sugerează prin 300 de e-mailuri pe zi să devii fanul numărul 5000 al habar n-am cui! Ori îmi scapă mie ceva şi am organul prieteniei defect, ori s-a abuzat de acest cuvânt demonetizându-l.

Sunt site-uri care se ocupă de spânzurătoare virtuală evident(!) şi asistată, ca să te scape de coşmar prin ştergerea definitivă a contului. Eu nu am achesat la soluţia această fiindcă ideea de sinucidere este incompatibilă cu gândurile năstruşnice şi cheful meu de viaţă dar, acum când Facebook a blocat sinuciderile mă gândesc că am ratat unica şansă să scap de invazia e-mailurilor sâcâitoare. Eu voi încerca să le raportez ca spam, poate mi le blochează Yahoo, dacă nu, aştept sfaturi de la bătrâni. Disperată de invazia Facebook, nu am mai intrat nici pe Twitter.

Mă poate lămuri şi pe mine cineva cum stă treaba cu reţelele astea de socializare? Eu am fost agresată din prima şi nu am apucat să văd care-i partea mişto cu ele? Am pierdut ceva?

SINONIM PENTRU RAHAT


Eram studentă şi mă simţeam tare bine în camera cochetă din cămin. Ca o părere, se aude un ciocănit discret la uşă. Atât de delicat nu putea să bată decât Marcela, o tipă blândă din Ploieşti. Deschid şi o invit în cameră.

Mă întreabă şoptit:

-Ce faaci?- cu un a prelung şi leneş.

-Mănânc rahat proaspăt cu apă rece!- răspund eu dezinvolt.

Aud uşa trântită şi când întorc capul, Marcela dispăruse.

Pricepând că nu toată lumea are umorul fin acordat şi că stilul meu direct mai sperie căprioarele,  pun patru bucăţele de rahat proaspăt de lămâie pe o farfuriuţă de cafea Continuă lectura

CUM ARATĂ SOŢUL MODEL


Un tip este hotărât să se însoare cu o fată mare. Se duce la Apaca să-şi aleagă consoarta dar, fără rezultat. Şefa comitetului de femei îl trimite la Filatura de bumbac românesc. Personal feminin numeros, şanse mai multe. Nu-i, nu-i! La sfatul liderului de sindicat ia facultăţile la rând: eşec total!

Verifică liceele, şcolile generale, apoi îşi ia omul o fetiţă de la grădiniţă, hotărât s-o crească pentru el.

Ca un soţ conştiincios, în fiecare zi o învăţa cîte un cuvînt nou. Într-o zi o învaţă cuvântul EVIDENT şi verifică în mai multe propoziţii dacă puştoaica şi-a însuşit bine sensul, apoi îi dă lista cu cheltuielile din ziua respectivă:

-Mere-5lei, lapte-3lei, pâine-2,5 lei, …-10 lei.

-Auzi, bărbate? Da’ ce a costat atât de mult aici la puncte-puncte?

-Draga mea, eu sunt bărbat şi pentru că tu eşti fetiţă şi trebuie să mai creşti, plătesc şi eu pentru sex!

-Atât de scump? Păi, noi la grădiniţă facem sex pe un măr!

-Da’ ce? Voi la grădiniţă faceţi sex?- zice omul consternat.

-Evident!

UNGUROAICA ŞI MAIORUL


Eram datoare cu o poveste nouă despre întâmplări vechi cu Ody (ştiu că se scrie Ady, dar îmi sună mai familiar aşa). Deci, eram în convocare la armată, undeva pe la Dâmbul Morii, pe unde-i un Mc acum şi o benzinărie garnisită cu cele mai urâte curve. Ba nu, am văzut la Budapesta unele chiar mai slute.

Cum spuneam , împărţite pe plutoane şi la oareşce distanţă unele de altele, teoretic, ne făceam exerciţiile. Durerea era evident, pasul de defilare, fiindcă urma să depunem jurământul. Toate plutoanele erau în vervă maximă şi comandantele de pluton dovedeau cât de scârbe pot fi cu propriile colege. Stăteam cu fetele la umbră; ele fumau şi eu spuneam bancuri cu sau fără sex, mirându-ne cât erau de fugărite celelalte. Ştiam că toţi ştabii sunt în zonă dar, îmi imaginam că sunt normali la cap şi stau la umbră.

Din senin, apare un Aro de armată şi în dreptul nostru ia curba strâns, în timp ce frânează. Se înclină spectaculos dar, dă Dumnezeu şi nu se răstornă. Maiorul Mitroi, ţigănos, mărunţel dar bărbăţoi, cu binoclu de gât şi centură cu diagonală, de parcă era aterizat din filmul ŞOSEAUA NORDULUI începe să urle:

-De două ore aştept să vă vină mintea la cap şi voi vă hliziţi într-una. Vă arăt eu ce înseamnă armată şi disciplină! Facem instrucţie până mâine în zori! Pluton, comanda la mine!

Ne aliniem cu chiu cu vai, luăm bază, ne foieşte puţin şi strigă:

-Studenta Dumitru, te însărcinez…

-Aici, în faţa plutonului?- îşi pune Ody mâinile-n şolduri…

-E şaij’de lei o cameră curată la hotel!- se mai aude-o voce.

Enervat, Mitroi urlă spre unguroica poznaşă:

-Te învăţ eu disciplina: salt înainte!

-Cine ? Ioooo? – zice Ody mirată. Salt înainte?… Ia ascultă băi, maioraşule! Io am venit din Ardeal, tocmai la Bucureşti, la facultate, ca să fiu studentă, nu să mă dau cu ţâţele de pământ! Şi ele la fel! Nu se dă nimeni cu ţâţele de pămât, e clar fetelor?

Maioraşul s-a întors cu spatele, a urcat în Aro şi dus a fost, nu înainte ca celălalt ofiţer care-l însoţea, un colonel libidinos, care-nghesuise o studentă cu câteva zile înainte, să ne ameninţe că ne pune să repetăm convocarea.

Între convocare şi jurământ a fost o săptămână liberă. Am fost pe munte cu soţul meu dar, soacră-mea i-a dat o conservă expirată şi ne-am intoxicat amândoi, fiind internaţi la spitalul Victor Babeş, eu la etajul I, el la II. O colegă mi-a adus hainele de armată, m-am schimbat în budă, am forţat geamul şi-am fugit din spital ca să depun jurământul.

La jurământ, colonelul libidinos a venit cu un coş de flori ca să premieze plutonul care bate cel mai bine pasul de defilare.

Noi, drăcoasele, am luat coşul de flori dar, nu ne-am lăsat pupate. Eu am bănuit că moşul a adus florile de sanchi, ca să aibă pretext să-şi depună balele pe noi, aşa că

le-am instruit puţin pe fete cum să se eschiveze.

Cum se obişnuia atunci, erau aduşi cu forţa o mulţime de soldaţi, sportivi şi oameni ai muncii, să asiste şi să aplaude. Trecea libidinosul prin dreptul nostru, întindea floarea şi, când dădea să ne sărute, arătam spre musculoşii de la Steaua:

-Vă rog, nu mă sărutaţi că sportivul acela este prietenul meu şi-i gelos rău: ne bate pe amândoi! Toate, aceeaşi poveste…

După faza asta maiorul Mitroi trebuia să ne ridice în grad. A refuzat cu pumnii strânşi.

Un general de gaşcă a venit să ne pună tresele personal. Operaţiunea a început cu mine, fiindcă la armată au o fixaţie cu şefia:

-Domnule general, vă rugăm să ne sărutaţi apăsat pe amândoi obrajii, că nu se ştie dacă mai apucăm să ne pupăm cu vreun general vreodată în viaţă!

-Onoarea e de partea mea domnişoară, că la vârsta mea nici eu nu mai am şanse să pup fete de 19 ani!

Nu am informaţii certe dar, probabil libidinosul s-a sinucis!

M-am întors la spital şi am intrat senină pe poartă, declarând că vin în vizită la… mine!

BRÂNDUŞA SE ŢINE DE BANCURI… BUNE


Primesc pe e-mail un banc bun pentru poşta redacţiei. Nu cenzurez nimic, nici nu pun de la mine. Zâmbiţi şi voi!

Tipa in pat cu amantul. Tocmai cand erau in plina actiune, un zgomot de cheie rasucita in broasca ii face sa inghete. Cum se stie, in apartamentele moderne patul e direct pe podea (nu e loc sub el), dulap nu exista, doar suport pentru haine, nici balcon… In plus locuieste la etajul 13!!! Fara pic de teama, tipa ii spune:
– Ramai calm, absolut imobil si nu spune nimic!
Sotul:
– Surpriza, darling! Am luat un avion mai devreme si am terminat mai repede.
Asa ca am venit imediat acasa.
Cand vede tipul gol in camera, intreaba:
– Cine e asta?!!
Tipa:
– Tocmai mi-a fost livrat, imagineaza-ti. E sclavul meu sexual robotizat, sistem de operare Microsoft. De altfel, aduce un pic cu Bill Gates, nu gasesti? Tu esti mereu plecat, sedinte, voiaje… stiu eu ce faci tu cand esti singur in camera ta de hotel? … E ca un vibrator, dar mai mare. Doar n-ai vrea sa te insel cu vecinul sau instalatorul, nu??
Sotul:
– Ok, lasa asta! Hai repede, n-ai nevoie de el ca am un chef animalic!!
Tipa, care tocmai terminase o partida buna:
– Nu draga, am o migrena…
El:
– La naiba! Mereu la fel! Bine, fii draguta si mergi la bucatarie sa-mi faci o omleta, ok?
– Ok!
Sotul priveste robotul si nemaiputand de dorinta isi spune:
– „Ce e bun pentru ea e bun si pentru mine …” si se arunca asupra „robotului” cu
pantalonii in vine.
In momentul ala, amantul zice cu o voce metalica:
– Eroare sistem! In-tra-re re-zer-va-ta USB.
– Robot de rahat!!!!
Nebun de furie sotul il ridica pe umar si o ia spre fereastra sa il arunce.
Amantul reia:
– … Pro-gram re-i-ni-ti-a-li-zat. In-cer-cati din nou!

 

DAC-O AVEA ZILE, O TRĂI!


Eram prin clasa a VI a şi luptam cu greu cu mai mulţi tartori dinăuntrul şi dinafara familiei.

Am zis Doamne-ajută că am scăpat de şcoală şi de terorista de dirigă ce-mi mâncase ficaţii tot anul. Mă gândeam bucuroasă cum o să citesc toată vacanţa câte o carte pe zi şi una pe noapte, trai neneacă.

Îşi bagă dracu’ coada şi o mătuşă vine la mama să mă ceară pentru cules de cireşe. Cică să mă-nveţe cu munca, de parcă n-aveam eu în curte 16 vişini vreo nu ştiu câţi  pruni, meri, piersici, caişi.

În ciuda faptului că avea băiat la facultate,  mătuşa considera pentru o fată învăţătura perfect inutilă, pretext să stai cu-o carte-n braţe în loc să speli o albie de rufe.

Mama, femeie de treabă de felul ei dar, cu mare fereală să nu-şi supere surorile ne-a lăsat toată copilăria în mâna tartoriţei, sora mai mare şi uite că se mai iţise încă una să-mi sară în spinare. La discuţii târzii, când nu mai era nimic de reparat a zis că i s-a părut că mă trimite ca-n tabără: să mănânc o mână de cireşe şi să citesc la umbră!

Deci, la cinci dimineaţa scularea,  suit într-un tractor cu remorcă şi, hai în satul vecin la livadă. Căldură, căldură, apă  într-o balercă murdară.

Mătuşa culegea cu o tovarăşă şi erau fruntaşele lumii: câte patruzeci de lădiţe de cireşe pe zi când restul echipelor făceau 12, maxim 18.

Mă abţin să beau apă dar mănânc cireşe spălate în balerca mizerabilă şi fugi în porumb soro, că era de jale.

M-am deranjat cumplit la stomac dar, mătuşa nu a acceptat să opresc lucrul şi dă-i navetă între pom şi porumb.

Sfîrşită de situaţia dramatică în care eram, se rupe o creangă şi cad din vârful pomului ca un sac, cu o bufnitură înfundată.

Mătuşa strigă să mă ridic şi să mă scutur, să nu mă mai alint dar, rămân la sol, fără să ştiu dacă mai am vreun os întreg.

Coboră mătuşa din copac în viteză, schimbă lădiţele titirez, fără să-mi dea vreo atenţie.

Abia când fluieră brigadierul pauza de masă coboră mătuşa şi tovarăşa ei. Mătuşa mă împinge cu un gumar în coaste şi-o aud zicând:

-O mai hi trăind, fa copchila asta?

-Las-o fa, cî dac-o avea zile-o trăi!- îi răspunde tovarăşa.

Ziua de muncă-şi continuă rutina.

Seara pe la cinci-şase, cu forţe reunite m-au urcat în tractor şi, nişte băieţi  mă-au cărat acasă la mătuşa care mă-ndemna mânioasă: hai fa mişcî-ţi chicioarili, cî tre’ să dau di mâncari la viţicî!

După vreo săptămână de zăcut între viaţă şi moarte, a dat Dumnezeu şi m-am văzut acasă.

Supărată Dunăre, a venit la mama şi m-a raportat:  de puturoasă şi destrăbălată ce-i, nimic n-o sî s-aleagî di capu’ ei. Ai făcut nişte feti, Marioricî, di mai bini nu le făceai!

DE CE SE ZGÂLŢÂIE PATUL LA STUDENŢI


După revoluţie, cutremur!

În mai ’90, nemulţumite de victoria lui Iliescu în Duminica Orbului, cam la o săptâmână, sthiile s-au dezlănţuit!

Am să vă zic în două vorbe cum am petrecut cutremurul în Grozăveşti:

Fiind sfârşitul lui mai, evident eram prinşi în năuceala sesiunii!

Căminul B(căsătoriţi şi studenţi străini, în genere arăbeţi):

Brânduşa, mireasa pe care o ştiţi din „Cine şi-a înşelat nevasta…”, avea la acel moment un soţ student la geologie şi-l asculta la plăcile tectonice. Cutremurul i-a prins pe subiect.

Eu învăţasem până la şapte dimineaţa şi prisesem un somn pe ultrascurte până pe la unu’ şi ceva.  Am intrat la duş, am agăţat halatul într-un cui ruginit dar, mai aveam de aşteptat şi am intrat la budă.

Când a început oala de la wc să se mişte cu amplitudine de zece centimetri, am zis că exagerez cu învăţatul şi mănânc cam pe sponci!

Ei dar, când am ridicat privirea şi am văzut vasul de apă că dă în clocot, am rupt-o la fugă. Duşurile şi wc-urile, faţă-n faţă cu biroul administratorei.

Eu sub toc la budă, în faţa mea ieşind din biroui administratorei, un tip mişto.

-Doamne, ce cutremur!-zice el. De spaimă, iute, mă uit la şosetele tale şi pot să jur că-s bikini!

Privesc la glezne: dezastru. Tricoul era destul de lung să acopere ălea-ălea  dar, bikini la papuci. Strig:

Vezi c-a leşinat cineva pe scară!

Băiatul, săritor o rupe la fugă pe scări iar eu îmi recuperez lenjeria.

Căminul A(teoretic, fete):

Dragoş student la geologie, clandestin în căminul A,  în cameră la Magy:

Eroic, la cutremur sare pe geam de la etajul II. Din prea multă dragoste evident, pe Magy o uită. Norocul ei, în fond, că nu şi-a rupt vreun picior degeaba.

Noaptea pe la trei, replică masivă la cutremur.

Din B, zonatecu’ de Lucică, tot geolog, urlă acoperind haosul cutremurului: Dragoooooooooooooş săăăăăăăăăăăăăări: acum e momentul.

Cum s-a petrecut cutremurul în căminele C şi D de  băieţi nu are relevanţă: evident, toţi băieţii erau în căminul A, la fete, exersând replici mai mari sau mai mici la cutremur, fiecare după puteri.

O CAFEA OTRĂVITĂ LA BUDAPESTA (I)


Multă vreme ne-a cam stat în gât scandalul ”Budapesta”. Pentru cine nu ştie, în anii ’80 Bucureştiul a fost zguduit de un scandal sinistru. S-a zvonit că la cârciuma cu ştaif, aflată la o zvârlitură de buzdugan de hala Unirii, reperul zero al capitalei, carnea şi organele excelent preparate erau furnizate de… morga centrală. Miliția a demarat o anchetă… Nedigerabilă informaţia, nu?

În acest context, șopârla a lucrat în mintea oamenilor, asociind mai degrabă Budapesta cu vestita cârciumă, decât cu capitala ”pohticioşilor” noştri vecini.

Anii au trecut, a venit zice-se Revoluţia şi, ca tot românul plin de curiozităţi, mi-am făcut vânt peste graniţă ori de câte ori am avut ocazia.

Rugbistul, cu două marcaje de pământ pe zodie, s-a fofilat cam de fiecare dată, rămânând la vatră. Având un fel de superstiţie legată de hotarele patriei, i-au expirat două paşapoarte neutilizate. Mie, nu!

Ajungând în Maramureş prin 2002, de Paşti, rugbistul m-a tachinat în faţa prietenilor, că numai eu sar pârleazul, având multiple aventuri europene.

Pe şapte mai, adică fix cu o zi înainte de aniversare lui Ingrid, nu chiar în spartul zorilor, l-am zgâlţâit pe domnu’ soţu’ zicând:

-Hai să-ţi dau un cappuccino la Budapesta!

-Hai!

Pupat copilul, plecat Cavnic, Baia Mare, trecem de Apa Sărată, ajungem la Satu Mare.

-Nevastă, noi străbatem toată planeta pentru cafeaua aia?

-Numai până la Budapesta, mon cher!

Rugbistul, bucureştean, gândind că Budapesta asta-i tot o cârciumă, șofă calm mai departe până hăt, în vamă la Petea.

-Nevastă, se cam termină ţara, nu mai dai cafeaua aia?

-Bărbate, după ştiinţa mea, pe vremea lui Burebista, ţara noastră ţinea până la lacul Constanz, deci şi aşezările Budapestei erau ale noastre. Știu, a luat-o Atilla şi ne-a lăsat în fruntarii mai înguste, dar am mai nimerit şi mai nimerim…

Când am oprit la un chioşc să iau cartea verde şi asigurările de sănătate, a simţit rumânu’ că-i groasă. Am plătit pogonul de parale şi el a condus blând, că vitejiile la volan sunt mai costisitoare în afara granițelor. Aşa eram noi la tinerețe: mergem unul după altul până la capătul lumii!

Socoteala mea era defectă. Din rutină, ştiam drumul Arad-Budapesta, cam 250 de kilometri. Ruta Baia-Mare-Budapesta a fost dublu şi un pic. Am vorbit tot drumul cu prietenii noştri din Cavnic. Era prima dată când abandonam copilul şi ne cam ciupeau remuşcările dar, Budapesta trebuia cucerită!

Soţul meu se lămurise, în sfârşit, că Budapesta la care mergem e tot un fel de cârciumă, da’ ceva mai mare şi reacţionase rezonabil, că dacă n-am fi rezonat şi la trăznăi, ce ne-ar putea ţine atâta vreme împreună?

O să spuneți, dragostea! Sigur dar, întotdeauna mai trebuie ceva… Eu am ales să-i ofer soţului meu multă, multă acţiune, că așa mi-a fost la îndemână! Cu mine, n-a prea avut timp rumânul să se plictisească!

Pe autostradă, în apropiere de Budapesta, am luat pulsul motelurilor: ieftin ca braga, cam 7 dolari de căciulă la standard de cazare austriac.

Ajunși la Budapesta, ne-am băut câte un cappuccino ultracentral, băgând și câte-o îngheţată plus un cola, apoi am plecat hai-hui în oraş. Pe Podul cu Lanţuri, am rămas într-un ambuteiaj, între două autocare. Pe stânga şi pe dreapta veneau cetăţenii de la un miting electoral, toţi cu sticla de Palinka sau măcar câte o bere, cum eu n-am mai pomenit: sticle şi cocarde alb-roşii-verzi la toată populaţia!

Ecomon, soţul meu opreşte motorul, deschide geamurile şi dă muzica tare. În câteva minute începe balamucul:  valul de hungarioţi se blochează în jurul nostru! Încep să ne bâstâcâne maşina, încercând să ne răstoarne în Dunăre. Am închis geamurile, am blocat uşile. Am înţeles repejos supărarea: cd-ul cu formaţia Hora le polua văzduhul unguresc cu melodia CÂNTĂ ROMÂNE. Nu era premeditat dar, pe soţul meu îl năpădise dorul de ţară.

Întenționau să ne rostogolească în Dunăre, dar fiind beţi, nu se prea înţelegeau între ei. Împingând cu furie din toate părţile, nu reuşeau decât să ne creeze un balans înspăimântător. Nu ştiu exact ce strigau în ungureşte dar, româneşte suna foarte concis: MORI! MORI! MORI!

După vreo 15 minute în care micul Clio a rezistat, valurile de manifestanţi, care se întorceau de la mitig, i-a împins forţat pe atacatori. Noul val migrator, nemaiauzind melodia, au trecut indiferenţi pe lângă noi, smulgându-i şi pe agitaţi din dispozitiv.

Am scăpat doar cu sperietura, am făcut câteva dure prin oraș și am parcat mai la dos. În două restaurante, am fost refuzaţi. Ori se intra cu parolă, ori românii şi câinii nu aveau acces în restaurantele respective. Noi am explicat că-n România ungurii intră şi în parlament, dar tipul mi-a zis într-o română chinuită că-i ia gâtul trădătorului Marko Bello. Să mai zici că corb la corb nu-şi scoate ochii!…

Un tip a venit după mine,  inginer român stabilit în Budapesta de zece ani şi, mi-a indicat o şaormărie unde vânzătorul era din Negreşti Oaş. Am mâncat shaorma pe o bancă, lângă statuia lui Matei Corvin.

Fără să ceară voie, lângă noi se așează o namilă cu mustăți și pălărie de gabor. Mâncâdu-l ori în fund ori după ureche, plin de mândrie și de sos picant, soţul meu îi comunică zdrahonului că Matei Corvin este român de-al nostru.

Tipul îi răspunde jovial că nu e cazul să vorbească în engleză, fiindcă a fost după revoluţie cu ajutoare în România şi s-a stabilit la Timişoara timp de şapte ani. Nu-i place politica de învrăjbire a lui Tokeş şi el a văzut că între români şi unguri treburile-s paşnice.  Vorbeşte binişor dar, stâlceşte mult. Îi zic că-i un tip valabil şi că eu am prieteni unguri. Totuşi, mă pişcă limba şi-i spun că eu, studentă fiind, după Revoluție am primit conserve de ghiveci şi lapte praf ungureşti, toate expirate.

O zice p-aia cu calul de dar nu se caută la dinţi, dar și că nu trebuie să te încrezi în unguri nici când îţi fac daruri. Pleacă râzând prietenos apoi se răzgândește și se întoarce:  zice soţului meu.

-Ai nevastă deşteaptă, o vreaU şi eu una…- se adresează el soţului meu.

Vorbind stâlcit, soţul meu înţelege că ungurul ”o vrea şi el o dată” şi-l înjură năpraznic. Bun cunoscător al înjurăturilor româneşti, ungurul pricepe că n-a fost înţeles.

Reiau dialogul în engleză şi se înţeleg: îşi dau mâna. Relaţiile româno-ungare se sfârșesc paşnic.

Cafele, shaorma, sucuri, vreo 14 dolari, telefoanele cu copii 142, benzina 100, asigurările de sănătate și cartea verde, care atunci se plătea separat, vreo 150. Aventurile dramatice abia încep. Va urma…

STUDENTA TRAŞCĂ FACE… SEX


Am prins ultima generaţie de studente în bocanci. Considerată o urgie de majoritatea colegelor, eu am tratat-o cu maximă indiferenţă, ca pe o bătătură pe care o vindecă timpul.

Fiind o sportivă activă, m-am trezit cam singura din an pe care pica uniforma într-un fel mai domestic.

Bietele mele colege, mai cu şolduri dolofane, mai mărunţele arătau ca nişte ardei umpluţi.

Pe motive  estetice, dublate de excelenta mea informare asupra gradelor ofiţereşti – doar aveam prieten prin corespondenţă la post restant la şcoala de ofiţeri – locotenenta mă propune ajutor de comandant de pluton dar, eu declin cu graţie în favoarea Otiliei, o domneşteancă simpatică foc.

După vreo două chiuluri consecutive, Otilia este trasă pe linie moartă şi-mi revine mie misiunea  nesuferită de păstăioară şefă.

Fac apelul grupei şi la o tipă, Traşcă, găsesc un nume în paranteză:

-Studenta Traşcă, numele ăsta-i mai puţin important? De ce-i în paranteză? Sau e opţional?

-A, sunt măritată şi numele după căsătorie este în parenteză. Aici se discută pe numele de fată…

-Zău, eşti măritată?

-Da, deja şi plictisită! De ce crezi că m-am apucat de facultate? Să mai schimb aerul?

-Zău? Şi asta înseamnă că ai făcut sex?- întreb eu cu uimire.

-Normal? Da’ ce, crezi că m-am măritat cu un bou?- zice ea fluturând poznaş genele rimelate.

-Fetelor, fetelor, veniţi repede că Traşcă-i măritată şi a făcut sex!

În jurul meu toată lumea mă privea cu stupoare.

Gândind că nu m-au crezut că Traşcă a făcut sex strig iar:

-Zău, nu mint! Traşcă-i măritată şi a făcut sex! Veniţi repede să ne povestească şi nouă!

La care Lili Florea zice calm:

-Ho, nu mai zbiera! Nu-i nevoie să ne povestească Traşcă…  Eşti defectă, şefa? Toate facem sex!

S-a reparat şi la mine problema măritându-mă repejor-repejor!

CUM SĂ FACI IMPRESIE PROASTĂ


Noi am fost trei fete şi ne-a crescut mama cam ca la mănăstire. Conform educaţiei de acasă şi ideilor pe care mi le însuşisem aveam în plan să mă mărit pe la 30-35 de ani.

A venit Făt-Frumos pe cal alb ( dacă nu mă credeţi  scanez pozele şi le postez) şi m-am măritat într-o oră, cam în primul an de facultate! De ce oare?

Vă spun eu! Eram naivă şi un băiat frumos şi şmecher mi-a zis că el e singurul băiat de pe Pământ. Cum pe vremea lui Ceaşcă totul era pe cartelă şi se termina repede… l-am luat imediat! Cred că mă temeam că nu mai găsesc…

M-a aburit aşa de frumos cu versuri de Topârceanu, că şi acum mai cred că este singurul bărbat de pe Pământ.

Dar, nu de mine voiam să vă povestesc…

Cum spuneam, la mănăstirea noastră nu intrau băieţi. Soţii noştrii au călcat la noi acasă doar ca să ne ceară de la mama.

Astfel, actualul meu cumnat, un bărbat frumos,  elegant şi teribil de dichisit venea să o ia pe soră-mea la întâlnire.

Sincer, dacă aş fi avut cu cine, aş fi pariat că-şi face unghiile la manechiuristă dar, nu ştiu de ce,  soră-mea m-a alergat  când am vrut să pun pariu.

Ea, una din frumuseţile oraşului prin anii ’80, ţinea steagul sus şi o făcea pe indiferenta.

La ora de întâlnire, când băiatul se prezenta cu florile, bomboanele, ceasul( pe vremurile alea băieţii nu veneau cu mâna-n… să zicem elegant buzunar, ca acum), ei bine, sora mea se spăla la cap.

Locuiam într-o casă  naţionalizată şi aveam mai mulţi vecini  pe holul comun.

În hol, o masă cu scaune şi lada de zestre a doamnei Călin, o babă băsărăbeancă, haiosă la vorbă dar, caciorâtă la caracter care avea în jur de 97 de ani.  Se pare că a murit pe la 103.

Vârsta ei era secret de stat însă, am dat o plăcintă la poştăriţă ca să-mi zică!

Deci, frumosul îndrăgostit îşi petrecea cam două ore pe hol, uneori chiar mai mult, aşteptând-o pe sor-mea să se spele la cap, să se macheze şi să se schimbe de cinşpe ori .

Ei bine, în casă nu-l primeam, fiindcă, aşa cum ziceam, casa noastră funcţiona pe amendamente clare dar, la insistenţele mele mama acceptase accesul pe holul comun, fiincă dacă stâlpea două-trei ore poarta, ne vorbea toată strada. Mă rog, la dublu că stăteam pe colţ.

Într-o zi, doamna Călin -îţi punea acatiste la biserică dacă-i ziceai babă- fluturându-i unghiile proaspăt făcute îi cere o ţigară.

Băiat fin, chiar dacă a gândit că babii i-ar fi de stâlpi la scufiţă mai degrabă decât de ţigară, o serveşte galant.

Baba îşi trage rochia şi îşi ridică piciarele aranjându-şi dresurile fine. Flăcăul se întoarce discret şi se uită pe geam.

Vine sor-mea, apar şi eu, baba tot se foia mângâindu-şi dresurile.

În sfârşit pleacă amândoi frumoşii, iar eu care aveam vreo 14-15 ani râmân cu baba.

-Copchilu’, ascultî la mini: o hi aista parfumat ca o gradinî, da’ să nu si mariti cu el nici  sî moarî ! Nu-mi plaşi di dânsul şi paşi, cî aista nu-i barbat!- zice ea cu accentul de băsărăbeancă care îmi plăcea atât de mult.

-Da’ ce cusur are, doamna Călin?

-Sor-ta abie iantrasi la scaldatoari şî ahe tâmp berechet şî încî! I-am aratat chişoarili uiti pân-acolişa la copsâşoari şî lui nu i s-o ţepenit nimicuţî.

Alţii cari erau barbaţî dî ispravî, cum li arâtam chişioarili, cum alergau după mini ca nişte dulai dogorâţi. Aista ari numa vazduz sî-i umfli izmeanili!  Halal barbat sî nu ştii şi sî facî la o muieri straşnică ca mini!

Cât eram eu de mică şi neştiutoare la 14 ani, c-am crescut fără internet, şi-n CUTEZĂTORII şi MINITEHNICUS nu mi-am făcut instructaj porno, tot am înţeles ce oscior de curvă-i baba Călin!

A FI SAU A NU FI… DOTAT


A FI SAU A NU FI… DOTAT

La mate pură era un student cuminte, Sorinel. La prima vedere era O.K., chiar un brunet frumuşel. Colegii lui însă susţineau că-i lipsea ceva șindrile de pe casă. Cert este că în sesiune mama lui venea din provincie, se caza în camera lui, și învățau împreună. Vă imaginați ce dilaila era, Sorinel având alți trei colegi de cameră, studenței cu hormonii răvășiți.
Dintre năzbâtiile zilnice pe care le făcea, o să vă povestesc una, nu musai cea mai gogonată.
În Grozăveşti, căminele de băieţi C şi D erau cuplate pe aceeaşi intrare. Duşurile de la primul etaj erau faţă în faţă cu biroul tovarășei administratore, Viorica.
Cu nişte ochi albaştri la concurenţă cu Liz Tylor, brunetă şi focoasă, pedanta Viorica îi punea pe jar pe studenţi.
Se zvonea că unii îşi exersau puternic dreapta cu gândul la ea. Era o tipă de treabă dar, c-o înjurătură de şofer de troleibuz, le tăia scurt elanul îndrăzneţilor.
Sincer, n-am auzit absolut nicio bârfă legată de ea, cu toate că, în cămine, greu să tragi un vânt să nu te ştie toată suflarea.
Într-o zi, iese Sorinel de la duş, gol cum îi era obiceiul, şi cu prosopul pe umăr. Cam bezmetic, dar blând, studentul se ciocnește de Viorica.
Acuma, ori era Sorinel dotat din calea-afară, ori n-avea nimic sau o fi avut două, nu m-a lămurit nimeni, chit că plesneam toţi de curiozitate…
Cert este că Viorica a leşinat, căzând în lungul holului. Și-a revenit greu, după administrarea unei perechi de palme și după o stropeală generoasă cu apă rece.
S-au dus vremurile alea! Câte gacici mai leşină azi când văd un bărbat în pielea goală?
Doamnelor şi domnişoarelor care citiţi acest articol, vă rog să-mi povestiţi cam de câte ori aţi leşinat! Start la numărătoare!

SEXUL ŞI GIMNASTICA FIZIOLOGICĂ


Eram studentă anul I şi singura care frecventam ora de sport.  Profesorul, Knat, mare glorie a handbalului românesc pe vremuri, mă lăsa să alerg de voie şi apoi, mă ruga să-mi aduc şi colegele măcar o dată ca să le pună note.
Pentru că vorba paşnică rareori are rezultate, ne-a aşteptat omul la ieşirea de la armată(făceam armata la radiotelegrafişti în Panduri şi acolo se făceau şi orele de sport) hotărât să  le convingă pe fete de utilitatea sportului sau să le lase cu media ne-ncheiată.
Eram 104 studenţi în an din care 80  fete. Aveam două unguroaice, una care învăţa de rupea rândurile şi avea o relaţie stabilă cu o vedetă de la radio Grozăveşti, bun prieten al meu şi cealaltă, Ady, se pronunţa Ody,  o unguroaică zăpăcită, cu un simţ al umorului bine acordat şi un talent în pat binecunoscut de toată lumea, fiindcă îşi făcea reclamă în gura mare fără nicio sfială.
Deci, când ieşim de la armată, profesorul Knat ne iese în cale şi ne ţine o morală straşnică, explicând cât de importantă este gimnastica, mai ales pentru fete.
Ady, blondă, tunsă scurt şi cu ochi albaştri, puţin dolofană, cu mutriţă posnaşă se bagă în vorbă:
-Auzi, profesoraşule? Eu fac gimnastică fiziologică în fiecare dimineaţă!
-Aaaa! Atunci este foarte bine! Dar, cum este gimnastica fiziologică? Eu n-am auzit!
Ştiind bine ce-i în capul lui Ady şi, ca să-l menajez pe simpaticul profesor,  zic repede:
-Ady este unguroaică. Gândeşte în limba ei şi apoi traduce. Nu-i iese întotdeauna traducerea! A vrut să zică gimnastică medicală!
Ady nu se lasă:
-Ba ştiu bine ce-am zis: eu fac uneori seara sau noaptea gimnastică dar, intensiv fac gimnastică fiziologică! În fiecare dimineaţă!
-Bine, domnişoară! Îmi faci şi mie un exerciţiu de-ăsta de gimnastică şi-ţi pun zece!
-Dom’ profesor, dacă vă luaţi vorba înapoi cu mine-i belea! Am 80 de martore!
-Bine, bine dar, tot nu mi-ai explicat cum e cu gimnastica fiziologică!
-Uite aşa! Pun un picior aici şi unul aici, şi-i atige epoleţii profesorului, apoi dau din fund şi fac opturi măcar vreo 45 de minute! Asta în fiecare dimineaţă!  Ajunge pentru-un zece, profesoraşule? Nu vă mai desenez ca să pricepeţi cum e cu sexul fiziologic de dimineaţă, c-aţi roşit de toată mila!

„ADEVĂRUL” DESPRE DOINA POPESCU


La o lună de la lansarea blogului, după ce surorile Marx m-au căutat la IP pe la 4 dimineaţa şi Vasile cu satelitul, s-au făcut atâtea supoziţii încât mă gândeam că este cazul să fac un CV şi să-l postez pe blog. Îmi era cam lene dar, m-a salvat ziarul ADEVĂRUL, ediţia locală de Brăila. Cum ziceam şi în alt post, am alergie la copy-paste dar, interesu’ poartă fesu’ : când mă laudă presa nu pot să mă abţin.

Brăila: Doina Popescu: pilot, jurnalist, scriitor, blogger şi om de afaceri de succes

  • Dora Sider

  • 98 afişări
  • Marţi 19 ian 2010

Doina Popescu

Doina Popescu – manager de firmă, scriitor, aviator, profesor de matematică, jurnalist şi blogger

Conduce o afacere dinamică cu două ingrediente de succes: creativitate şi seriozitate. În 1992 a reinventat publicitatea la Brăila şi la Galaţi. Este profesor de matematică la origine, jurnalist, pilot, sufletul „Torent”-ului, scriitor şi blogger.A copilărit cu avioanele-n cap, sau altfel spus cu capul în nori şi cu picioarele pe pământ, iubind cu pasiune pilotajul sportiv. Şi-a dorit o carieră în aviaţie dar, nefiind pe vremea aceea serie de pilotaj pentru fete a optat pentru matematică. I-a plăcut şcoala fiindu-i la îndemână să înveţe foarte bine la toate materiile, mai puţin limba rusă, care i-a părut ca o „mâncare râncezită băgată cu forţa pe gât”. A avut un profesor de matematică talentat, Mircea Albu, care i-a stimulat pasiunea pentru geometria în spaţiu. I-a plăcut matematica fiindcă este opusul politicii: provocatoare, spectaculoasă dar, cu rezultate măsurabile şi implicând maximă seriozitate.

Fiind un spirit liber, în continuă expansiune, meseria de profesor de matematică îi oferea un spaţiu prea îngust de desfăşurare şi s-a îndreptat către un domeniu cu adevărat dinamic: presă. A colaborat cu mai multe publicaţii din Brăila şi Galaţi: „Actualitatea”, „Radio Brăila”, „Viaţa Liberă”, „Apel”, „Storm-tv”, „Cony-sat”.

„La acel moment 1992-1994 se practica cenzura intensiv, de multe ori redactorul şef îţi rescria integral materialul şi îţi păstra doar numele”, îşi aminteşte Doina Popescu.

În acel context a ales publicitatea. Ediţia de Crăciun a ziarului „Actualitatea”, conţinând integral reclamă contractată prin efort propriu al Doinei Popescu şi a fost practic primul ziar de reclamă al Brăilei: modern, tehnoredactat pe computer şi tipărit pe offset, marca Doina Popescu.

Drepturile de autor şi comisioanele se plăteau cu întârzieri de 4-5 luni aşa că s-a gândit să facă ceea ce îi place şi să fie propriul şef.

„Pe 4 aprilie 1994 a apărut «Torent Press». Practic, am reinventat la Brăila şi Galaţi publicitatea. Majoritatea directorilor din acel moment nu ştiau prea multe despre publicitate. Cei mai mulţi manageri brăileni şi gălăţeni au avut primele cărţi de vizită, foi cu antet, sigle sau firme luminoase concepute de mine şi de Florin, soţul meu”, povesteşte Doina Popescu.

Afacerea a avut o evoluţie ascendentă, susţinută de muncă pe brânci şi clienţi din ce în ce mai exigenţi în cerinţe, care i-au stimulat să ţină pasul cu toate noutăţile, parte din clienţi devenind în timp prieteni de nădejde.

Munca la Torent

„De mică am fost fascinată de calendare şi prima grijă în copilărie a fost să-mi iau agendă în fiecare an. Agenda, lanterna şi briceagul chinezesc, o bijuterie, nu mi-au lipsit din buzunar toată copilăria. Mi-au plăcut lucrurile fine, dichisite, cu design, la care se simte calitatea de la o poştă. Aşa că la Torent facem an de an calendare şi agende personalizate, imprimăm pixuri, brichete, tricouri şi orice alt suport. Lucrăm cu materiale pe stoc şi suntem prompţi cu bannere, mesh-uri şi firme luminoase. Mândria noastră sunt ştampilele de calitate şi suntem singura firmă din tară care oferim trei ani garanţie”, spune Doina Popescu.

În 2005 a apărut prima hartă a Brăilei cuplată cu harta României editată de Doina Popescu. În 2007 a apărut ediţia a doua, la Brăila şi prima ediţie a hărţii Galaţiului.

„Am gândit-o ca pe o hartă lucrată atent, pe o hârtie calitativă, cu Brăila pe o faţă şi România pe cealaltă, care să fie distribuită gratuit în hotelurile brăilene ca o carte de vizită a oraşului nostru. Se distribuie şi în librării şi la chioşcuri de ziare contra cost. Conţine reclama firmelor reprezentative din oraş şi a fost apreciată ca cea mai bună hartă pe care a avut-o Brăila până la acest moment. Conceptul a prins foarte bine şi de aceea am implementat acelaşi sistem şi la Galaţi”, explică Doina Popescu.

Deşi a crezut că la Galaţi lucrurile nu vor merge la fel de bine, neavând aceeaşi notorietate în oraşul vecin, a avut parte de o imensă surpriză.

„Harta Brăilei era cunoscută şi apreciată de mulţi oameni de afaceri gălăţeni. Directorul unei firme foarte puternice din Galaţi mi-a spus că noi brăilenii avem ceva special şi că facem lucrurile într-un mod propriu: cu temeinicie şi pasiune. Şi-a fundamentat afirmaţiile pe un contract mare şi am devenit buni prieteni. Alţi gălăţeni mi-au spus că în week-end se plimbă prin Grădina Mare din Brăila, prin Centrul Istoric şi pe Esplanadă”, povesteşte interlocutoarea noastră.

„Am ajuns la concluzia surprinzătoare că rivalitatea Brăila – Galaţi este întreţinută artificial. Am întâlnit însă şi persoane care s-au mirat că trebuie să vină cineva din Brăila să facă o hartă a Galaţiului dar, au pipăit harta Brăilei, le-a plăcut ideea şi au acceptat colaborarea, cu o singură excepţie. În general gălăţenii au fost interesaţi, cooperanţi şi foarte prompţi cu plata. S-a simţit clar că la Galaţi banii se mişcă altfel”, spune interlocutoarea noastră.

Proiectul a continuat cu harta Brăilei în format de perete, cu marcarea blocurilor şi a numerelor la colţ de stradă, tipărită pe pânză în condiţii grafice deosebite. La acest moment a apărut „ATLASUL BRĂILEI”, cu marcarea blocurilor şi a numerelor la colţ de stradă, în două formate A4 şi A3, tipărite pe carton gros şi trase în plastic pentru o bună rezistenţă în timp.

Lansarea primei cărţi

Pe 4 decembrie a lansat primul roman de acţiune- „Comisia Zürich”.

Iată ce spune Doina Popescu: „Cartea a ieşit în lume la «Gaudeamus» dar, la Brăila am avut lansarea la Teatrul Maria Filotti pe 4 decembrie. După spusele unui scriitor cu vechime, schema clasică la o lansare este să vină prietenii cu vizibilitate şi să spună ce băiat bun eşti. Dar, eu trăiesc după reguli propriile, în afara tiparelor”, explică autoarea.

Aceasta mai spune: „Bazându-mă pe un verb puternic, intrigă, personaje creionate apăsat şi dialoguri savuroase, am dat cartea spre lectură unor personalităţi din lumea culturală a urbei care nu mă cunoşteau absolut deloc. Astfel, prezentările doamnei regizoare Anca Cismaru, a doamnei profesoare Virginia Sâmpetru, directoare la Direcţia de Cultură şi a domnului Dan Moldoveanu actor la Maria Filotti au fost radiografii de detaliu fin, influenţate doar de valoarea cărţii şi de imensa lor surpriză că se poate scrie atât de bine la Brăila. Acţiune alertă, suspans, răzbunare, o poveste tulburătoare scrisă coerent dar colorat, glisează de la zâmbetul maliţios la hohotul sănătos de râs. Psihologia fină a unei femei, combinat cu scrisul viguros, antrenat şi antrenant de factură masculină fac din «Comisia ZÜRICH» unul din cele mai bune romane româneşti ale momentului- s-a spus în foişorul Teatrului în acea seară de decembrie.”

taguri

     

     

  • Doina Popescu

  • Torent

  • aviator

  • Comisia Zürich

  •  

    Întrebări şi răspunsuri

    Cum a fost primită cartea?

    „Am participat cu ea la târgul de carte «Gaudeamus». A fost surprinzător că în cele cinci zile de târg oamenii au citit cartea şi au revenit să discute cu mine, să-mi spună că-l detestă pe Dobritza sau că l-au îndrăgit pe Corvin şi să cumpere alte exemplare pentru prieteni sau cunoscuţi – cadou de sărbători fiindcă urmau sf. Andrei şi sf. Neculai. Trebuie să vă gândiţi că oamenii aceia au urcat până la ultimul etaj unde eram cu standul, trecând pe lângă alte sute de standuri cu zeci de mii de cărţi”, explică Doina Popescu.

    „Aveau ocazia să se răzgândească dar, nu au făcut-o. Alţii au venit să se fotografieze cu mine şi mi-au trimis pozele. Am simţit cu bucurie că am scris un roman incitant, de forţă şi cu lipici la public. Pe cele două bloguri, unde sunt postate şi articole curente dar şi fragmente relevante din romane am reuşit să atrag atenţia la peste 4.000 de vizitatori în aproximativ 20 de zile, ceea ce nu-i puţin pentru un scriitor debutant. Comentariile sunt relevante şi vă invit să le citiţi pe blog”.

    Ce legătură are matematica şi spiritul antreprenorial cu scrisul unui roman?

    „Era o vorbă: ce legătură are baba cu mitraliera! Vă spun imediat. Am rămas fidelă viselor din copilărie şi am realizat tot ceea ce mi-am propus în viaţă: să trăiesc după propriile reguli, să pilotez avioane, să mă mărit din dragoste, să fac nuntă americană, să am o fetiţă Ingrid (dar, Dumnezeu mi-a trimis-o şi pe Sabrina să-mi fie bucuria deplină), să scriu. Singura restanţă era să public romanele pe care le aveam în cap de multă vreme. O doamnă scriitoare de poveşti pentru copii mi-a dat un film: «THE SECRET» şi o prietenă mi-a trimis pe mess într-o dimineaţă un citat din Einstein. Mi-am amintit ce ştiam demult: «singurele limitări sunt doar în mintea noastră»”.

    Era 4 aprilie 2009, a 15 aniversare a firmei Torent. „Înşelată crunt de o bancă, simţind că mor cu dreptatea în mână, eram într-o stare de spirit asemănătoare cu cea a americanilor care iau o mitralieră şi-o descarcă în sediul unei bănci. Magia s-a produs, mitraliera am transformat-o în tastatura laptop-ului şi noapte de noapte am mitraliat/scris(ziua munceam pe brânci să fiu la zi cu ratele la bancă). Pe 9 iulie «Comisia ZÜRICH» era gata dar, am tipărit-o atât de târziu din lipsa banilor”.

    Mai sunt şi alte cărţi în lucru?

    „Imediat ce am terminat prima carte m-am apucat de romanul «Când Dumneazeu era-n vacanţă» care în acest moment este la corectură. Acum revizuiesc ultimul capitol din romanul poliţist «Ardei iuţi»”. A trecut campania electorală, ne prăbuşim în cea mai urâtă criză şi eu trebuie să public două romane. E o vorbă: când îi bine nu-i de mine, când e rău, hop şi eu. Dar, când politicienii îşi dau cu stângu-n dreptu’, când ne fac de râs Mailaţii şi Maihoţii, sportul şi cultura ne reaşează în rândul lumii. În viaţă totu-i praf şi amăgire. Cât deschizi ochii, cât iubeşti şi cât citeşti, atât eşti şi nimic mai mult. Dar, dacă ai copii şi dacă scrii, mai ai o şansă…”.

    Ce-i place

    „Îmi place Maramureşul cu oameni corecţi, de cuvânt, îmi plac munţii cu misterele şi poveştile lor, natura, istoria dacilor atât de puţin cunoscută şi atât de trunchiată. Îmi place terasa mea pe care scriu în zilele frumoase şi grădina de trandafiri. Îmi place să mă joc, să râd. Îmi place umorul bun, nebun, leşinător. Îmi place să discut cu oamenii: învăţ mereu în egală măsură de la copii de patru ani şi de la adulţi. Am prieteni de toate vârstele. Îmi place să visez îndrăzneţ şi apoi muncesc cu încăpăţânare să-mi realizez visele. Sunt o balanţă atipică, cu dragostea pe un taler şi cu prietenia pe celălalt. Aşa mă echilibrez eu”, mărturiseşte Doina Popescu.

    Ce nu-i place

    „Sunt atât de concentrată pe lucrurile care-mi plac, încât nu prea dau atenţie celorlalte. Un fel de protecţie antispam pentru sufletul meu. Nu-mi plac oamenii care-şi dau cu părerea despre probleme pe care nu le cunosc, nu-mi plac oamenii fără sisteme de valori şi cei ce-şi acoperă mediocritatea cu «las’ că merge şi-aşa». Nu-mi plac firile tiranice, tartorii din colectivităţi, profesorii care vor să fie ascultaţi şi iubiţi de elevi bătând din picior şi strigând „LEGEA SUNT EU!” Mă sperie copiii tăcuţi, întotdeauna mi-am dorit copii veseli, expansivi şi am avut noroc cu carul în privinţa asta”, a conchis interlocutoarea noastră.

    Ce nu aţi face niciodată?

    „Nu aş zice eu niciodată n-am să fac asta. Când ai aroganţa să spui eu niciodată nu voi face asta, parşiva asta de viaţă îţi trage preşul de sub picioare şi te vezi trântit la pământ”.

    Profil

    Născută. 16 octombrie 1968, Brăila

    Studii. Facultatea de Matematică-Fizică Bucureşti

    Profesie. Profesor de matematică

    Familie. Căsătorită din dragoste, doi copii frumoşi.

    Pentru mai multe poze  vedeţi sursa: ziarul ADEVĂRUL

    FOTOGRAFIE COMPROMIŢĂTOARE


    Doina Popescu

    Pentru că netul e plin de personaje colorate cu numele de DOINA POPESCU şi apare tot mai des întrebarea cine sunt eu de fapt, acum când identitatea mea va fi desconspirată inevitabil de ziarul Adevărul, va spun încă o dată: nu sunt Dulce Deea, nu sunt Avatar, nu sunt Osama bin Laden şi nici Obama cum scrieţi voi prin alte bloguri şi nici 90% Brad Pitt cum zice Durdu. Chiar să mă cauţi cu satelitul, măi Vasile?

    Şi cel mai important de ştiut, rostul acestui blog este promovarea romanelor mele şi nu are nici un accent matrimonial fiindcă sunt luată bine de peste 20 de ani.

    Şi o ultimă dezvăluire compromiţătoare: probabil sunt singura persoană din România care nu a văzut clipul lui Mircea Badea cu penele pe fund şi nici filmul Avatar.

    SUNTEM ŢICNIŢI DAR, NU NE TRATĂM!


    De mâine mă apuc să reeditez harta municipiului Galaţi. Munca mi-a adus întotdeauna satisfacţii, hohote de râs şi mi-a generat evident impozite. Îmi vine în minte o întâmplare din  2007, când m-am apucat să editez harta Galaţiului. Am întâlnit o mulţime de anomalii şi pentru că mai exista o hartă a Galaţiului cu multe greşeli, am pornit să fac verificări în teren, să nu mă fac de baftă. Pe trei străzi roată, pe plăcuţele de la blocuri scria strada Dudului. Trei străzi Dudului? Aici e o greşeală!

    Experienţa în hărţi mi-a arătat că cel mai bine te lămuresc poştăriţele şi administratorii de bloc. A dat norocul peste mine şi am găsit repede oameni de ajutor. Un ceas s-au plâns sărmanii de problemele care le au de zeci de ani datorită botezării neglijente a trei străzi vecine cu acelaşi nume.

    -Bine dar, pe la prefectură sau primărie este o comisie specială care se ocupă de numele de stradă, îmi dau eu cu părerea.

    -Este, duduie dar, după opt ani de audienţe şi petiţii s-au milostivit şi au schimbat dar, n-am schimbat noi plăcuţele indicatoare.

    Scot agenda, fac schiţa şi mă pregătesc să notez:

    -Ei, cum le zice:

    -Camil Ressu, Camil Ressu, Camil Ressu!

    CU CÂNTARUL ÎN POŞETĂ


    Lipsa de cumpătare a părinţilor a derutat copiii şi i-a determinat să devină obezi. Sigur că decă te cheamă Ana-Maria-Jeana-Alina-Alexandra bagi un hamburger pentru Ana, o friptură pentru Jana şi aşa mai departe. Am avut un coleg la şcoală care avea 11 nume. Cum să scapi de kilogramele în plus? Mai puţină mâncare, mai mult sport şi mai lăsaţi blogurile ca să mai faceţi şi sex! Mă cântăresc când îmi aduc aminte, adică aproximativ lunar. Am o amică îngrijorată ca este grasa la cele 38 de kg şi umblă cu cântarul sub scaunul de la maşină. Cică a fost 3 zile în Olanda şi a purtat cântarul în poşetă. Nu o judec dar, aş vrea să o invit la o îngheţată. N-o bat din trei motive: ţin la ea, ştiu că bătaia n-ajută şi e şi prea fragilă, mă tem să nu se spargă!

     Dar, graşi sau slabi mi-e îmi plac toţi oamenii cu bun simţ şi glanda umorului. În schimb mă îngrijorează cei slabi la minte!