În copilărie îmi era drag să merg la bunica mea din partea mamei, într-un sătuc pe malul Siretului dar, într-o psihologie greu de înţeles, când îmi doream ceva important sau cât de neînsemnat şi care nu costa nici bani nici efort, papaşa mă refuza sistematic. Aşa se face că, împotriva voinţei mele mă ducea la bunicii din partea tatălui, la Stăncuţa, un sat pe malul Dunării. În mod enervant, Dunării îi ziceau Gârlă și-mi interziceau să mă apropii de ea. Mi-ar fi plăcut să mă joc în pădurea de pe mal dar ziceau că e locuită de lupul care scăpase cu bine din Scufița Roșie.
Bătrânii, baba Dobriţa şi moş Constantin erau nişte sadici care se întreceau în ticăloşii cu care să-mi mănânce sufletul. Şi ca să fie circul complet, mai venea şi câte-o otravă de mătuşă care-l mulgea pe papaşa de bani zicând parşiv: mă sacrific ca să am grijă de copil !
Ca să ies la joacă, aveam de trecut printr-o grădiniţă dar, ca şi când aş fi vătămat parfumul florilor, nu aveam voie, fiind obligată să o iau prin curtea orătăniilor. Psihopaţii stăteau ascunşi după perdeaua croşetată cu igliţa şi se distrau cum mă luptam cu curcanii şi gâscanii. Din drum îmi făceam întotdeauna rost de un băţ pe care mi-l puneam de cu seară lângă pat dar aveau grijă să mi-l arunce în grădină şi numai dragele de picioruşe mă scăpau. Să fi avut vreo patru ani…
Văzându-mă scăpată, mă jucam în colb cu copiii cât era ziulica de mare, cu un coltuc de pâine în buzunar, rezervă strategică de mare importanţă, fiindcă nimeni nu se deranja să mă cheme la masă iar poarta era închisă cu cheia toată ziua.
Mama lui Aurel, un băiat de vârsta mea îşi chema băieţii la masă şi văzând că eu rămân în drum, imi aducea o felie de pâine neagră cu zahăr. Ori era prea mare bucata de pâine ori eu n-aveam randament, fiindcă se-ntorcea Aurel la joacă după ce mânca şi eu încă mă luptam cu felioiul. Dacă urmau jocuri mai săltăreţe, mergeam la canal şi stropeam zahărul cu apă să nu-mi cadă de pe pâine. Ce nu puteam mânca mergea în buzunar la stoc.
Seara se-ncheia dramatic. Cirezile se-ntorceau de la islaz şi, din capul uliţei, se auzea un vuiet combinat din ropot de copite şi mugete furioase, apoi vacile cu coarnele lor ameninţătoare umpleau strada. Din spate le mâna nervos văcarul satului lovindu-le cu-o bâtă, iar bietele dobitoace alergau, se împingeau, ba se şi încălecau unele pe altele. Mai târziu am aflat de ce. Mă spânzuram de câte-un gard şi aşteptam cu ochii închişi să treacă urgia. Mare lucru că nu mi-a plesnit inima!
Într-o zi, la poartă la baba Dobriţa s-a întâmplat o minune. Un tractor cu remorcă a basculat două rădăcini uriaşe aduse din baltă. Sigur că dacă vacile şi-ar fi pus în gând mă puteau lua în coarne şi de pe buturugi dar eu mă simţeam mai în siguranţă cocoţată de ele, decât spânzurată de gard.
Pe urmă venea momentul cel mai plăcut: venea acasă unchiu Titi cu Mobra( nu ştiu ce marcă era, la motorete-motociclete le ziceam Mobra şi la automobile Pobeda, că nu apăruse Dacia încă!) şi tot satul mă invidia că intram în curte şi aveam voie să şterg minunea tehnică de praf.
În stradă, în văzul tuturor, unchiu Titi striga:
-Hai, lasă joaca, că ţi-am adus de 2 lei bomboane!
Toţi copii erau leşinaţi de admiraţie pentru aşa un unchi culant, dar unchiul Titi aducea dropsuri verzi-mentolate care nu-mi plăceau şi pe care le mânca singur de fiecare dată.
Şi începea nenorocirea! Unchiul Titi şi moş Constantin povesteu din 1917 când veniseră bulgarii, aliaţii nemţilor şi spintecaseră femei şi copii şi mergeau cu ororile până în al doilea război mondial cu execuţii şi bombardamente. Făceau ca avioanele, îşi schimonoseau feţele urâte şi cu pumnii mimau bombele, fără să mă lovească ce-i drept, numai mă înghionteau puţin, iar eu fugeam ca un căţeluş şi mă ascundeam între picioarele metalice ale maşinii de cusut, ţinându-mă strategic de roată. Relatările erau vii şi ei se comportau de parcă războiul era în toi. Apoi, moşul asculta grav, se uita la ceas şi zicea:
– Ora opt! Ăsta-i avionul de Cehoslovacia!
Apoi începeau să discute de Gheorghiţă, băiatul dispărut pe front în munţii Tatra, urcat de ruşi în vagoane şi dus în Siberia.
Acum, Gheorghiţă era făcut de babă cam de fată mare dar moşul îl crescuse totuşi pe lângă ceilalţi 11, trîgând nădejde că, poate, o fi totuși a lui, chit că baba n-avea niciun dubiu.
Până pe la unsprezece noaptea se auzeau periodic avioane iar moşul zicea: ăştia sunt ungurii, ăştia sunt sârbii, ăstia sunt ruşii, ăştia sunt nemţii…
După toate poveştile lor, eram încredinţată că toate acele avioane aruncă bombe şi în orice moment ne vor nimeri şi pe noi. Trăiam intens poveştile de război, atmosfera încordată şi teama oribilă.
Până într-o zi când a trecut un avion în miezul zilei: eu m-am ascuns după buturugi, copiii au ieşit în mijlocul uliţei să strige:
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Mă uitam la curajul nebunesc al copiilor şi îi rugam să vină să se ascundă sub rădăcini dar ei râdeau şi strigau mai tare.
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Apoi au venit îngrozitoarele vaci, unchiul Titi cu Mobra şi bomboanele de mentă, avioanele, bombele.
Ziua următoare a plouat.
Lenuţa, o fată de clasa a VII-a venit cu nişte porumb, s-o ajut să-l cureţe de pe ştiuleţi şi, drept premiu că am fost îndemânatică, mi-a făcut o păpuşă de cârpe.
Rămase singure i-am explicat de nebunia copiilor care nu s-au ascuns când au venit avioanele, ba mai mult, au strigat ce-au strigat, i-am povestit despre război şi despre avioanele care vin noaptea şi de norocul pe care-l am cu maşina de cusut.
Lenuţa, fată simplă de la ţară l-a luat la rost pe moş Constantin. Moşul, care era cârpa babei, a luat o faţă plângăcioasă şi a zis că asta este singura lor distracţie. Atunci Lenuţa a adus nişte cărţi de istorie şi mi-a citit că războiul s-a terminat, că s-a semnat pacea. Eu nu ştiam să scriu şi să citesc dar fata mi-a inspirat încredere şi am ascultat cu mare interes. Ce-i drept, seara, moşul nu i-a mai ţinut isonul lui Titi dar nici nu l-a oprit în vreun fel.
Mie tot îmi sărea inima când treceau avioane, dar reţinusem cuvânt cu cuvânt ce-mi spusese Lenuţa şi aveam mai multă încredere în cartea tipărită decât în cei doi ticăloşi.
Şi ziua următoare, minune!
Au trecut avioane, copii au început să strige şi, eu mai tare decât toţi:
Avion, cu motor
Ia-mă şi pe mine-n zbor,
Să mă fac aviator!
Nu ştiu dacă pentru ceilalţi a fost o vorbă în vânt dar, eu am început să-mi doresc aprig să pilotez avioane. Şi nu ştiu dacă ceilalţi au ajuns piloţi dar eu mi-am respectat toate visele copilăriei şi când am pilotat prima dată un avion am avut cu mine în carlingă şi pe copilul de 4 anişori.
Apoi, de la papaşa de la intreprindere a venit un camion să aducă nişte cuie, lanţuri sau nu ştiu ce în sat. L-am recunoscut pe şofer, fusese pe la noi pe acasă şi l-am rugat să mă ducă în oraş. Mi-a zis că n-are vorbă cu taică-meu şi nu poate. Atunci am întors buzunarele pe dos şi i-am arătat pâinea uscată din buzunare.
Omul n-a mai stat pe gânduri. A lăsat vorbă la magazinul sătesc că mă duce acasă şi-am plecat spre Brăila. Ajunşi acasă n-am găsit pe nimeni dar toată strada era a mea! Gardul îl săream din două mişcări iar în pod aveam un adevărat regat.
Nu ştiu ce-a vorbit şoferul de camion cu papaşa, că am scăpat de vacanţe oribile cu vaci şi psihopaţi şi am făcut restul vacanţelor la mamaia Mihaica, cu poveştile ei fermecătoare şi meşterul cuptor de pâine care-i aducea tot satul în bătătură în fiecare joi.
Nu zic că Friptu’ şi Beleaua nu erau de groază dar, sub ocrotirea caldă a mamaii Mihaica aveam alt curaj!
45.292389
27.969120
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Doina Popescu Brăila 