CU PENISUL ÎN ŞERVEŢEL


Prin ’96 aveam un angajat model: nu ştia să facă nimic dar era un bun rezoneur, aprobând orice idee a mea înainte să apuc să o emit şi asta mă enerva grozav. Îl păstram totuşi fiindcă dintr-un colectiv de 19 angajaţi, fusese singurul care nu participase la un furt de proporţii în firmă. Dar, eram exasperată că în doi ani nu învăţase nimic şi nici nu încerca să se facă util decât prin fraze elogioase la adresa mea, jignindu-mi practic inteligenţa. Într-o firmă privată ai nevoie ca omul să fie eficient, nu să-ţi zică într-una c-ai un sacou mişto şi că părerile tale de şef sunt excelente. Mă seca dar,…era cinstit. Neîndemânatic, incapabil să folosească PC-ul dar, avea o calitate rară… era cinstit.

Ce-i drept, aveam sandwich-maker şi frigider la firmă şi permanent diverse preparate să facem sandwich-uri. Se-ntâmpla adesea să radă tot de unul singur fiind cam găman şi cam nesimţit. Pe urmă se blegea şi căuta oţetul să se tragă pe mâini de aplecate! Mare risipă de oţet!

De chestia asta-i consideram vinovaţi pe părinţi: lipsea instructajul de bază din primii şapte ani.

O chestie totuşi ne dădea de gândit: săpunurile, spirtul, şerveţelele şi hîrtia igienică se topeau. Nici dacă ţineai săpunul în apă nu aveai cum să-l consumi în trei zile!

Lucram cu Plafar-ul şi de câte ori intram prin birouri, se interesau dacă mai lucrează puştiul la noi şi izbucneau în râs.

După mai multe scene cu repetir, iritat, soţul meu zice:

-Când inrăm la voi în birouri, parcă-i vedeţi pe Stan şi Bran. Există o explicaţie, am şliţul desfăcut de fiecare dată, sau ce?

Râzând şi mai vărtos, ne întreabă:

-Aha, deci, nu ştiţi? Fiţi atenţi că habar n-au! Dom’le, ăştia(adică noi!) habar n-au!

Şi dă-i râs!

Printre hohote homerice ne explică:

-Ăştia-s obsedaţi de microbi tot neamul! Tac-su lucrează la noi. Când merge la budă îşi ia punga cu săpun, spirtul, hârtia igienică şi şerveţelele. Scoate ceasul şi-l pune pe chiuvetă: se spală pe mâini 5 minute după ceas, alte 5 minute se dă cu spirt. Aşteaptă să i se usuce mâinile, apoi ia un şerveţel, o ia pe dânsa delicat cu şerveţelul, face pipi ţinând-o în şerveţel, o scutură o şterge, se spală alte cinci minute pe mâini cu săpun şi cinci minute cu spirt. Între timp noi folosim celelalte chiuvete. De la apa care curge continuu, când a terminat ritualul, de multe ori îi vine iar să facă şi o ia de la capăt cu procedura. De douăzeci de ani de când lucrează la noi e setat pe timpii ăştia şi nu a schimbat nici măcar culoarea şerveţelelor!

-Uite, dom’le, că nu fura omu’ nimic!- ne zicem noi bucuroşi. Deci spirtul, săpunurile le folosea excesiv fiindcă avea el o ţacă!

Prin ’98 plecăm cu nişte lucrări prin ţară, din februarie până în mai, când venim scurt acasă pentru aniversarea copilului.

Sora mea taman îl prinsese pe băiatul meu igienizat şi cinstit, cu o cheie falsă, cotrobăind la mine în birou! A îmbrâncit-o şi a fugit ca un infractor pe care-l prinzi furând din poşetă în tramvai.

Băiatul ăsta cinstit nu avea nevoie să fure din propria gestiune, că doar nu era tâmpit! Fura direct de la mine din birou!

După faza asta, la vreo trei luni, a venit tac-su cu o caracterizare de îngeraş, gata redactată şi probabil dezinfectată, numai să i-o semnez şi ştampilez ca să se angajeze … magazioner la jandarmerie.

Anunțuri

OMLETĂ ŞI PATRU CÂRNAŢI


Locuiam în centrul oraşului, asta era de bine, într-o casă naţionalizată destul de mişto, pe care o împărţeam cu mai mulţi vecini la comun, ceea ce era al naibii de nasol.
Şi de departe şi de aproape, cel mai nesuferit era Victor Iordache, fost fotograf, zis Grasu, un tip la vreo 220 de kile ori ceva mai mult.
Râdeam de chiloţii lui, fiindcă nu existau în comerţ pe dimensiunea lui şi, nevastă-sa, îi făcea din cele mai ieftine materiale cadrilate nişte enormităţi. Trei perechi de chiloţi, marca Grasu, încărcau o frânghie întreagă!

Vărul meu Sorin zice: ce feţe de pernă mari şi borâte au vecinii voştri!

-Nu-s feţe de pernă! Sunt chiloţii lu’ Grasu, băieţel!

Şocat, a luat un metru de tâmplărie şi, seara târziu, după ce-a intrat Grasu în casă, i-a măsurat. Ani de zile a povestit la tot neamul, ce dihănii de chiloţi i-a fost dat să vadă!

Grasu era antipatic şi fiindcă stătea veşnic la o masă în curte şi monitoriza tot, punând etichete răutăcioase şi tachinând pe toată lumea.

Aceasta, în momentele paşnice, fiindcă dacă întârzia poştăriţa cu pensia, sau i se năzărea ceva, să te ţii scandal zile întregi.
Madam Mery, nevastă-sa, fără să fie scundă, să fi avut maxim 45 de kilograme cu ţigară şi cu portţigaret cu tot dar, era o femeie cumsecade, chiar dacă oamenii ziceau că-i slabă-aşa de-a dracu’ ce-i.
Cel mai tare mă distram când mergea Grasu la aprozar. Avea platfus şi cei 200 de metri până la colţ îi făcea în jumătate de oră.
Ca să-i fac în ciudă, îl pândeam când se-mbrăca şi ieşeam pe poartă imediat în urma lui. Treceam agilă pe lângă el, stăteam la coadă,  făceam drumul de-ntoarcere şi el abia îşi târa şuncile în drum spre aprozar.
Ajungeam cu zarzavaturile acasă şi aveam timp berechet de o şuetă cu madam Mery.
Trăia rău cu răutatea lui, suferise mult, încă din tinereţe: o înşelase şi-o bătuse cu sălbăticie.
Atunci îi puneam aceleaşi vechi întrebări: de ce l-a luat şi de ce nu l-a lăsat.
Pentru ambele întrebări avea un singur răspuns: l-a iubit!
Pentru mine era absolut incredibil.
Într-o zi a scos o cutie de pantofi şi a răsturnat-o. Un superb actor de cinema în haine elegante râdea fericit în acele poze sepia ori alb negru. Nu puteam să cred! Victor Iordache fusese un bărbat incredibil de frumos şi elegant! Madam Mery fusese robită frumuseţii lui! Băgând cutia la loc, văd în cămară şirul de cârnaţi şi-mi amintesc de o nedumerire mai veche:

-Doamna Mery, zic eu, dacă tot mi-aţi dezvăluit acest secret, lămuriţi-mă, vă rog, de ce cârnaţii dumneavoastră au 75 de centimetri? De ani buni mă frământă întrebarea asta!

-Eşti foarte tânără, drăguţă! Instinctiv, femeile fac cârnaţii după propriul ideal.

-Idealul dumneavoastră masculin este de şaptezeci şi cinci de centimetri?- întreb eu uluită.

La lipsa mea de informaţii de la acel moment, funcţionând doar pe presupuneri şi imaginaţie, aveam vreo 16 ani, tot ce era peste 45 era absolut inutil.

Şi dacă istoria cu idealul era pe bune, deja era tragic: urmând exemplul mamei, eu făceam cârnaţii de vreo cinci ori mai mici! Eram deja confuză!

-A, nu drăguţă!- zice madam Mery, eu sunt excepţia care confirmă regula. Eu fac cârnaţii de 75, pentru că Victor mânâncă o omletă cu patru cârnaţi. Adică o omletă de 16 ouă cu 4 cârnaţi.

Fac calculul şi nu-mi vine a crede:

-Adică mănâncă 16 ouă şi trei metri de cârnaţi la o masă?

-Da’ dar, când locuieşti la comun şi toţi vecinii sunt cu ochii pe tine, vezi ce  firesc şi inofensiv sună ” nevastă, pregăteşte o omletă şi patru cârnaţi”?!

citeşte despre Grasu şi PUTEREA MINIJUPULUI

ZURGĂLĂUL


Umorul este o formă de manifestare a inteligenţei, mai lesne perceput de generoşi şi de cei ce au avut acces din când în când la fericire. Umorul este colacul de salvare şi arma cu care ne apărăm de loviturile vieţii, de toată RĂUTATEA LUMII. Iar la unii norocoşi, umorul face parte din sistemul imunitar. Cei mai mulţi îl lasă uitat în cămările sufletului şi primesc toate loviturile vieţii din plin, fără nicio apărare. Râdeţi oameni buni, râdeţi de viaţa perversă şi şchioapă, de politicianul lacom şi fudul, de şeful nătărău, puneţi-i la insectar pe toţi cei ce v-au otrăvit zilele cândva. Între voi şi relele lumii puneţi o barieră de hohote de râs şi un ciob de curcubeu.
Scriu cu bucurie pentru voi, cititorii mei şi când regăsesc în comentariile voastre cascada, explozia de bucurie, ştiu că am adus un zâmbet sau un hohot sănătos de râs şi în sufletul meu vibrează un zurgălău.