FARMECUL ADULTERULUI


Prin ’95 curieratul era în fază de pionierat şi singura cale de aprovizionare era pe cont propriu.  Plecam împreună cu Florin pe la cinci dimineaţa şi pe la şapte eram deja în buricul Bucureştiului.

Pe atunci cârciumile lăsau de dorit şi singurul loc unde se mânca bine şi la preţuri civilizate era Shorley. La Gogoşaru se mânca binişor dar era o jale să achiţi nota. Dar la şapte dimineaţa cârciumile erau închise şi cotizam ca fraierii la Mc’ Donalds unde ne otrăveam sistematic. Apoi plecam la firma Eurom, undeva pe Dobrogeanu-Gherea şi aşteptam în maşină cam o oră jumate până se deschidea firma. La birourile de la etaj era ceva mişcare dar poarta nu se deschidea înainte de zece. Când se deschidea firma eram primiţi cu multă prietenie, ne tratau cu ceaiuri şi cafele iar eu le arătam poze cu Ingrid, bebeluşul meu de câteva luni. Relaţia noastră era mai mult decât amicală şi uneori surprindeam între angajaţii firmei priviri complice cărora nu le înţelegeam rostul. Cert este că atunci când veneau Florin şi doamna Popescu, adică noi, pentru ei era o zi specială.

Fotografiile copilului treceau din mână-n mână şi toţi aveau ceva de comentat şoptit, apoi pufneau în râs şi-şi făceau compici cu ochiul. Nu-mi băteam capul fiindcă bebeluşul era splendid şi nici cârcotaşii nu aveau cum să-i găsească niciun cusur.

Într-o zi îi prindem în inventar şi ne roagă să revenim pe seară. Era decembrie şi se pusese de ninsoare. Ne întoarcem la ora stabilită şi în timp ce Florin încărca marfa cu oamenii lor, eu aşteptam factura în birou.

Florin vine cătrănit:

-Am scăpat verigheta-n zăpadă şi o caut de juma’ de oră? Ce mă fac?

-Lasă Florine, că şi-aşa n-ai nevoie de ea!-zice doamna Silvia zâmbind insinuant.

-Cum adică n-am nevoie de ea?- se burzuluieşte Florin.

-O ai pe doamna Popescu!

-O am, o am, da’ verigheta-i verighetă!

-Oricum nu are nicio valoare!- nu se lasă doamna Silvia râzând şugubăţ.

-Doamnă, verigheta pentru mine-i foarte valoroasă!

-Sigur, gold, nici n-am zis că-i tinichea, dar recunoaşte că nu dai doi bani pe nevastă şi pe căsnicie!

-Doamnă, nu ştiu ce vreţi să spuneţi, dar pentru mine nevasta şi căsnicia sunt foarte importante!- zice Florin tot mai iritat.

-Florine, mă laşi cu gogoşile! Una la mână-i că Ingrid seamănă cu tine cap tăiat şi a doua e că dimineaţa, până deschidem firma stăm câte-o oră în birou şi vă privim pe geam cum vă giugiuliţi ca doi porumbiţei în maşină! Şi nu v-am văzut numai eu! Toată firma v-a văzut şi, nu o dată! Pentru tine, nevastă-ta, pe care-o compătimesc, nu face nici cât o ceapă degerată şi e clar ca lumina zilei că tu ai ochi doar pentru doamna Popescu! Băiatule, n-ai nevoie de verighetă, nu te mai frământa atâta! Şi ca simplu obiect de inventar, îţi cumpără şefa alta, că are de unde! Oricum, nu eşti primul angajat care se-ncurcă cu patroana dar, tu eşti chiar simpatic fiindcă  te văd îndrăgostit ca un puşti!

Florin pleacă nervos să-şi caute verigheta în timp ce eu mai aveam puţin şi mă tăvăleam de râs. Ele se priveau triumfătoare.

-Doar nu s-a supărat Florin! Oricum, el s-a dat de gol de data trecută când eu am zis c-a pus şi el un picior la Ingrid şi el fără să-şi dea seama a zis că le-a pus pe amândouă.  Sunteţi nişte zăpăciţi dar, vă stă chiar foarte bine împreună!- zise Silvia conciliantă încercând să dreagă busuiocul.

-Nevasta pe care-o compătimiţi atâta sunt eu!- le spun dar, nu pricepe nimeni ce zic. Repet: nevasta lui Florin sunt eu!

Nu vorbeam în străineză dar, nimeni nu pricepea! Ce-i atât de greu de priceput? Suntem căsătoriţi de vreo şapte ani! Unul cu altul! Adică eu cu Florin şi Florin cu mine!

Dacă scoteam un cârd de iepuraşi din joben şi nu i-aş fi şocat atât de rău!

Florin veni triumfător cu verigheta şi întinse Silviei buletinul: Popescu!

-Ei nu că asta-i prea de tot! E coincidenţă de nume! V-am văzut cu ochii mei când vă sărutaţi!

-Şi ce, oamenii căsătoriţi nu se sărută?

-Dacă sunt deja căsătoriţi?  De ce? Unde-i hazul?

Dezamăgiţi sincer şi definitiv că suntem căsătoriţi, din acel moment au început să ne trateze cu indiferenţă. Ceaiurile, cafelele şi zâmbetele au dispărut. Relaţiile au devenit oficiale spre reci.

Nici noi n-am mai simţit nevoia să traversăm Bucureştiul şi să rupem maşina în bucăţi pe o stradă pe care parcă explodaseră bombe, ca să fim trataţi cu semiostilitate.

Acum, recunosc, căsătoria noastră a dezamăgit pe mulţi: fetele din Liceul pedagogic Bucureşti generaţiile ’86-’91 care-au suspinat după el şi l-au pierdut definitiv fiindcă l-am adjudecat eu, piloţii de la aeroclubul Clinceni fiincă m-a suflat el…

Evident cele mai multe riduri pe chestia asta le face…  soacră-mea!

Anunțuri

Despre Doina Popescu-Brăila

Cât deschizi ochii, cât iubeşti şi cât citeşti, atât eşti şi nimic mai mult! Dar, dacă ai copii şi dacă scrii, mai ai o şansă. Am publicat nouă cărți dintre care șapte romane: Comisia Zurich, Dumnezeu era-n vacanță, Ardei iuți, Pisica cu papion, Fericire la preț redus, Dragoste și ciocolată, Terente-Zodia zmeilor și volumul Copilul Dunării apărut în anul 2015 și în varianta bilingvă, în traducerea Sabrinei Popescu, elevă, având 14 ani și jumătate la comiterea isprăvii.
Acest articol a fost publicat în GAURA CHEII și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la FARMECUL ADULTERULUI

  1. blue2403 zice:

    Observ două chestii:
    Prima
    „-Am scăpat verigheta-n zăpadă şi o caut de juma’ de oră?…”
    Şi a doua…
    „Acum, recunosc, căsătoria noastră a dezamăgit pe mulţi: fetele din Liceul pedagogic Bucureşti generaţiile ‘86-’91 care-au suspinat după el şi l-au pierdut definitiv fiindcă l-am adjudecat eu, piloţii de la aeroclubul Clinceni fiincă m-a suflat el…”
    ___________________________
    Am ezitat dacă să scriu sau nu chestia asta, ca să nu zici că insinuez, dar wtf…
    Din prima chestie observ că pârdalnica verighetă nu prea a apucat să îşi „sape” locaşul ,ori poate avea prostul obicei să … iese din când în când. 😮
    Din a doua… cea cu dezamăgirea zglobiilor eleve. Mai există în ţara asta şi alte licee… dar e bine să crezi aşa cum ai zis. Idem cu piloţii… Pe principiul, ce nu ştii nu te afectează…
    O mică amintire:
    O tânără doamnă, povestea la o petrecere cât de porci sunt unii bărbaţi care pe stradă se holbează la femei.
    – Neluţu al mea nu face de-astea. Azi am trecut pe lângă o gagică trăznet. Nici n-a văzut-o.
    Soţul, vrând să întărească afirmaţia soţiei zice:
    – Care? Şatena aia înaltă, de i se vedea conturul chiloţior prin rochie şi care nu purta sutien de i se vedeau sfârcurile? Da, ai dreptate, nici n-am observat-o… 😀

  2. baricada zice:

    Parfum de epocă… Pedagogicul a avut mereu farmecul lui. În famiglia mea l-a debutat o mătuşă. Au urmat, apoi, sora mea cea mare, nevastă’mea şi sor’mea cea mică, chiar dacă damele au ales ulterior alte cariere (prof, expert guvernamental, economist, jurnalist).
    Pe mine Pedagogicul m-a lansat în atletism. La 15 ani mă îndrăgostisem de soaţa mea new hippie şi-începusem să sar tot mai des gardul dintre liceele noastre. Cu evazaţi sau în trening, în pauze sau în timpul orelor de chimie, aveam recorduri zilnice ce necesitau a fi doborâte. Doi ani mai târziu eram căpitanul echipei de 60 de metri garduri a Liceului Teoretic…
    Mâine am să o întreb dacă, din timp în timp, n-ar fi bine să reconstruiesc gardul ăla din anii ’90 în sufrageria noastră… O să-mi zâmbească uitându-se în pagina ziarului pe care tre să-l bag în tipar şi n-o să-mi răspundă decât că e ocupată puţin cu TVA-ul şi tranzacţiile intracomunitare…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s