UMORUL CARE TE OMOARĂ


Am fost cu mama să facă o radiografie pentru o durere crâncenă în şale. Frecventăm acest medic de mai mulţi ani şi-l ţineam de mare specialist. În deschidere îmi face şi mie o ecografie din care rezultă că sunt sănătoasă tun.

-Dom’ doctor, dar la toate ecografiile îmi ieşeau nişte chisturi.

-Când asta?

-De vreo 15 ani încoace am făcut ecografii cam de două ori pe an şi au fost evidenţiate la toate…

-Ei, dacă n-ai murit în ăştia 15 ani de la ele, nici nu mai mori. Gata, nu le mai ai… Uită-le! Cred că ai înţeles bine: nu mori de la astea dar, binenţeles, tot mori tu de ceva, ori acum ori mai târziu… Ha, ha, ha!- râse înveselit de propria-i glumă nătângă.

Uluită de umorul negru al medicului aştept şi radiografia mamei.

-Doamnă, n-o să muriţi din durerea asta de şale: o să muriţi cu ea!

Mama face ochii mari.

-Da, doamnă! O să vă doară spatele până treceţi dincolo, acolo unde nu este nici durere nici suspin! Aveţi 70 de ani. De la o vârstă, rezolvarea la toate problemele-i dincolo …

Mama zice moale:

-Da, am citit prin reviste că după moarte nu te mai doare nimic. Dar credeam că asta-i aşa, ca să te încurajeze…

-Doamnă, eu reumatism vindecat n-am văzut dar ştiu sigur că pe morţi nu-i doare nimic… Vă rog să mă credeţi… E cel mai convenabil aşa…

Cinismul şi miştocăreala medicului ne-a uşurat punga cu 100 de lei dar ne-a turnat plumb în suflet.

Pe vremea lui Ceaşcă medicii din maternitate erau instruiţi să ne prelucreze să facem copii! Acum s-o fi schimbat instructajul? Gata? Liber la eutanasie?

Anunțuri
căsătorit cu Doina Popescu

SĂ NU MĂNÂNCI PREA MULTĂ ÎNGHEŢATĂ!


Cum ziceam şi în alte articole, cum am intrat în facultate m-am grăbit ca… fata mare la măritat.

Când iubeşti de nu mai ai aer, când alergi cu iubitul de mână, cântând prin ploaie şi lapoviţă cu stratul de gheaţă în cap ca un acoperiş şi simţi că plesneşti de fericire, nici Dunărea, nici Marea, nici Munţii Carpaţi nu-ţi pot sta împotrivă, cu atât mai puţin socotelile meschine şi istericale turbate ale soacrei.

Ne-am căsătorit aducând o mare tulburare- eu unor piloţi de la Aeroclub, el-frumoaselor din Liceul Pedagogic Bucureşti.

Cum densitatea de băieţi la un liceu pedagogic este cam de 1 la 2000 de fete, că nici de veceuri separate de fete şi băieţi nu este nevoie, vă daţi seama ce rumoare a fost când s-a aflat că bărbatul lor frumos şi de toată nădejdea s-a… însurat. Toate erau disperate să afle cine este norocoasa.

Vedetismul soţului meu era oarecum obositor. Dacă mergeam la gară, în piaţă la Matache, în Cişmigiu sau oriunde era trafic mai intens, trebuia să apară un stol de fete să-l îmbrăţişeze, să-l pupe, uneori destul de insistent. Aproape mă obişnuisem dar, se-ntâmpla cam des…

Într-o zi călduroasă, în vara lui ’89, intrând în Cişmigiu dinspre Ştirbei-vodă, cumpărăm șapte îngheţate Parfe de mentă trase-n ciocolată la un leu şi şaptezeci şi cinci de bani bucata. La acele vremuri, când totul lipsea, dacă dădea norocul peste tine să găseşti ceva, din instinct cumpărai… pe stoc.

Soţul meu, având supărări cu măselele atacă una şi eu, rămasă fără ajutor, le mănânc pe celelalte şase. Între timp, pleacă la toaletă şi mă lasă pe bancă lângă Izvorul lui Eminescu.

Vine râzând, deschide mapa şi… încă douăsprezece Parfe-uri!!!

Bineînţeles că îl dureau măsele şi m-am sacrificat tot eu! Dulce sacrificiu…

Acum, nu ştiu cât au atârnat cele 18 Parfe-uri la cele patruzeci şi ceva de kilograme ale mele dar limba mi se umflase şi începusem să vorbesc sâsâit. Ne distram zicând cuvinte cu”ţ” care sunau cam aşa: înghesată, sursure, sap

Din glumă în glumă, plecăm să ne plimbăm de mână pe aleile parcului şi, la o răspântie, evident, un stol de gagici, foste colege  de-ale lui de la Liceul Pedagogic ne-mpresoară dar, după pupături şi chiote, soţul meu se impune:

-Uşurel-uşurel, că nu mai sunt un bărbat liber: v-o prezint pe soţia mea!

Fetele  tac şi se întorc spre mine, curioase din cale-afară să vadă cine l-a suflat pe Frumuşelul.

Cu toată limba avariată, puteam să scap cu demnitate, fiindcă lumea-mi zicea Doina sau Dodo, deci niciun „ţ” compromiţător.  Dar, pusă pe şotii cum sunt, nu m-am putut abţine. Cum era să scap o asemenea ocazie?

Eram sigură că oricum mă vor face arşice şi-mi vor găsi o mie de cusururi. Oricât m-aş fi străduit să dau bine şi oricâte demonstraţii de deşteptăciune le-aş fi făcut, eu eram inamicul declarat. Ştiam asta de la mine din liceu, de la Brăila.

Când s-a însurat o mare vedetă, Adrian Robitu, imediat după terminarea liceului, toată lumea zicea c-a luat o mătură troglodită, chit că omul se-nsurase pe la Bucureşti şi zeloasele comentatoare n-o văzuseră niciodată pe respectiva!

Deci, premeditat, parşiv, cu un zâmbet radios şi limbă lată zic:

-Salut! Eu sunt Doinisa! Îmi pare bine de cunostinsă! Mă scuzasi de sâsâială, da’ m-am lăcomit la 18 înghesate si mi s-a umflat limba!

Fetele m-au privit şocate şi au plecat dezamăgite pe o alee iar noi doi, sufocaţi de râs, pe alta.

PUTEREA MINIJUPULUI


Locuiam într-o casă naţionalizată, în centrul oraşului şi unul din vecinii mei cu care ne mâncam amarul la comun era Grasu, vecinul meu de 220 de kile sau mai mult.

Fusese fotograf în tinereţe şi de la nişte acte false făcuse şi un pic de puşcărie. Într-o zi, un civil autoritar, cu legitimaţie de MI(Ministerul de Interne) îmi bate în uşă să-mi ceară nişte referinţe despre Grasu. Vizita lui îmi pica de-a curmezişu’  fiindcă tocmai  probam o fustă mini şi aveam program de promenadă.

La mănăstirea noastră nu erau admişi bărbaţi în casă şi, cu toate insistenţele tipului şi argumentele despre secretul de serviciu şi necesitatea discreţiei, l-am ţinut pe holul comun.  Voia o caracterizare a lui Victor Iordache, cunoscut ca un cal breaz drept Grasu, aşa că tipul îşi ia notiţe iar eu povestesc:

-Bun vecin, cumsecade, politicos, îmi cară sacoşile, îmi cumpără lapte dimineaţa, bla, bla, bla… Portţigaretul lui madam Mery, nevasta lui Grasu se iţea sub geam, semn că o ureche ageră ne monitoriza, iar eu mă distram, băgând din top. Tipul stătea cu fundul pe lada de zestre a lu’ madam Călin, care acum ascundea albiturile şi batistele de-nmormântare ale bătrânei şi scria într-o agendă sprijinită pe masă toate ciocele pe care le-nşiram eu.  Casa fiind înaltă, accesul se făcea pe scări iar geamul era suficient de înalt, ca madam Mery să stea liniştită, sub el, fără să fie văzută. Însă, eu care stăteam în picioare, aveam alt unghi şi o dibuisem din prima.

După caracterizarea mea violent rozalie, securistul îmi mai pune o întrebare:

– Şi cum îi ziceţi vecinului?

-Domnu’ Victoraş, fac eu frumos. Atunci tipul se uită la mine cu ochii micşoraţi: era clar că nu m-a crezut, aşa că dreg busuiogul, ca să devin credibilă și să-i folosească omului caracterizarea:

-Bineînţeles, domnul Victoraş îi zic în faţă! Pe la spate-i zic normal, ca toată lumea: Grasu, Grasu Contrabasu’…

Mă gândeam cu groază că dacă madam Mery mă dă în primire la Grasu, n-o să mai pot folosi curtea şi poarta niciodată şi voi fi nevoită să intru în casă doar prin geamul de la stradă, destul de înalt şi greu accesibil şi când eram în blugi, darămite când veneam de la liceu în odiosul sarafan.

Tipul se relaxează şi-mi zice vioi, semn că m-am reabilitat:

-Ia fă o piruietă, don’şoară!

Fac un pas înapoi şi execut piruieta, puţin nedumerită. Tipu’ zice:

-Foarte frumos, da’ la minijupul ăsta să porţi un pantof cu toc cui. Adidaşii merg când baţi ţurca pe maidan! Ai văzut don’şoară puterea minijupului?

Îţi spun un secret, dar rămâne numai între noi doi: Grasul ăsta e un mare ticălos şi se poartă mizerabil cu toată lumea. De ani de zile îl ştiu şi este cel mai nesuferit individ. Dar, vezi, puterea minijupului?  Cu dumneata, dar îţi spun sincer, numai cu dumneata, se poartă manierat şi elegant, fiindcă te fâţâi cu minijupu’ ăsta făinuţ. Să ştii că la început, când ai zis că-ţi cară sacoşile am crezut că-ţi baţi joc de mine! Abia pe urmă mi-am dat seama că animalu’ ăsta e şi el puţin bărbat!  Ca să vezi! Chiar dacă nu-i în stare să facă nimica, tot mai tresare la ideea de sex.

Mery era vânătă de râs şi mare minune că nu s-a dat de gol.

A doua zi, sâmbătă, când vin acasă-mi sare inima:  Grasu-n poartă. Casa era pe colţ şi n-avea rost să mai încerc: stătea acolo să pună mâna pe mine. Merg înainte direct spre geam.  Mă strigă cu vocea lui, ce coşcovea pereţii:

-Mâine dimineaţă, la 10, să vii la ceas în Grădină…  Îmbrăcată cu-o bluză roşie, – adaugă el. Şi s-o iei şi pe soră-ta cu tine!

Dau din cap, mă duc la geam, îl găsesc închis şi plec spre Grădina Mare care era la colţ.  Pe seară mă duc precaută spre casă şi, spre norocul meu, curtea liberă. Intru în casă şi nu mai ies. Mă întrebam de ce-mi dă Grasu întâlnire în Grădină şi, mai ales, de ce cu-o bluză roşie. De ce nu cu un ziar în buzunar? Dacă vroia să mă omoare şi să-mi îngroape cadavrul, nu alegea duminica când Grădina era populată… Și nici zona ceasului… M-ar fi chemat mai la dos, în spatele Castelului de apă sau în spatele muzeului.

A doua zi, pun o bluză roşie, o iau surioara mea care-avea vreo șase anişori şi plec bărbată spre Grădină, încrezătoare că, la o adică el, are platfus şi vom scăpa cu fuga.

Grasu era în dispozitiv, lângă ceas. Mă salută jovial agitând un aparat de fotografiat.

Mi-a făcut primele fotografii color din viaţa mea. De atunci am grijă să-mi pun bluză roşie când mă trag în poză. Era Grasu un ticălos, dar prost nu era deloc!

citeşte despre Grasu şi în OMLETĂ CU PATRU CÂRNAŢI