Februarie 1984. Eram îngheţată şi mă-ncerca o vagă depresie. De ore întregi băteam oraşul căutându-mi ghete. Aceleaşi ore pe care le pierdeam zilnic de câteva luni. Vânzătoarele îmi priveau adidaşii sărăcuţi şi ridicau din umeri:
-Mai încercaţi…
Altele mă priveau de-a dreptul dispreţuitor. Cele câteva perechi de ghete care se primeau lunar se vindeau pe sub mână sau erau baza pentru setarea unor relaţii. Pentru Fiica Ploii nu erau variante… Era ceva logic şi insistenţa mea era sâcâitoare.
Am intrat la cofetăria Venus, pe Republicii şi am luat un ness: lux curat! Era frecat la mixer şi era ţeapăn. L-am mâncat cu linguriţa. Vânzătoarea de-acolo îmi fusese colegă-n şcoala generală:
-Ei, te duci la Cenaclu?
-Mi-ar plăcea dar, sunt în săptămâna economiei…
Lingeam linguriţa şi cântam în surdină Lancea lui Horea. Aş mai fi vrut un ness dar rămâneam fără şireturi la ghete. Cu părere de rău am plecat mai departe pe strada Republicii. La hotelul Traian, în parcare era un autocar. Inima a început să-mi bată ca zăluda. Nu scria nimic pe el dar, probabil era al Cenaclului. M-am căutat de o fisă şi am intrat într- o cabină telefonică.
-Corina, mai ai bilete pentru Cenaclu?
-Pentru când îţi trebuie, pentru 4 sau pentru 5?
-Tu pentru când ai?
-Şi pentru 4 şi pentru 5…
-Bine, vin să iau unu’ pentru 4 şi unu’ pentru 5! Ajung într-un sfert de oră…
M-am întors pe strada Republicii, mi-am luat jambiere alb-negru fiind fan Sportul Studenţesc (Hagi a fost descoperirea mea la Sportul!!!) de la magazinul Sport şi m-am dus să-mi ridic biletele.
Pe seară am ajuns acasă. Când am intrat pe poartă mă apăsa o mare spaimă: trebuia să-i arăt mamei ghetele pe care nu le cumpărasem şi mai ales, trebuia să-i ascund jambierele şi cele două bilete la Cenaclu. Şi, trebuia să-i mai cer şi zece lei fiindcă rămăsesem datoare Corinei.
În momentele dificile, bărbăţia mă salvează… Abrupt şi fără alte izmeneli, i-am arătat jambierele şi biletele.
-Şi ce-ai să faci? O să umbli toată iarna în adidaşi şi cu jambiere ca o zebră, încălzindu-te cu cântece de la Cenaclu?
-Da!
-Hai să mănânci! Am făcut cartofi la tavă în sobă…
Nu puteam să cred că am scăpat doar cu atât. A doua zi, 4 februarie, clipa de divinitate a ţinut până spre 5 dimineaţa. Am plecat pe jos într-un grup numeros, cântând Treceţi batalioane române Carpaţii şi Ridică-te Ştefane…
Unii oameni se îndreptau spre serviciu, alţii ieşeau din schimbul de noapte iar cei mai mulţi ieşeau la geamuri şi aplaudau. Era ceva eroic în marşul nostru şi aceleaşi emoţii le-am trăit apoi şi în zilele Revoluţiei. Dacă Păunescu se aşeza atunci în fruntea noastră, plecam să-l răsturnăm pe Ceauşescu.
M-am schimbat rapid şi am plecat la liceu. La prima oră a venit un profesor de fizică, foarte iubit în liceu, Filică, care nu preda la noi la clasă dar, a venit să ne inventarieze cearcănele trădătoare şi să ne facă o morală aproximativ blajină.
Fusesem aproape toate fetele din clasa noastră. Eram într-o clasă deosebită la liceul Bălcescu, cu fete nebunatice, experte în modă, fotbal şi maşini străine. Băieţii erau studioşi şi cuminţei, călcând a matematicieni.
Filică şi-a turtit reputaţia de prof de gaşcă explicându-ne că la Cenaclu se face sex, că se promovează muzică incultă şi periurbană şi că Păunescu, campion naţional la votcă, profită de inocenţa noastră.
-Fraierilor, dacă Păunescu vă pune să mergeţi în patru labe de la Polivalentă până la Casa Albă, îl ascultaţi teleghidaţi!
Dacă şi profesorul cu cea mai bună reputaţie printre elevi se preta la o asemenea josnicie era clar că le era frică: erau bolnavi de frică! La cel mai mic semn, Păunescu ar fi fost susţinut de toată ţara. Filică ne-a dat o hârtie să ne trecem fiecare numele pe ea, toţi cei care am fost noaptea la Cenaclu. Eu eram în ultima bancă şi hârtia a ajuns la mine albă, după ce făcuse turul clasei. Am luat hârtia pe care nimeni nu îndrăznise să scrie niciun nume şi am scris poezia Căpătuiala poeţilor tineri, de Adrian Păunescu.
M-am ridicat şi i-am dus-o profesorului care stătea sprijinit de catedră.
Întorcându-mă la locul meu, profesorul mă-ntreabă:
–Tu de ce umbli în adidaşi în februarie?
–Acuma, dom’ profesor, ori ghete, ori Cenaclu! În viaţă nu poţi să le ai pe toate!
Colegele mele, care erau la curent cu isprava, s-au prăbuşit de râs. Profesorul, probabil că n-a înţeles nimic dar, a mimat veselia. După-amiază am mers iar la Cenaclu. Rar se-ntâmplă în viaţă să fii fericit până la apoplexie două zile la rând.
În 1984 a fost cea mai grea iarnă din existenţa mea, zăpezile s-au topit târziu în primăvară dar mă plimbam mult pe străzi, mândră de jambierele mele.
Nu le cer celor care n-au fost la Cenaclu să înţeleagă magia acelor vremuri, aşa cum ştiu că cei ce au fost acolo n-au uitat. Ce i-aş spune poetului Adrian Păunescu dacă l-aş mai întâlni?
Maestre, ai fost o catastrofă-n viaţa mea! La prima întâlnire am rămas fără ghete, la a doua fără slujbă…
Da, da, eu sunt acea tânără ziaristă din ’93 de la Brăila…
Dar, chiar dacă mulţi nu-şi dau încă seama sau nu vor să recunoască, ADRIAN PĂUNESCU ESTE SFINXUL POEZIEI ROMÂNEŞTI.
35 de gânduri despre &8222;Adrian Păunescu, Sfinxul poeziei româneşti&8221;
Întradevăr, erau o nebunie cenaclurile, eu l-am văzut de 4 ori cred. Cel mai cuminte pe stadionul din Orşova, cel mai ţignit la Sala Sporturilor în Cluj. Era demenţă în toată regula.
Bine, era mişto şi că puteam lipsi noaptea de acasă. Sau poate în primul rând de-aia. Gagici, înghesuială, mai puneai mâna, ea se făcea că nu a simţit şi toată lumea era fericită. Totuşi, eu dacă aveam de ales, alegeam ghetele…
Ce te făceai dacă te prindeau … reumele? Nimeni nu merită acest sacrificiu, nici măcar cel mai mare poet român …
Căutam ghete din octombrie şi era deja februarie. Putea să treacă anul şi să nu găsesc… Dar Cenaclul era Apă vie…
Cu doi ani înainte am fost internată în spital pentru reumatism. Îl aveam deja, puteam doar să-l mai agravez puţin…
La 16 ani cântecele Cenaclului mi-au ţinut de cald, la 19 dragostea… Crezi c-a fost singura nebunie din viaţa mea?
Eu nu mergeam la Cenaclu doar pentru un singur om ci şi pentru splendoarea spectacolului.
Vreau să ştii că atunci când Secu ne ţinea pumnul în gură, Păunescu spunea public activiştilor „analfabeţilor!”
Eu îi iubesc poezia şi nu-i cunosc egal în viaţă.
Păunescu este un bun naţional şi un noroc pentru poporul român.
„Când vom ştii veşti ce azi nu se ştiu”, oamenii se vor trezi disperaţi… Îl vor plânge pe artist şi-şi vor plânge propria orbire.
Şi Păunescu nu este doar primul dintre poeţi ci primul dintre toţi mânuitorii contemporani ai cuvântului.
Acolo unde la alţii este trudă şi opinteală, la Păunescu este o erupţie de genialitate.
Dacă poţi să mă contrazici vino cu un nume!
Eminescu şi Păunescu sunt marii noştrii poeţi, amândoi puşi la index de răi şi găşti literare.
Nu l-am iubit pe Păunescu, dar am iubit Cenaclul… Îmi acordam seara chitara, pe Ivaniţchi, la un rug de brad în Piatra Craiului sau la un jar de jneapăn uscat în Retezat, şi apoi alunecam cu Ecoul, Alifantis, Partaj şi restul până în pragul dimineţii. Pe Mihaela Giurgiu şi „Teama” ei mi le-aş fi zugrăvit în suflet, cu alb şi negru, precum jambierele tale, şi un pic de ruginiu luat din ochii iubitei mele de-atunci ce-avea să-mi devină soaţă 12 ani mai târziu…
Nu l-am iubit pe Păunescu, dar am iubit strălucirea lui Nichita şi nebunia protestatară a lui Dinescu… Din păcate, Nichita „n-a avut chef să aibă timp” să confirme, iar Dinescu a preferat comfortul naufragiului burhez către condiţia hibridă a industraşului – comentator şi publicist de ocazie, contra onorariilor substanţiale.
Nu l-am iubit pe Păunescu, dar am sperat că „Totuşi Iubirea” nu va fi doar slujba de weekend a alter ego-ului unui simbriaş peceristo – fesenisto – pedeserist ce înfiera golanii din Piaţa Universităţii şi pervertea adevărurile unei Revoluţii în care şi tu ai crezut.
Nu l-am iubit pe Păunescu poate şi pentru că, ieri şi azi, prea mulţi s-au iubit şi se iubesc pe tunurile trase vieţii noastre de zi cu zi…
Altfel, aminteste-ţi ce spunea el, „maestrul”: ” Iar pe voi, fraţii mei tineri / Pe voi, care mă veţi citi crezând că veţi avea ceva de învăţat din poezia mea de dragoste / Vă rog, nu pariaţi prea mult / Pe această iluzie.”
Mama a avut întotdeauna încredere în mine.
Renunţarea mea la ghete pentru biletele la Cenaclul şi jambierele care erau etichete ale spiritului rebel i-au stârnit curiozitatea şi joia de la 18 sau 18,30 nu mai ştiu bine, a început să asculte împreună cu mine Cenaclul la radio.
Aici este o poveste lungă.
La o şedinţă a PSM la Brăila la care invitat de onoare era Adrian Păunescu, eu ca tânără şi incomodă jurnalistă am avut un schimb de replici cu maestrul.
Ne-am înţeles reciproc punctul de vedere şi ne-am despărţit ca doi oameni civilizaţi, strângându-ne mâna.
Cei din sală, comunişti obtuzi, n-au înţeles nimic şi m-au huiduit vreo oră. Ştii cum e să urle o sală isterizată că eşti spioana BBC-ului?
Articolul meu a fost considerat lipsit de adulaţie şi ovaţii şi redactorul şef, fără să-mi spună nimic mi-a păstrat semnătura dar a făcut un articol plin de bale.
Bineînţeles, am decis să nu mai scriu niciun rând în ziarul respectiv dar asta m-a costat.
La acel moment când lefurile ziariştilor la Brăila erau de 15000-18000, eu câştigam 1400000-1900000.
Acel coeficient de multiplicare faţă de salariile din peisaj nu l-am mai atins niciodată.
Redactorul meu şef a avut suflet de slugă şi eu am ales să pierd atunci o roabă de bani ca să mă pot privi în oglindă dar, Adrian Păunescu nu cred că a avut habar de slugărnicia tembelului şi de necazurile mele ulterioare.
Chiar dacă în politică a încercat diverse scaune, mai solide sau mai roase de carii, „scaunul” de Adrian Păunescu, poet naţional nu poate să-l ia nimeni!
Să nu înţelegi greşit! Nu am fost dată afară ! După supărarea mea cu articolul bălos apărut în mod scandalos sub semnătura mea, a ieşit evident scandal!
Mi s-a propus o angajară fictivă la Dunacor pe un salariu consistent şi un apartament de serviciu ca să scriu ce trebuie.
Oferta mi-a făcut-o un tip pe care-l chema Candidatu, şeful PSM pe Brăila prin mijlocirea redactorului-şef care era şi patronul ziarului.
În aceste circumstanţe am rămas fără slujbă… Adică, a fost… alegerea mea! Singura posibilă, de altfel!
Episodul tinerei ziariste din 93 ai să-l povesteşti?
N-an fost decat odata la Cenaclu (Pitesti, my home town, prin 84, cred). Eram frondist – nu voiam cu Ceasca, nu voiam cu folk patriotic: am mers doar pentru Iris. Dar e adevarat ca omul avea sange-n instalatie. Si e poet nascut, nu inventat politic. La „Ruga pentru parinti” plang si azi…
No further comments.
Folk-ul patriotic pe care l-am ascultat eu la Cenaclu nu avea nicio legătură cu Ceaşcă:
” Mihai Viteazu intră-n catedrală,
Şi poartă harta Daciei în mâini
În dânsul Burebista se răscoală…”
Doar la Cenaclul de la Năvodari, 19 iulie 1984, Păunescu a spus că dedică spectacolul aniversării Congresului al IX-lea al Partidului. Atunci m-a deranjat grozav şi chiar am vrut să plec, apoi m-am gândit la Vlaicu-Vodă şi la disimularea ca formă de diplomaţie. Am înţeles că tămâierea partidului şi cârmaciumui era un preţ necesar plătit ca să se permită desfăşurarea spectacolelor când totul puţea şi părea subversiv Securităţii.
Ulterior am înţeles că 1965 şi acel Congres IX a schimbat radical politica, a denunţat abuzurile staliniste şi politica represivă a lui GHeorghiu-Dej.
De fapt, a scăzut planul la arestaţi politici şi incomozilor li s-au înscenat delicte de drept comun, delapidări ca să nu mai figureze ca politici.
Securitatea a fost la fel de opresivă şi de teroristă dar s-a scindat: o parte au rămas de formaţie şi influenţă KGB, duri şi criminali până-n ultima clipă, câinii regimului, şi cei de influenţă CIA care au lucrat la două capete, intocmind dosare de urmărire ca pe o activitate birocratică, să pară că au activitate şi în acelaşi timp au sprijinit discret pe oponenţii regimului, cei „ce fluierau în biserică”.
Normală decizia pe care ai luat-o. Am avut şi eu experienţe de genul ăsta, sau „revelaţii” de genul anchetelor îngropate pe bani de către directoratele instituţiilor de presă. Asta m-a făcut în timp să iau la rând aproape toate ziarele ialomiţene şi-apoi să m-apuc de propria mea publicaţie. Anii au trecut, au „trecut” şi oamenii. Din păcate, în presă, moravurile au rămas. Priveşte în jur, la „colegi”: şantajul şi etajul, vorba lui Pamfil (cred!)…
Eu am preferat să-mi fac o agenţie de publicitate fiindcă nu aş fi scăpat de presiuni şi oferte. Erau prea mulţi cei care ne curtau sufocant şi intenţionau să ne folosească.
🙂 pot sa iti spun ca si eu eram la fel de fascinata de Adrian Paunescu. Are meritele lui si pentru asta il apreciez. Are si defecte, doar e om. Cum ziceam, nimeni nu e perfect. Dar pentru opera sa si pentru ceea ce a insemnat in inimile unor generatii nu pot sa spun decat ca am toata admiratia.
„Manifest pentru sănătatea Pământului” şi „Rugă pentru părinţi” sunt doar două exemple de poezii geniale. Iar Cenaclul a fost o şcoală pentru generaţia noastră. Va trece foarte puţin până când vor recunoaşte aceste lucruri foarte mulţi!
Stiam zeci din poeziile lui pe dinafara, asa cum il stiam pe Eminescu. Tata era si el fan, Adrian Paunescu si ear foarte mandru de cele doua volume in care aparuse prima editie ” Manifest pentru sanatatea pamantului”. Era genul de carte pe care nu o gaseai in librarie si pe care ti-o procurai cu mare greutate. In ce priveste alegerea intre ghete si biletele la cenaclu cred ca si eu as fi facut la fel.
Eu i-am recitat lui Păunescu mai multe poezii din această carte… e o poveste lungă…
Am primit pe e-mail
Noii Golani Va invita,
Vineri, 29 octombrie 2010, la comemorarea sotilor Ion si Doina Aldea-Teodorovici.
Evenimentul va avea loc la Cosereni, locul unde este amplasata crucea in memoria sotilor Aldea-Teodorovici.
Plecarea va avea loc de la Obor (in fata la magazinul Obor) la orele 18.30
Doritorii care vor sa ne insoteasca la acest eveniment sunt rugati sa-si confirme prezenta si sa achite costul transportului, in suma de 15 lei.
Contact: 0741453586
Noii Golani Va saluta!
Ca tara sa nu-ti moara
Tu linistit te-ai frant,
Si tot colinzi prin tara,
Ion fara de mormant.
Asa a fost destinul tau,
Sa mori precum te-ai si nascut
Ca un erou necunoscut
Intr-un mormant necunoscut.
Ioane fara de mormant,
Te plang si te ingan,
Ca tu ai fost si eu mai sunt,
Ion, soldat roman.
Dar unde e mormantul tau,
In care rau sau deal,
Te bat parerile de rau,
Soldat si general.
In fata mortii neclintit,
N-aveai ce o ruga,
Ai lacrimat si i-ai zambit
Ca si la nunta ta.
Dusmanii tai si azi se tem
De-ngrozitoarea zi
Cand vom iesi de sub blestem
Si tte vom regasi.
Ioane, fara de mormant,
Cuvant fara coperti,
Din locul tragic un` te-au frant
Incearca sa ne ierti.
Asa, a fost, va fi mereu,
Te cautam cu dor
Ion esti tu, Ion sunt eu,
Ion e un popor.
Adrian Paunescu – Pacient la final de veac
Si afla, doctore, c-aici ma doare,
Acolo unde geme-un colt de tara,
Acolo unde plînge fiecare
Ca natiunea noastra sa nu moara.
Iar daca e de completat o fisa,
Te rog, permite-mi sa o scriu cu sînge,
Începatura bolii este grija,
Am tricolorul ciuruit pe sînge.
Farmacopeea sta sa se rastoarne
Asupra mea cu toate ale sale,
Dar eu port rana veacului în carne
Si am în splina taraneasca jale.
Taiati-ma de-a lungul si de-a latul
Si dumneata si ceilalti doctori, înca,
Apoi sa-mi iscaliti certificatul
Ca nu stiti boala care ma manînca.
O, doamne, cum va înselati cu totii
Mi-e capul greu de fiecare veste
Si nici un minister al sanatatii
De folosinta, astazi, nu-mi mai este.
Sînt numai un creion care îsi scrie
Problema tarii lui, înca o data,
Si-si copiaza pe curat, tîrzie,
Aceasta dulce tara zbuciumata.
Deci, doctore, acestea se întîmpla,
Acestea sa le afle telegraful
Ma trage mîlul veacului de tîmpla
Din care nu vreau sa se-aleaga praful.
Mai am în mine bucurie multa,
Mai am în mine dorul de-a va spune
Ca nu doar voi, ci altii ma asculta,
Sa vada daca am cuvinte bune.
De nici de sanatoriu nu m-apropii
Ca n-aveti voi rezerva pentru mine
Eu sînt bolnav de soarta Europei
Si Pacea doarme-n inima la mine.
Încolo, cîte-o tuse, cîte-o gripa,
Dureri de sale, soc de sapte arte,
Artrita la picior si la aripa
Si, mai ales, în tot, un pic de moarte.
Doina, cu Cenaclul, jos palaria! Te aprob in totalitate. Cu Paunescu, insa, lucrurile sunt mult mai complexe. Paunescu de pe scena cenaclului era unul. Paunescu din oricare alta parte, era altul. Chiar si la cenaclu, in culise, era un alt Paunescu. Crede-ma l-am cunoscut in asemenea ipostaze, si nu era intotdeauna OK. L-am cunoscut cel mai bine insa in timpul filmarilor emisunii Antena va apartine. Cel putin o data pe an venea si randul Brailei si de fiecare data ma minunam cum poate sa puna atata suflet intr-o poezie care elogia sistemul, conducatorul, partidul.
In rest, trecand peste genul acesta de „arta”, da, Paunescu are poezii „dumnezeesti”. Iar cenaclul a fost hrana multor generatii dinainte de ’89. Am CD-uri intregi cu cenaclul si, chiar si acum, dupa atatia ani, la fiecare petrecere, dupa 12 noaptea, cautam impreuna „copacii fara padure” (e preferatul meu 🙂 ).
Sa ne rugam pentru santatea lui si, lasand controversele deoparte, sa ii multumim pentru acele nopti magice care au dat un sens adolescentei noastre.
Paunescu e un sub mediocru , un om care a profitat din plin de toate , Ceausescu a mirosit asta si la trimis acolo unde ii era locul , poiezii da unele sunt reusite dar pana la geniale .. mai e cale .
Sigur ca e o figura a epocii , nimeni nu se bucura de moartea cuiva , dar sa nu exageram . Un poet de curte e un lacheu si atat .
Asta e parerea mea!
Johnathan
„Pentru o perioada mai lunga sau mai scurta, trebuie sa ma despart de ai mei si sa incerc o reincarcare profunda a bateriilor organismului. De cand am acceptat aceasta solutie, in ochii mei s-au schimbat toate: si culorile, si miscarile lumii, si scara de valori. Mi-am dat seama, inca o data, ce mult conteaza sa nu fii singur pe pamant,” scrie poetul.
Salutare!
O fi reprezentat ceva candva…, am citit doar cateva poezii de AP, majoritatea in ultima saptamana, parerea mea: slabut. Poate mai are si alte poezii mai bune si eu nu am dat de ele inca. Eu cred ca atunci cand iti este foame de numai si painea uscata ti se pare buna. Am citit Repetabila povara la Tibi, i-am spus ca dupa cateva randuri imi suna a hip-hop,:
„Ce parinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.” Yo man!
Una peste alta mi-a cam pierit cheful de poezie.
In rest… sanatate! cum iti asterni asa dormi.
Da. Adrian Păunescu a publicat, probabil, tot cea scris. Tone… Cred că trebuia să publice doar poeziile extraordinare care nu-s puţine dar, sunt rătăcite în producţia de masă.
Doina dragă,
N-am nici cea mai mică intenţie să mă transform în avocatul poetului Păunescu; ce a făcut el cu poezia sa, ca necesitate a unei stări de spirit a acelei generaţii, este imposibil de relatat celor care nu au trăit acele vremuri…
Nu mă interesează ce a făcut sau nu, omul Păunescu.
Nu mă mai interesează ce activitate politică a avut domnul Păunescu.
Acum, acest om, a dispărut dintre noi, cei care încă, mai suntem vii…
Despre asta este vorba, de fapt : hai să îl lăsăm pe acest om, să se odihnească în pacea în care l-a chemat bunul Dumnezeu.
Chiar nu pot înţelege, de ce mai simt unii nevoia, de a se război cu un om care a plătit preţul suprem : viaţa sa.
A fost acest om un mare poet ? Unii dintre contemporanii săi, spun că DA. Alţii, spun că, NU. Cine poate să dea un verdict exhaustiv ? NIMENI, cred, eu.
Offf, că tare greu mai este să înţelegem lucruri elementare. 😦
Nu-ți faci un hatâr să pui pe undeva și versurile de la „Căpătuiala poeţilor tineri” dacă le mai știi? Că am căutat-o pe net dar nu dau de ea și nici n-am auzit de poezia asta până acum.
Fac o postare, dar momentan sunt la birou si n-am diacritice.
Să-ți trimit o găleată de diacritice că eu am mai multe 🙂
Pe laptop-ul de acasă am diacritice dar la birou accentul este pe programe de grafică.
P.S. Ai citit ceva din cele patru?
Da, le-am citit. Da, pe toate. M-am apucat de scris pe marginea lor. Probabil după sărbători…
Concluzia finală ar fi că-mi place cum scrii. Tehnoredactarea la Comisia Zurich cam lasă de dorit. Dar la celelalte 3 e mult mai bine 🙂
Îmi place concluzia finală.
Tehnoredactarea la Comisie am făcut-o în Word iar la tipografie aveau o variantă de OpenOffice. Am transmis fişierele pe e-mail şi se pare că a fost o incompatibilitate. S-au defazat paragrafe, mi-au plecat capitolele pe alte pagini aşa că a refăcut totul în tipografie în câteva ore fiindcă începea Gaudeamus-ul. Am văzut că a modificat prin redimensionarea distanţelor între litere.
Doina Popescu Brăila 
Întradevăr, erau o nebunie cenaclurile, eu l-am văzut de 4 ori cred. Cel mai cuminte pe stadionul din Orşova, cel mai ţignit la Sala Sporturilor în Cluj. Era demenţă în toată regula.
Bine, era mişto şi că puteam lipsi noaptea de acasă. Sau poate în primul rând de-aia. Gagici, înghesuială, mai puneai mâna, ea se făcea că nu a simţit şi toată lumea era fericită. Totuşi, eu dacă aveam de ales, alegeam ghetele…
Ce te făceai dacă te prindeau … reumele? Nimeni nu merită acest sacrificiu, nici măcar cel mai mare poet român …
Căutam ghete din octombrie şi era deja februarie. Putea să treacă anul şi să nu găsesc… Dar Cenaclul era Apă vie…
Cu doi ani înainte am fost internată în spital pentru reumatism. Îl aveam deja, puteam doar să-l mai agravez puţin…
La 16 ani cântecele Cenaclului mi-au ţinut de cald, la 19 dragostea… Crezi c-a fost singura nebunie din viaţa mea?
Eu nu mergeam la Cenaclu doar pentru un singur om ci şi pentru splendoarea spectacolului.
Vreau să ştii că atunci când Secu ne ţinea pumnul în gură, Păunescu spunea public activiştilor „analfabeţilor!”
Eu îi iubesc poezia şi nu-i cunosc egal în viaţă.
Păunescu este un bun naţional şi un noroc pentru poporul român.
„Când vom ştii veşti ce azi nu se ştiu”, oamenii se vor trezi disperaţi… Îl vor plânge pe artist şi-şi vor plânge propria orbire.
Şi Păunescu nu este doar primul dintre poeţi ci primul dintre toţi mânuitorii contemporani ai cuvântului.
Acolo unde la alţii este trudă şi opinteală, la Păunescu este o erupţie de genialitate.
Dacă poţi să mă contrazici vino cu un nume!
Eminescu şi Păunescu sunt marii noştrii poeţi, amândoi puşi la index de răi şi găşti literare.
Nu l-am iubit pe Păunescu, dar am iubit Cenaclul… Îmi acordam seara chitara, pe Ivaniţchi, la un rug de brad în Piatra Craiului sau la un jar de jneapăn uscat în Retezat, şi apoi alunecam cu Ecoul, Alifantis, Partaj şi restul până în pragul dimineţii. Pe Mihaela Giurgiu şi „Teama” ei mi le-aş fi zugrăvit în suflet, cu alb şi negru, precum jambierele tale, şi un pic de ruginiu luat din ochii iubitei mele de-atunci ce-avea să-mi devină soaţă 12 ani mai târziu…
Nu l-am iubit pe Păunescu, dar am iubit strălucirea lui Nichita şi nebunia protestatară a lui Dinescu… Din păcate, Nichita „n-a avut chef să aibă timp” să confirme, iar Dinescu a preferat comfortul naufragiului burhez către condiţia hibridă a industraşului – comentator şi publicist de ocazie, contra onorariilor substanţiale.
Nu l-am iubit pe Păunescu, dar am sperat că „Totuşi Iubirea” nu va fi doar slujba de weekend a alter ego-ului unui simbriaş peceristo – fesenisto – pedeserist ce înfiera golanii din Piaţa Universităţii şi pervertea adevărurile unei Revoluţii în care şi tu ai crezut.
Nu l-am iubit pe Păunescu poate şi pentru că, ieri şi azi, prea mulţi s-au iubit şi se iubesc pe tunurile trase vieţii noastre de zi cu zi…
Altfel, aminteste-ţi ce spunea el, „maestrul”: ” Iar pe voi, fraţii mei tineri / Pe voi, care mă veţi citi crezând că veţi avea ceva de învăţat din poezia mea de dragoste / Vă rog, nu pariaţi prea mult / Pe această iluzie.”
Mama a avut întotdeauna încredere în mine.
Renunţarea mea la ghete pentru biletele la Cenaclul şi jambierele care erau etichete ale spiritului rebel i-au stârnit curiozitatea şi joia de la 18 sau 18,30 nu mai ştiu bine, a început să asculte împreună cu mine Cenaclul la radio.
Aici este o poveste lungă.
La o şedinţă a PSM la Brăila la care invitat de onoare era Adrian Păunescu, eu ca tânără şi incomodă jurnalistă am avut un schimb de replici cu maestrul.
Ne-am înţeles reciproc punctul de vedere şi ne-am despărţit ca doi oameni civilizaţi, strângându-ne mâna.
Cei din sală, comunişti obtuzi, n-au înţeles nimic şi m-au huiduit vreo oră. Ştii cum e să urle o sală isterizată că eşti spioana BBC-ului?
Articolul meu a fost considerat lipsit de adulaţie şi ovaţii şi redactorul şef, fără să-mi spună nimic mi-a păstrat semnătura dar a făcut un articol plin de bale.
Bineînţeles, am decis să nu mai scriu niciun rând în ziarul respectiv dar asta m-a costat.
La acel moment când lefurile ziariştilor la Brăila erau de 15000-18000, eu câştigam 1400000-1900000.
Acel coeficient de multiplicare faţă de salariile din peisaj nu l-am mai atins niciodată.
Redactorul meu şef a avut suflet de slugă şi eu am ales să pierd atunci o roabă de bani ca să mă pot privi în oglindă dar, Adrian Păunescu nu cred că a avut habar de slugărnicia tembelului şi de necazurile mele ulterioare.
Chiar dacă în politică a încercat diverse scaune, mai solide sau mai roase de carii, „scaunul” de Adrian Păunescu, poet naţional nu poate să-l ia nimeni!
Să nu înţelegi greşit! Nu am fost dată afară ! După supărarea mea cu articolul bălos apărut în mod scandalos sub semnătura mea, a ieşit evident scandal!
Mi s-a propus o angajară fictivă la Dunacor pe un salariu consistent şi un apartament de serviciu ca să scriu ce trebuie.
Oferta mi-a făcut-o un tip pe care-l chema Candidatu, şeful PSM pe Brăila prin mijlocirea redactorului-şef care era şi patronul ziarului.
În aceste circumstanţe am rămas fără slujbă… Adică, a fost… alegerea mea! Singura posibilă, de altfel!
Episodul tinerei ziariste din 93 ai să-l povesteşti?
N-an fost decat odata la Cenaclu (Pitesti, my home town, prin 84, cred). Eram frondist – nu voiam cu Ceasca, nu voiam cu folk patriotic: am mers doar pentru Iris. Dar e adevarat ca omul avea sange-n instalatie. Si e poet nascut, nu inventat politic. La „Ruga pentru parinti” plang si azi…
No further comments.
Folk-ul patriotic pe care l-am ascultat eu la Cenaclu nu avea nicio legătură cu Ceaşcă:
” Mihai Viteazu intră-n catedrală,
Şi poartă harta Daciei în mâini
În dânsul Burebista se răscoală…”
Doar la Cenaclul de la Năvodari, 19 iulie 1984, Păunescu a spus că dedică spectacolul aniversării Congresului al IX-lea al Partidului. Atunci m-a deranjat grozav şi chiar am vrut să plec, apoi m-am gândit la Vlaicu-Vodă şi la disimularea ca formă de diplomaţie. Am înţeles că tămâierea partidului şi cârmaciumui era un preţ necesar plătit ca să se permită desfăşurarea spectacolelor când totul puţea şi părea subversiv Securităţii.
Ulterior am înţeles că 1965 şi acel Congres IX a schimbat radical politica, a denunţat abuzurile staliniste şi politica represivă a lui GHeorghiu-Dej.
De fapt, a scăzut planul la arestaţi politici şi incomozilor li s-au înscenat delicte de drept comun, delapidări ca să nu mai figureze ca politici.
Securitatea a fost la fel de opresivă şi de teroristă dar s-a scindat: o parte au rămas de formaţie şi influenţă KGB, duri şi criminali până-n ultima clipă, câinii regimului, şi cei de influenţă CIA care au lucrat la două capete, intocmind dosare de urmărire ca pe o activitate birocratică, să pară că au activitate şi în acelaşi timp au sprijinit discret pe oponenţii regimului, cei „ce fluierau în biserică”.
Normală decizia pe care ai luat-o. Am avut şi eu experienţe de genul ăsta, sau „revelaţii” de genul anchetelor îngropate pe bani de către directoratele instituţiilor de presă. Asta m-a făcut în timp să iau la rând aproape toate ziarele ialomiţene şi-apoi să m-apuc de propria mea publicaţie. Anii au trecut, au „trecut” şi oamenii. Din păcate, în presă, moravurile au rămas. Priveşte în jur, la „colegi”: şantajul şi etajul, vorba lui Pamfil (cred!)…
Eu am preferat să-mi fac o agenţie de publicitate fiindcă nu aş fi scăpat de presiuni şi oferte. Erau prea mulţi cei care ne curtau sufocant şi intenţionau să ne folosească.
🙂 pot sa iti spun ca si eu eram la fel de fascinata de Adrian Paunescu. Are meritele lui si pentru asta il apreciez. Are si defecte, doar e om. Cum ziceam, nimeni nu e perfect. Dar pentru opera sa si pentru ceea ce a insemnat in inimile unor generatii nu pot sa spun decat ca am toata admiratia.
„Manifest pentru sănătatea Pământului” şi „Rugă pentru părinţi” sunt doar două exemple de poezii geniale. Iar Cenaclul a fost o şcoală pentru generaţia noastră. Va trece foarte puţin până când vor recunoaşte aceste lucruri foarte mulţi!
Stiam zeci din poeziile lui pe dinafara, asa cum il stiam pe Eminescu. Tata era si el fan, Adrian Paunescu si ear foarte mandru de cele doua volume in care aparuse prima editie ” Manifest pentru sanatatea pamantului”. Era genul de carte pe care nu o gaseai in librarie si pe care ti-o procurai cu mare greutate. In ce priveste alegerea intre ghete si biletele la cenaclu cred ca si eu as fi facut la fel.
Eu i-am recitat lui Păunescu mai multe poezii din această carte… e o poveste lungă…
Am primit pe e-mail
Noii Golani Va invita,
Vineri, 29 octombrie 2010, la comemorarea sotilor Ion si Doina Aldea-Teodorovici.
Evenimentul va avea loc la Cosereni, locul unde este amplasata crucea in memoria sotilor Aldea-Teodorovici.
Plecarea va avea loc de la Obor (in fata la magazinul Obor) la orele 18.30
Doritorii care vor sa ne insoteasca la acest eveniment sunt rugati sa-si confirme prezenta si sa achite costul transportului, in suma de 15 lei.
Contact: 0741453586
Noii Golani Va saluta!
Ca tara sa nu-ti moara
Tu linistit te-ai frant,
Si tot colinzi prin tara,
Ion fara de mormant.
Asa a fost destinul tau,
Sa mori precum te-ai si nascut
Ca un erou necunoscut
Intr-un mormant necunoscut.
Ioane fara de mormant,
Te plang si te ingan,
Ca tu ai fost si eu mai sunt,
Ion, soldat roman.
Dar unde e mormantul tau,
In care rau sau deal,
Te bat parerile de rau,
Soldat si general.
In fata mortii neclintit,
N-aveai ce o ruga,
Ai lacrimat si i-ai zambit
Ca si la nunta ta.
Dusmanii tai si azi se tem
De-ngrozitoarea zi
Cand vom iesi de sub blestem
Si tte vom regasi.
Ioane, fara de mormant,
Cuvant fara coperti,
Din locul tragic un` te-au frant
Incearca sa ne ierti.
Asa, a fost, va fi mereu,
Te cautam cu dor
Ion esti tu, Ion sunt eu,
Ion e un popor.
Adrian Paunescu – Pacient la final de veac
Si afla, doctore, c-aici ma doare,
Acolo unde geme-un colt de tara,
Acolo unde plînge fiecare
Ca natiunea noastra sa nu moara.
Iar daca e de completat o fisa,
Te rog, permite-mi sa o scriu cu sînge,
Începatura bolii este grija,
Am tricolorul ciuruit pe sînge.
Farmacopeea sta sa se rastoarne
Asupra mea cu toate ale sale,
Dar eu port rana veacului în carne
Si am în splina taraneasca jale.
Taiati-ma de-a lungul si de-a latul
Si dumneata si ceilalti doctori, înca,
Apoi sa-mi iscaliti certificatul
Ca nu stiti boala care ma manînca.
O, doamne, cum va înselati cu totii
Mi-e capul greu de fiecare veste
Si nici un minister al sanatatii
De folosinta, astazi, nu-mi mai este.
Sînt numai un creion care îsi scrie
Problema tarii lui, înca o data,
Si-si copiaza pe curat, tîrzie,
Aceasta dulce tara zbuciumata.
Deci, doctore, acestea se întîmpla,
Acestea sa le afle telegraful
Ma trage mîlul veacului de tîmpla
Din care nu vreau sa se-aleaga praful.
Mai am în mine bucurie multa,
Mai am în mine dorul de-a va spune
Ca nu doar voi, ci altii ma asculta,
Sa vada daca am cuvinte bune.
De nici de sanatoriu nu m-apropii
Ca n-aveti voi rezerva pentru mine
Eu sînt bolnav de soarta Europei
Si Pacea doarme-n inima la mine.
Încolo, cîte-o tuse, cîte-o gripa,
Dureri de sale, soc de sapte arte,
Artrita la picior si la aripa
Si, mai ales, în tot, un pic de moarte.
Doina, cu Cenaclul, jos palaria! Te aprob in totalitate. Cu Paunescu, insa, lucrurile sunt mult mai complexe. Paunescu de pe scena cenaclului era unul. Paunescu din oricare alta parte, era altul. Chiar si la cenaclu, in culise, era un alt Paunescu. Crede-ma l-am cunoscut in asemenea ipostaze, si nu era intotdeauna OK. L-am cunoscut cel mai bine insa in timpul filmarilor emisunii Antena va apartine. Cel putin o data pe an venea si randul Brailei si de fiecare data ma minunam cum poate sa puna atata suflet intr-o poezie care elogia sistemul, conducatorul, partidul.
In rest, trecand peste genul acesta de „arta”, da, Paunescu are poezii „dumnezeesti”. Iar cenaclul a fost hrana multor generatii dinainte de ’89. Am CD-uri intregi cu cenaclul si, chiar si acum, dupa atatia ani, la fiecare petrecere, dupa 12 noaptea, cautam impreuna „copacii fara padure” (e preferatul meu 🙂 ).
Sa ne rugam pentru santatea lui si, lasand controversele deoparte, sa ii multumim pentru acele nopti magice care au dat un sens adolescentei noastre.
Paunescu e un sub mediocru , un om care a profitat din plin de toate , Ceausescu a mirosit asta si la trimis acolo unde ii era locul , poiezii da unele sunt reusite dar pana la geniale .. mai e cale .
Sigur ca e o figura a epocii , nimeni nu se bucura de moartea cuiva , dar sa nu exageram . Un poet de curte e un lacheu si atat .
Asta e parerea mea!
Johnathan
„Pentru o perioada mai lunga sau mai scurta, trebuie sa ma despart de ai mei si sa incerc o reincarcare profunda a bateriilor organismului. De cand am acceptat aceasta solutie, in ochii mei s-au schimbat toate: si culorile, si miscarile lumii, si scara de valori. Mi-am dat seama, inca o data, ce mult conteaza sa nu fii singur pe pamant,” scrie poetul.
Salutare!
O fi reprezentat ceva candva…, am citit doar cateva poezii de AP, majoritatea in ultima saptamana, parerea mea: slabut. Poate mai are si alte poezii mai bune si eu nu am dat de ele inca. Eu cred ca atunci cand iti este foame de numai si painea uscata ti se pare buna. Am citit Repetabila povara la Tibi, i-am spus ca dupa cateva randuri imi suna a hip-hop,:
„Ce parinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.” Yo man!
Una peste alta mi-a cam pierit cheful de poezie.
In rest… sanatate! cum iti asterni asa dormi.
Da. Adrian Păunescu a publicat, probabil, tot cea scris. Tone… Cred că trebuia să publice doar poeziile extraordinare care nu-s puţine dar, sunt rătăcite în producţia de masă.
Doina dragă,
N-am nici cea mai mică intenţie să mă transform în avocatul poetului Păunescu; ce a făcut el cu poezia sa, ca necesitate a unei stări de spirit a acelei generaţii, este imposibil de relatat celor care nu au trăit acele vremuri…
Nu mă interesează ce a făcut sau nu, omul Păunescu.
Nu mă mai interesează ce activitate politică a avut domnul Păunescu.
Acum, acest om, a dispărut dintre noi, cei care încă, mai suntem vii…
Despre asta este vorba, de fapt : hai să îl lăsăm pe acest om, să se odihnească în pacea în care l-a chemat bunul Dumnezeu.
Chiar nu pot înţelege, de ce mai simt unii nevoia, de a se război cu un om care a plătit preţul suprem : viaţa sa.
A fost acest om un mare poet ? Unii dintre contemporanii săi, spun că DA. Alţii, spun că, NU. Cine poate să dea un verdict exhaustiv ? NIMENI, cred, eu.
Offf, că tare greu mai este să înţelegem lucruri elementare. 😦
„În momentele dificile, bărbăţia mă salvează…” – Absolut genial, doamna!
😛 😛 😛
Nu-ți faci un hatâr să pui pe undeva și versurile de la „Căpătuiala poeţilor tineri” dacă le mai știi? Că am căutat-o pe net dar nu dau de ea și nici n-am auzit de poezia asta până acum.
Fac o postare, dar momentan sunt la birou si n-am diacritice.
Să-ți trimit o găleată de diacritice că eu am mai multe 🙂
Pe laptop-ul de acasă am diacritice dar la birou accentul este pe programe de grafică.
P.S. Ai citit ceva din cele patru?
Da, le-am citit. Da, pe toate. M-am apucat de scris pe marginea lor. Probabil după sărbători…
Concluzia finală ar fi că-mi place cum scrii. Tehnoredactarea la Comisia Zurich cam lasă de dorit. Dar la celelalte 3 e mult mai bine 🙂
Îmi place concluzia finală.
Tehnoredactarea la Comisie am făcut-o în Word iar la tipografie aveau o variantă de OpenOffice. Am transmis fişierele pe e-mail şi se pare că a fost o incompatibilitate. S-au defazat paragrafe, mi-au plecat capitolele pe alte pagini aşa că a refăcut totul în tipografie în câteva ore fiindcă începea Gaudeamus-ul. Am văzut că a modificat prin redimensionarea distanţelor între litere.