Prin ’83, după divorţul părinţilor, casa s-a vândut şi am fost nevoite să ne mutăm cu chirie într-o casă naţionalizată.
Deşi s-a vândut semimobilată, tot am avut de încărcat un camion de mobilă şi destule bulendre. Hopul îl reprezentau lemnele, urcate într-o căruţă tocmită.
Sora mea mai mare era domnişoară şi avea întâlnire, sora cea mică avea 5 anişori, mama era la serviciu, aşa că greul a căzut, ca de fiecare dată, pe mine. Am încărcat căruţa, dar când să mă urc pe capră, moşul m-a repezit:
-Mătăluţă merji pă lângă cal, că-i bătrân şi cam spărios…
-Păi, mergi mata, că tot te cunoaşte calul!
-A, io-s rujinit şi mă dor şelele…
-Bre, dacă nu mă laşi să urc în căruţă, ori plec cu autobuzul şi ne întâlnim la adresă, ori te tai la bani!
-Tot nu poţi să urci, că-i calu’ odârlit şi nu poa’ să tragă!
Moşul se vede că-şi cunoştea bine calul, fiindcă după vreo 300 de metri s-a oprit. N-am mai pomenit cal cu comportament de catâr! Moşul a sărit din căruţă şi dă-i bătaie calului. Jumătate din drum am stat ori să ne rugăm de cal, ori să mă cert cu moşul să nu-l mai bată.
Ajunşi pe strada Şcolilor, imediat după ce am trecut de bd. Cuza, patrupedul a înţepenit de copite.
-Moşule, calul a mâncat astăzi?
-Da, ce, ăsta stă de vorbă cu mine, de un’ să ştiu?
-Bre, mata i-ai dat?
-Da ce, io am mâncat? De unde vine asta că stăpânu’ flămânzeşte şi vita huzureşte?
-Bre, mata eşti beat?
-Întotdeauna!
Mă uit bine la el, şi unde mi se părea că-i moleşeala bătrâneţii, văzui bine prunele din ochii moşului. Îl las în plata Domnului, că tot nu se urnea calul nicăieri şi trec strada la sifonărie.
-Bună ziua! Trei pahare de sifon, vă rog!
-Nu servim sifon la pahar! Doar sirop, 2 lei halba…
-Uite, îţi plătesc trei halbe de sirop, dar îmi pui două de sirop şi un sifon.
-Nu se poate decât sirop de lămîie ori de trandafiri!
-Bine! Atunci două siropuri de lămâie pentru mine şi moş şi unul de trandafir pentru cal!
Spre norocul meu, siropul se servea la halbe ca de bere, ceea ce a uşurat mult însiroparea calului. După 4 halbe de sirop, calul nu era chiar ca nou, dar s-a urnit, totuşi! Până la primul colţ…
Ceea ce era destul de primejdios, fiindcă un client îi zisese vânzătorului că am dat calului sirop din halbele lui şi mă cam alergase. Acum era riscul să ne repereze şi să vină după noi.
Din acel moment calul nu s-a mai urnit decât împins. Moşul a coborât de pe capră şi a bătut calul de-a scos spume din el. Aveam doar 14 ani, dar n-am mai suportat şi am smuls biciul moşului. Am pus băţul biciului pe genunchi şi l-am rupt ţărăneşte. Moşul s-a ambiţionat şi a început să lovească calul cu fâşiile de piei înodate, ceva mai neîndemânatic, dar albind calul de spume. Atunci am sărit iar asupra moşului, i-am smuls restul de bici şi l-am aruncat peste gard, într-o curte. Moşul s-a pus pe plâns.
Mi-am pus mâinile-n cap, dar mai era puţin şi ne prindea noaptea. Am proptit umărul pe fusta căruţei şi calul s-a pornit cu paşi mici. La intersecţia străzii Goleşti cu calea Galaţi am oprit iar. Eu şi calul am băut Brifcor, moşul şi-a luat din banii lui un cognac.
Am ajuns acasă, am descărcat singură. Am cărat lemnele şi cărbunii în magazie până s-a înoptat. Câte-un lemn, câte-un lemn, a mai cărat şi puştoaica cea mică. Seara, când treaba era gata, a venit şi sor-mea de la întâlnire.
A doua zi am vizitat-o pe sora mea la serviciu. Mânca alune, marfă rară. Un moş îi povestea că o nebună împingea cu o zi înainte la o căruţă cu lemne prin oraş.
Sora mea a râs amuzată, cu râsul ei frumos. Doar era printre cele mai frumoase fete din oraş…
Doina Popescu Brăila 