Scrisoare către Ceauşescu

Eram elevă în gimnaziu şi aveam un mare necaz. Profu’ meu de mate, pe care-l apreciam pentru capul de matematician, împreună cu un alt prof, în recreaţia mare de la ora trei traversau şoseaua şi se înfundau în Căţeaua Leşinată-o bombă oribilă- la una mică.

Evident, cu vodca Săniuţa-n nas, era adesea violent.

Era un cartier muncitoresc sărac şi mai toţi copii umblau cu tenişii rupţi şi cu treningul cârpit, fiindcă taţii cotizau zilnic la cârciuma ticăloasă.

Taică-meu se ţinea de mare domn şi nu intra niciodată să se compromită la Căţeaua Leşinată. El era abonat în Viziru, la Pistruiatu’…

Pentru că nu era internet şi nu am reuşit să fac rost de o reţetă pentru confecţionarea unei bombe artizanale, m-am gândit că o soluţie era să-i scriu lui Ceauşescu. Zis şi făcut.

Mi-am cumpărat cerneală chinezească, hârtie de corespondenţă şi un plic elegant şi am formulat o scrisoare pe 6 pagini cu expunere de motive şi cu propunerea de-a transforma stabilimentul într-un loc de joacă pentru copii, fiindcă în cartierele de blocuri erau locuri special amenajate, dar la noi, fiind numai case, ne jucam în mijlocul drumului şi un băieţel de clasa I-a murise lovit de un tractor.

Spre marea mea dezamăgire, Ceauşescu nu mi-a răspuns niciodată la scrisoare dar, din modul ticălos în care s-a purtat diriginta cu mine în toţi cei patru ani de şcoală, bănuiesc că Secu a interceptat scrisoarea şi a chemat-o s-o prelucreze.

După vreo şase luni în care-am fost cu ochii pe madam Olteanu, poştăriţa, mi-am pierdut nădejdea.

Atunci am înţeles că singura modalitate de a închide Căţeaua Leşinată este să ajung preşedintele României.

De fapt niciodată nu am avut ambiţii politice dar, mi se părea singura soluţie să desfiinţez cârciuma blestemată şi mai socoteam şi că preşedintele mănâncă portocale, ciocolată şi muşchi ţigănesc pe săturate, deci părea chiar mişto să ajungi preşedinte!

Timpul a trecut. Cu multă strădanie şi alergătură sau din capricii ale destinului, visele copilăriei s-au împlinit unul după altul. Doar Căţeaua Leşinată a rămas să otrăvească cartierul ani buni.

La un moment dat, Lungu, fostul prim-secretar al Brăilei, devenit primar ales de cetăţeni, a început un război personal cu Căţeaua Leşinată şi, fiindcă patronii aveau un spate puternic, nu se deranjaseră să scoată niciun fel de autorizaţii de funcţionare. În acest context, Tataia Lungu a reuşit să-nchidă şandramaua după multă agitaţie. Închiderea cârciumilor, bucuria nebunilor!

Alături s-au deschis imediat alte două: o altă bombă de cartier chiar lipită de ea în dreapta şi un chioşc cu „vin pentru acasă”, dar la care se bea şi la botul calului în stânga.

M-am întrebat adesea dacă nu cumva scrisoarea mea pentru Ceauşescu a fost redirecţionată spre primul-secretar…

Ateul Lungu a început să se îngrijească probabil să-şi câştige o funcţie de lider şi pe lumea cealaltă, aşa că a construit la Brăila o catedrală monumentală şi două mănăstiri şi a sprijinit ridicarea unui număr mare de biserici. Probabil, ca să-şi câştige un loc cât mai răcoros în Iad, s-a ocupat de închiderea sordidei cârciumi şi tare bine a făcut!

Cert este că într-o zi, pe când urcam bagajele în maşină să plec la mare, pe un ziar în care era împachetată o piesă unsuroasă de maşină, probabil un cap de planetară, am văzut un anunţ: Căţeaua Leşinată se vinde la licitaţie!

Am amânat plecarea la mare, deși aveam bilete rezervate, m-am dus să văd condiţiile de participare la licitaţie, m-am înscris pentru procedură şi… Dumnezeu a vrut să o cumpăr eu!

De opt ani ţin Căţeaua Leşinată închisă.

Uneori trec şi verific uşa. Beţivii de la cârciuma vecină vin şi mă imploră:

-Şefa, îndură-te şi deschide Căţeaua Leşinată! Asta-i fericirea noastră! 30 de ani ne-am lăsat salariile aci. Cu votcă târâş şi spălătură de butoaie faci avere! Hai, şefa, suntem nişte beţivani nenorociţi, dar Căţeaua Leşinată-i viaţa noastră!

Şi atunci m-am gândit: domnule, şi când zici c-ai făcut o faptă bună, uite, câtă suferinţă poţi provoca!