Dansând în picioarele goale

Am citit în ziarul Obiectiv despre publicarea unui volum de poezii al „unei femei dispărute de 11 ani de-acasă, Adriana Sitaru”

Am cunoscut-o în anii de liceu pe Adriana. Era elevă la clasa de filologie dar, chiar dacă eu eram la mate-fizică, am cunoscut-o bine.

Adriana era aproape imaterială. Îi intriga pe cei cu care discuta, îi enerva pe profesorii concreţi şi obtuzi. Era croită altfel: respira poezie.

Brunetă cu ochi mari şi negri, neliniştiţi, Adriana avea o fluiditate în mişcări şi adesea mersul i se transforma în dans, acompaniindu-i şoaptele de poezie.

Toate ciudăţeniile ei, din punctul meu de vedere acceptabile la o artistă, îi şocau pe pragmatici dar mie-mi era dragă şi vedeam în ea o mare poetă.

I-am adus un caiet cu poeziile mele şi deschizându-l, a început să citească cu voce tare, pe bulevard:

„Şi nimeni nu-mi spune dacă-n cer, începe sau se termină un plop stingher…”

A închis caietul, mi l-a înapoiat şi mi-a spus:

-Cu toată matematica şi avioanele tale, noi suntem la fel! Acest vers, fără să am habar că şi matematicienii au aceleaşi frământări, l-am scris şi eu în poezia Copacul! Gândeşte-te! O matematiciană riguroasă şi-o poetă zăludă scriu poezii în aceeaşi manieră şi cu aceleaşi metafore de parcă nu ne mai ajung cuvintele. Am să dansez pentru tine!

Eram pe bulevardul Cuza, în dreptul Protoieriei şi fiind ora de terminare a cursurilor la Bălcescu, scuarul era foarte animat.

Adriana s-a descălţat, nu purta şosete şi, ca şi când am fi fost doar noi două, a început să danseze în jurul meu, cântând o poezie tulburătoare:

„Pomule din cer, pomule stingher…” Nu ştiu dacă poezia o avea deja compusă sau a versificat atunci spontan dar gestul ei, considerat bizar sau nebunesc pentru trecători, mie mi s-a părut fascinant.

Dansul, un zbucium de mare amplitudine, a ostenit-o. Avea lacrimi mari pe obraji dar energia consumată în dans îi lăsase chipul senin.

Poeta zăbovea foarte puţin în lumea noastră concretă. Glisa firesc în lumi numai de ea cunoscute.

Adriana era ca un înger venit din altă lume, să ne rupă de material şi să ne aducă poezia.

M-am mirat mereu că n-am mai întâlnit-o pe Adriana, i-am căutat numele prin librării, convinsă că visul ei de poetă va fi prins în scoarţele unei cărţi.

De 11 ani a dispărut de-acasă dar destinul ei de poetă s-amplinit şi i-a fost publicat un volum de versuri.

Eu sper ca într-o zi, Adriana să se întoarcă-n lumea noastră îngustă, în paşi de dans şi cu braţele pline de caiete cu poezii.

Tanti ELVIRA se întoarce!

O răceală cruntă m-a ţinut azi în casă şi pentru că de luni o ţin pe Nurofen şi nasu-mi curge ca la canal, am trecut la remedii serioase. Ceai cu piper îi zic unii, alţii compot de nuci dar ca să nu mă fandosesc aiurea-n tramvai, vă spun pe şleau că am fiert nişte pălincă mărgelată, să prind curaj în lupta cu răceala. Şi cum ieri mi-a stat mintea la Tanti Elvira, inspirată de pânzele maestrului Prundea am făcut repejor un blog nou-nouţ în care să scriu poveştile Brăilei.

Despre fetele frumoase de la Brăila s-a dus vestea, despre fetele cuminţi de la Brăila nu prea s-a auzit (nu că n-ar exista, dar ziarele se vând mai bine cu poale date peste cap şi curvet pe prima pagină!), deci şi despre unele şi despre celelalte voi scrie pe acest blog, care se numeşte, cum altfel LA TANTI ELVIRA. http://braileanul.blogspot.com

Toţi cei ce iubiţi Brăila şi fetele frumoase ( şi nu musai cuminţi!!!), vă rog să duceţi vestea mai departe şi dacă ştiţi poveşti sau legende  cu şi despre Tanti Elvira, scrieţi-mi la comisiazurich@yahoo.com şi dacă sunt bune vi le public.

LA TANTI ELVIRA