Am citit în ziarul Obiectiv despre publicarea unui volum de poezii al „unei femei dispărute de 11 ani de-acasă, Adriana Sitaru”
Am cunoscut-o în anii de liceu pe Adriana. Era elevă la clasa de filologie dar, chiar dacă eu eram la mate-fizică, am cunoscut-o bine.
Adriana era aproape imaterială. Îi intriga pe cei cu care discuta, îi enerva pe profesorii concreţi şi obtuzi. Era croită altfel: respira poezie.
Brunetă cu ochi mari şi negri, neliniştiţi, Adriana avea o fluiditate în mişcări şi adesea mersul i se transforma în dans, acompaniindu-i şoaptele de poezie.
Toate ciudăţeniile ei, din punctul meu de vedere acceptabile la o artistă, îi şocau pe pragmatici dar mie-mi era dragă şi vedeam în ea o mare poetă.
I-am adus un caiet cu poeziile mele şi deschizându-l, a început să citească cu voce tare, pe bulevard:
„Şi nimeni nu-mi spune dacă-n cer, începe sau se termină un plop stingher…”
A închis caietul, mi l-a înapoiat şi mi-a spus:
-Cu toată matematica şi avioanele tale, noi suntem la fel! Acest vers, fără să am habar că şi matematicienii au aceleaşi frământări, l-am scris şi eu în poezia Copacul! Gândeşte-te! O matematiciană riguroasă şi-o poetă zăludă scriu poezii în aceeaşi manieră şi cu aceleaşi metafore de parcă nu ne mai ajung cuvintele. Am să dansez pentru tine!
Eram pe bulevardul Cuza, în dreptul Protoieriei şi fiind ora de terminare a cursurilor la Bălcescu, scuarul era foarte animat.
Adriana s-a descălţat, nu purta şosete şi, ca şi când am fi fost doar noi două, a început să danseze în jurul meu, cântând o poezie tulburătoare:
„Pomule din cer, pomule stingher…” Nu ştiu dacă poezia o avea deja compusă sau a versificat atunci spontan dar gestul ei, considerat bizar sau nebunesc pentru trecători, mie mi s-a părut fascinant.
Dansul, un zbucium de mare amplitudine, a ostenit-o. Avea lacrimi mari pe obraji dar energia consumată în dans îi lăsase chipul senin.
Poeta zăbovea foarte puţin în lumea noastră concretă. Glisa firesc în lumi numai de ea cunoscute.
Adriana era ca un înger venit din altă lume, să ne rupă de material şi să ne aducă poezia.
M-am mirat mereu că n-am mai întâlnit-o pe Adriana, i-am căutat numele prin librării, convinsă că visul ei de poetă va fi prins în scoarţele unei cărţi.
De 11 ani a dispărut de-acasă dar destinul ei de poetă s-amplinit şi i-a fost publicat un volum de versuri.
Eu sper ca într-o zi, Adriana să se întoarcă-n lumea noastră îngustă, în paşi de dans şi cu braţele pline de caiete cu poezii.
Reclame
