Adulţi nu înţeleg uneori nimic!

Plecând într-o tabără în clasa a VI-a, am fost nevoiţi să schimbăm trenul la Galaţi, cu o pauză de trei ore jumate. Cum fiecare ocazie mi-o transform într-o bucurie, n-am participat la jelania generală, ci m-am bucurat sincer că am ocazia să vizitez Galaţiul în voie. Mi-am luat un coleg cu mine şi am urcat în oraş.

În faţa ochilor, rotiseria Mioriţa, astăzi CAFE-JOURNE.

Dintotdeauna am avut o slăbiciune pentru pulpe, aşa că m-am proptit direct în rotiserie. Un pui rotisat se servea la meniu cu un pahar de vin şi era vreo 36 de lei.

Am cerut un pui şi am specificat chelnerului să fie bine rumenit şi cu Brifcor în loc de vin. Mi-a zis abrupt că nu se poate, aşa că am chemat şeful de sală căruia i-am explicat că este un abuz să impui unui copil de clasa aVI-a să bea vin, mai ales că Brifcorul era mai ieftin şi, matematic, aveau de câştigat.

Şeful de sală, convins că m-a trimis cineva care-l sapă, mi-a făcut pe plac fără nazuri. A adus personal puiul tăiat la două farfurii şi nu un Brifcor, ci două, în preţul vinului, iar restul mi l-a dat corect până la ultimul leuţ, inclusiv un bon cu gramajul puiului şi suma achitată.

Mulţumiţi de masa bună, am făcut o plimbare prin Galaţi şi mi-am luat o frumuseţe de bascheţi de Drăgăşani, care imitau râvniţii bascheţi chinezeşti. Din păcate n-am putut să-i port niciodată, fiindcă de la cauciucul prost îmi miroseau picioarele.

Întoarsă în gară cu puţin înainte de venirea trenului, doamna profesoară care ne însoţea, şi cu care aveam o relaţie specială, mă serveşte cu popularele CORĂBIOARE.

-A, nu vreau să-mi stric gustul! Am mâncat o bunătate de pui rotisat la Mioriţa!

-Nu mai spune! I-a zi-ne şi nouă!- zice profa zâmbind.

Le povestesc întâmplarea, la care o altă profesoară zice:

-Bravo, doamna profesoară! Noi am mâncat la bufetul gării, în picioare, printre beţivi, minciuna asta de escalop de pui, adică eu o târtiţă amărâtă cu sos şi tu o ghiară vineţie şi mucoasa asta de 12 ani mânâncă pui la rotisor, la restaurant! S-a întors lumea cu fundu-n sus! În fond, asta-i situaţia: oricum, eu am o reputaţie şi fără soţul meu la braţ nu pot intra într-un restaurant select.

-Ei, atunci să-mi fie de bine, că eu n-am nicio reputaţie de apărat!- zic eu.

Am ajuns în tabără la Sadu V, peisaj minunat, tabără ca-n poveşti!

Mi-am făcut doi prieteni: Mirel, matematician cu care discutam despre mersul lumii şi Tianu-frumos foc şi artist cu care dansam şi mă sărutam cuminţel.

Am făcut o drumeţie până la Cabana Berbecului şi toată lumea şi-a tocat banii pe napolitane, pufuleţi şi turtă dulce.

Profesoarele au fumat, au băut bere şi cafea.

Evident, eu n-am rezistat şi mi-am luat două pulpe prăjite.

Profesoara de la cealaltă şcoală, cea mâncătoare de târtiţă, se ridică de la masa profilor şi, pe când rodeam al doilea copan, dă cu ochii de mine:

-Auzi, artisto? Da’ ce, napolitanele-ţi stăteau în gât?

-Napolitanele le iau la desert…

-Ştii ce? Ăsta deja-i tupeu! Începi să mă calci pe nervi!

Din fericire, profesoara de la şcoala mea era o tipă deşteaptă şi drăguţă, care n-a împărtăţit punctul de vedere al mâncătoarei de târtiţă, fiindcă s-a purtat prietenos cu mine şi pe mai departe.

Cred că alegerile pe care le faci în viaţă ţin de detenta fiecăruia, iar limitările sunt doar în mintea noastră.