ULTIMA BOEMĂ


În vara lui ’90, studentă fiind am auzit un zvon teribil. Boema, minunata terasă a teatrului de revistă, unde Stela Popescu driblase cu vervă cenzura comunistă cu talent nebun, leşinător, pe texte de Mişu Maximilian urma să se-nchidă într-o lună pentru extinderea Bibliotecii Naţionale arse la revoluţie.

Era timpul revoluţiilor şi al mineriadelor, trecuseră doar 6 săptămâni de la închiderea violentă a Pieţii Universităţii. Mă gândeam să-i scot pe studenţi în stradă… la proteste, ca  să păstrăm Boema, o părticică din sufletul oraşului.

Cum era vacanţă, căminele erau aproape goale iar cei pe care i-am găsit, habar n-aveau cine-i Boema asta şi de ce mă doare burta.

Mi-am propus să merg la cât mai multe spectacolele în luna respectivă dar, mergând la casa de bilete am constatat că acestea nu erau pe buzunarul oricui. Nu aveam bani nici măcar de un spectacol!

O studentă mi-a vândut un pont: la ziarul Libertatea te duceai cu 900 de lei şi îţi dădeau 1000 de ziare. Vînzând 1000 de ziare într-o zi, câştigai uşor 100 de lei. Făcând manevra împreună cu soţul meu aveam să câştigăm câte 200 de lei pe zi.

Mişto! Dar… nu aveam capitalul de pornire. Tipa ne simpatiza şi ne-a împrumutat suma şi în zori ne-am prezentat la redacţie.

Am primit ziarele rapid şi am constatat că banii care se câştigau uşor erau de fapt o figură de stil. Ca să ajungem din capul Sărindariului până la Magheru, în zona Lido unde ştiam că este vad, ne-au ieşit mâinile din umeri, ne-am făcut bucăţi.

O mie de ziare! Erau aproape imposibil de ridicat de jos şi mai mult le-am târât. Datorită frecării, ultimile 5-6 ziare de la fund s-au făcut praf diminuându-ne profitul.

Norocul nostru că ziarele se vindeau într-un ritm ameţitor şi pe la prânz eram gata.

Rugbistul a fost mai negustor şi le-a vândut cu mult înaintea mea. Se părea că îl aşteaptă o carieră de succes în vânzarea ziarelor!

A venit şi la mine, mai aveam vreo 20, le-a vândut pe toate cu mare talent şi, când să fac puţină curăţenie în câmpul muncii să arunc la gunoi sforile şi cele 6 ziare ferfeniţă mă opreşte autoritar şi îmi zdrenţele să le… vândă!

Atât de ahtiată era lumea după ziare libere încât au cumpărat ziarele rupte, murdărite şi sfâşiate. Ultimul era atât de distrus că s-a jenat să ia bani pe el dar doamna l-a plăcut şi i-a dat şi 25 de lei şpagă.

Eu vândusem corect, oferind restul până la ultimul leuţ, el zâmbise şarmant şi făcuse şpagă vreo 60 de lei.

Uite aşa ne-am văzut noi bogaţi, cu 285 de lei în buzunar!

Ne-am oprit la Boema, am luat bilete, apoi bulion şi cartofi şi am început să ne facem planuri pentru ziua următoare să luăm câte 2000 de ziare de căciulă şi să închiriem un taxi pe care Rugbistul zicea că-l achită din şpagă.

Cu mintea plină de planuri ziua a trecut şi seara am mers la spectacol.

Stela Popescu şi-a făcut numărul magistral şi la sfârşit ne-a spus cu vocea dată-n lacrimi că Boema îşi trăieşte ultimile zile. Chiar dacă ştiam, acum devenise o certitudine dureroasă. Ne-a povestit cu amărăciune ce-a însemnat Boema pentru teatrul de revistă, pentru Bucureşti, am aplaudat şi am plâns… o sală-ntreagă, un singur hohot!.

Din sudoarea acelei zile ne-a rămas chiar şi de câte o îngheţată.

Noaptea n-am putut dormi de durere în partea dreaptă.

La şase dimineaţa am ieşit pe Splai. Locuiam în căminele Grozăveşti şi o maşină m-a dus la Municipal. Era întâi august şi pe 2 august trebuia să merg la Costineşti în tabără studențească gratuită. Ghinion!

Neavând bani de spagă, abia pe la 11 m-a văzut un ciudat şi m-a chemat la control. Era un bărbat slab, foarte urât şi cu părul tuns cu cărări, cum făceau profesorii la şcoală ca să-i oblige pe băieţi să se tundă. Cred că suferea de ceva şi-i cădea părul pe zone întregi. Mi-a zis că am o apendicită inflamată, o chestie urâtă şi că dacă nu mă operează într-o oră mor.

Mi-a făcut internarea dar nu mi-am putut lua patul în primire fiindcă… murise o bătrână de  în el şi nu veniseră brancardierii de la morgă s-o ridice.

În salon erau 13 paturi şi nu-mi suna bine deloc. Pe la unu’ au luat moarta. Patul era pătat de sânge şi alte lichide dar n-a venit nimeni să-mi schimbe aşternuturile. Tariful era de 50 de lei la infirmieră dar eu nu aveam niciun ban. Am stat într-un picior, sfârşită de durere, sprijinită de un pat.

A venit în sfârşit profesorul Dragomir, doctor cu greutate, şi le-a pus în mişcare să-mi schimbe patul.

În salon erau vreo 4 canistre de benzină, mai mulţi saci de grâu-făină sau nu ştiu ce şi două gâşte vii.

După ce-a organizat mutarea produselor în natură către maşină şi a instruit un brancardier să dea apă la gâşte, s-a lămurit că n-am nimic de dat şi a plecat.

Pe la două jumate a venit alt brancardier, Gabi, un fel de Kunta-Kinte care m-a pus pe o targă înaltă şi a început să alerge cu mine. Senzaţia este foarte ciudată şi chiar dacă am pilotat avioane nu m-am simţit deloc în regulă. În holul mare, până să pricep ce se întâmplă, Kunta-Kinte a strigat: Mărioarăăăăăăăăă!

Ei bine, mi-a dat un impuls că am ajuns în lift, targa s-a pleznit de peretele acestuia şi ha, ha, să zbor de pe ea.

Kunta-Kinte era bucuros că am prins liftul şi teribil de mândru de isprava lui.

În holul cu sălile de operaţie mai era o targă parcată:

-O vezi pe baba aia? Tot de apendicită a murit, ca şi baba din salonul tău! De apendicită te operezi, nu? Vezi că Dragomir n-a fost în mână toată săptămâna! Rateu după rateu! Şi ce tânără eşti! Ai 17 ani împliniţi?

-În octombrie fac 22.

-Îi faci dacă scapi…

S-a deschis uşa. Sala de operaţie era inundată. Asistentele şi doctorii purtau cizme de gumă ca la ţară.

Kunta-Kinte, amabil, ca să nu mă ud la picioare, m-a pus pe umăr ca pe sac. Atunci am văzut că femeia de pe cealaltă targă clipea.

În sală erau doi medici.

Kunta-kinte, depăşindu-şi atribuţiile,  probabil, mi-a scos cămaşa de noapte şi a pus-o pe un scaun. Bikinii mi i-a agăţat în cuierul pom.

Eram cam nelămurită şi i-am întrebat dacă ştiu ce organ trebuie să opereze, să nu mă trezesc că după anestezie mă operează de inimă ori altceva.

Au vorbit între ei şi cămaşa de noapte mi-au pus-o la loc dar bikinii roşii i-au lăsat în cui. Medicul mai tânăr, student arab aveam să aflu, mi-a zis că sunt cei mai frumoşi pe care i-a văzut. Mie îmi era rău să mor şi tâmpiţii au vorbit un sfert de oră despre chiloţii de damă.

Celălalt medic, cu masca pe faţă mă întreabă ce medic m-a internat.

Îi spun că nu îl ştiu după nume că nu s-a prezentat şi insistă să il descriu.

-Nu ştiu. Sunt devastată de durere… Oricum, un tip urât! Puţin mai urât decât Dracul!

-Aha! Unul singur corespunde descrierii!- zice el serios.

Şi îşi lasă masca:

-Aşa de urât?

Zic da şi simt că mor: gafa vieţii mele! S-o fac pe spirituala cu un tip cu bisturiul în mână!

Medicul tânăr mi-a făcut injecţia în coloană şi mă tot întreba dacă-mi îngheaţă picioarele.

Nemulţumit, mi-a făcut încă una şi încă una.

Kunta-Kinte, rămas în sala de operaţie pe post de animator mă încuraja:

-Dacă ţi-o greşeşte rămâi paralizată! Ştii câţi oameni pleacă paralizaţi din spitale dintr-o injecţie? Şi sunt destui care mor la anestezie…

O mare minciună este că operaţia de apendicită nu doare. Pe mine m-a durât moderat în prima fază, dar la un moment dat, durerea a devenit insuportabilă.

Turcul, cel urât ca Dracul, era student anul IV şi arabul anul I.

În sala de alături opera profesorul Dragomir şi din când în când o asistentă deschidea uşa şi profesorul Dragomir intra şi-l mai certa pe arab. Cred că eram un fel de lucrare practică în cadrul unui examen, fiindcă turcul, cel puţin mai urât decât Dracul, îl apostrofa:

-Nu mai trage cu mâna! Învaţă să apuci cu pensa! Nu rupe! Taie cu foarfeca! Dacă intră profesorul Dragomir pe uşă când tragi cu mana, te pică la examen!

La sfârşit, arabul mi-a aruncat un fel de păstaie undeva pe gât. Era apendicul. Mi-a zis că dacă-l vreau amintire pot să mi-l păstrez. N-am vrut.

L-a luat Kunta-Kinte . A zis că şi-aşa n-am dat şpagă, da’ poate merg la ştrand cu el. Am zis că-s măritată.

Urâtul a zis că-n spital el şi arabul sunt soţii mei, că mi-au salvat viaţa. L-a sfârşit s-au certat cu brancardierul pe bikini, care să-i păstreze amintire.

În hăhăiala lor, eu le-am explicat că-s studentă săracă şi nu mă pot lipsi de ei. I-am cerut unei asistente şi i-am primit.

Probabil a fost cea mai lungă operaţie de apendicită din istoria medicinei: o oră şi patruzeci şi cinci de minute.

Kunta-Kinte m-a atenționat că nu am voie să fac sex 45 de zile, apoi m-a dus tot nebuneşte până în salon, zicând că targa lui este Toyota. A dat Dumnezeu să mă văd în pat. În zilele următoare a fost prietenul meu devotat, m-a obligat să cobor din pat şi m-a susţinut să umblu prin cameră. Îi trecuse hăhăiala nebună din prima zi şi a devenit simpatic, glumeţ într-un registru mai domestic.

Mi s-a spus să nu mişc capul 3 ore fiindcă rămân cu dureri de cap. Calculând că mi-au făcut trei injecţii, am stat până la miezul nopţii neclintită. Doar capul meu de matematician era singura avere!

A doua zi aveam voie să mănânc câteva linguri de supă şi doar ceai. A venit mama de la Brăila cu un borcan de supă de pui.

Şoc! În borcan, două copane! Oho! De când nu mai văzusem un copan?!

Regula era de fier! N-aveam voie să iau decât zeamă. Am mâncat totuşi un copan! După ce m-am asigurat că nu mă vede nimeni… şi pe-al doilea.

Pe trei august m-au externat, fiindcă acel pat trebuia să producă iar de la mine nu era nicio speranţă. Kunta-Kinte m-a dat în primire soţului meu zicându-i că are o nevastă grozavă. Rugbistul a mârâit. De la spital m-a dus la cămin cu ia-mă nene.

În cămin m-a dus direct la Hamed, un vecin de palier . Îi dăduse Hamed o carte de vizită pe care scria doctor.

Ajunsese în cameră în acel moment. S-a descălţat tacticos, nu purta şosete şi în faţa noastră s-a spălat pe picioare.

Eu am fost oripilată dar am aflat ulterior că era un semn de respect.

L-am întrebat dacă este doctor, a zis că da, aşa că soţul meu i-a arătat operaţia şi i-a cerut părerea.

-Frumos, frumos…

Ne-a servit cu o cafea.

Soţul meu l-a întrebat dacă este bine să mergem la mare fiindcă era disperat să pierdem biletele gratuite de la facultate.

Hamed a răspuns înţelept că numai eu pot hotărî.

Seara, rugbistul m-a dus iar la consultaţie.

Hamed a zâmbit, a luat un pepene galben şi l-a tăiat în faţa noastră, servindu-ne amabil. Ştiam că pepenele galben este greu ca aliment. De la spital mi se spusese că este contraindicat dar, medicina evoluează şi, poate, străinii au acces la mai multe informaţii. Am mâncat şi mi-a fost bine. Hamed a început să vorbească la telefon şi eu, privind prin cameră am văzut un teu de desen tehnic, mare de vreun metru. Terminând el de vorbit la telefon îl întreb:

-Dar ce face un doctor cu teul?

-A, toate planşele le fac cu el! Sunt doctor în arhitectură!

A dăua zi dimineaţă, agăţaţi pe scara trenului, am plecat la Costineşti.

About Doina Popescu-Brăila

Cât deschizi ochii, cât iubeşti şi cât citeşti, atât eşti şi nimic mai mult! Dar, dacă ai copii şi dacă scrii, mai ai o şansă. Am publicat nouă cărți dintre care șapte romane: Comisia Zurich, Dumnezeu era-n vacanță, Ardei iuți, Pisica cu papion, Fericire la preț redus, Dragoste și ciocolată, Terente-Zodia zmeilor și volumul Copilul Dunării apărut în anul 2015 și în varianta bilingvă, în traducerea Sabrinei Popescu, elevă, având 14 ani și jumătate la comiterea isprăvii.
Acest articol a fost publicat în ZÂMBETE și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

23 de răspunsuri la ULTIMA BOEMĂ

  1. Pingback: Impuls Nokia N95 8GB « ColdSip.com

  2. VirtualKid spune:

    In aceasta dimineata am scormonit prin toate cotloanele acestui blog. Am avut o senzatie de „acasa”. De bine normal, nefardat. Am descoperit in povestile scrise cu simplitate o lume in care as vrea sa apuce, macar, sa traiasca si copilul meu. Stiu ca sunt multe despre carem maxim, am sa pot doar sa-i povestesc, insa, mi-ar place sa gasesc o cale prin care sa il fac sa inteleaga rostul simplitatii, al normalului netrucat. Nu vreau sa fiu patetic, insa, nu pot sa nu imi amintesc replica finala din „Ciuleandra” (sper sa nu gresesc!): „s-a ticalosit lumea! a intrat holera-n sat”….

    • Doina Popescu spune:

      În ’93 lucram în presă şi feciorul redactorului şef s-a întors din Grecia fiindcă nevasta îl părăsise pentru un grec şi l-am întrebat cum e pe acolo. Mi-a spus că cea mai grea problemă o reprezintă violenţa în şcoli şi licee şi faptul că elevii se droghează de la clasa a VI-a.
      Nu se potrivea cu realitatea cunoscută de mine şi cu toate că nu puneam la îndoială adevărul spus de tip, îmi suna cam ciudat.
      Acum patru ani am mutat-o pe fata mea cea mare la altă şcoală fiindcă am aflat că elevele de clasa a VI-a se droghează şi proful de trompetă a fost arestat ca diler de droguri.

  3. emi spune:

    Foarte faină povestea!

    Era un banc cu un tip care urmează să fie operat şi îl întreabă pe doctor câţi oameni a mai operat:
    – 124, răspunde individul.
    – Ce bine! M-am mai liniştit acum, spune pacientul.
    – Ah, nu vă faceţi griji, îi zice „măcelarul”, odată şi odată tot trebuie să-mi reuşească.

    • Doina Popescu spune:

      Din salonul de 13 paturi am fost singura operată de altcineva decât de profesorul Dragomir şi care am plecat acasă în timp record. Celelalte 12, că a 13-a murise erau de minim 3 săptămâni şi erau deschise de câte 2-3 ori fiindcă le supura operaţia. Eu am plecat la mare şi rata a mers doar până la Tuzla fiidcă s-a defectat. Am mers pe câmp, pe de-a dreptul câţiva kilometrii, cred că vreo 3, până în Costineşti şi de-acolo până la locul de cazare poate încă unul. Soţul meu a insistat să intru în apă din prima zi cu un petec de pungă de un leu lipită cu leucoplast. Pentru siguranţă m-a luat în cârcă ca pe copii mici ca să mă ud numai până la genunchi. La primul val mai mare apa mi-a intrat şi în urechi şi când am ieşit la mal, după vreo oră de zbenguială, pansamentul meu cu punga de un leu zburaseră. În a şaptea zi de la operaţie m-am dus la bungalow-ul de cruce roşie să-mi scoată firele.
      Erau doi medici americani tineri care mi-au dat o sacoşă de prezervative. Le-am zis că nu-mi trebuie fiindcă 45 de zile am interdicţie. Au leşinat de râs, au zis că-s organe diferite şi nu comunică şi doctorii români sunt idioţi. Oricum le-am returnat prezervativele fiindcă în primăvară cumpărasem unele belgiene care erau prea mici. Pe belgiene le dădusem unei colege care le umflase ca pe baloane şi se jucase ce ele în părculeţul din faţa căminelor. Pentru că au fost rezistente, le-a luat altă colegă, le-a desenat cu ruj şi le-a legat de neon la petrecerea pe care a dat-o în cămin de ziua ei.
      Au râs iar şi mi-au dat unele „de negru”.

  4. Da, draga Doina… Petre Circiumaru de la VICTOR INTERNATIONAL…cu sotia lui, Steluta, care s-a stins ca o aripa de porumbel neimpuscat…foarte tinara,si care avea doua surori gemene… Am intrebat-o pe Corina, sotia mea care stia mai bine decit mine partea feminina a familiei lui Petre… Da!…despre ei este vorba… De Aurora, si Corina si-a adus aminte… Trista poveste, secatuitoare amintire… Multumesc pentru apropiere…

  5. tibi spune:

    salut !

    Faina postarea asta care cuprinde mai multe povesti pline de tilc toate.

    Despre Boema am amintiri faine, dar si despre „Cina” de peste drum, unde mergeam, dupa spectacol si prieten fiind cu un sef de sala, capatam o masa in apropiere de Arsinel, si mai trageam cu urechea la glumele sale ca era de neoprit !😀

    • Doina Popescu spune:

      Asta înseamnă că drumurile noastre s-au mai încrucişat cândva. Pe la „Cina” am mai zăbovit şi eu o vreme.

      • tibi spune:

        E foarte posibil; eu pe la Cina ‘cinam’ aproape zilnic !🙂

        • Doina Popescu spune:

          Depinde de perioadă. Eu am schimbat cofetăriile cu cârciumile la modul temeinic abia prin ’91 şi am pus câte-un zid sau măcar câte-o coloană la „Cina” şi „Majestic” Ca să mai schimbăm meniul mai mergeam, sporadic „La Felix” pe Titulescu, „Capitol” şi „Bulevard”, uneori „Pescarul”. Prin ’94 m-am mai liniştit. Dar dacă mă apuc să povestesc aventurile din acea perioadă umplu un raft de bibliotecă. Aha, mi-am amintit de felcerul de la morga centrală! Zilele aste-a o scriu! Şi musai p-aia cu o curvă generoasă!

          • tibi spune:

            Eu vorbesc despre Cina de dinainte de 90, ca si p-asta au distrus-o la lovilutie. Prin cofetarii, nu prea am umblat; cit despre celelalte locante enumerate de tine, am mers bineinteles destul de des. Hai ca de-abia astept povestea pentru Tanti Elvira !🙂

  6. dora spune:

    Doina,

    mi s-au mutat falcile de atata ras.

    Pai,schita asta umoristica e buna de pus in scena la Boema -sau ce-o mai fi in locul ei.

    • Doina Popescu spune:

      Faza cea mai dementă a fost când a dat Kunta-kinte brânci la targă, parcându-mă violent în lift. M-am grăbit şi n-am descris-o pe măsura întâmplării dar ecranizată doar un cascador să-şi facă curaj să stea pe targă. Eu n-aş mai repeta figura…

  7. dora spune:

    Sa mai zica cineva ca spaga

    e inventie moua!

    Sa tot fie de la

    fanarioti „citire”.

  8. Sorin spune:

    Bine ai revenit! M-a cam îngrozit povestea cu operaţia, ar sper că lucrurile s-au mai aşezat între timp!

  9. Paul Gabor spune:

    Urasc negustorii de bikini. Si soferii de toyote… Nu spun mai multe, stiu ca rugbistii dau tare cu umarul si-mi place sa am claviatura intreaga in gura.🙂

    • Doina Popescu spune:

      Ce nu te omoară te face mai puternic!
      Şoferul de Toyota era un Kunta-Kinte autohton cu neamuri în Ferentari, un mare atlet care driblase şcoala şi toate regulile dar în final ceva mai uman decât asistentele şi infirmierele cu halate şi ten alb.
      Aici sunt nişte paradoxuri: respect medicii dar „respectabilul” profesor Dragomir m-a lăsat de izbelişte cu indiferenţă criminală şi numai tinereţea şi constituţia sportivă m-au ţinut în viaţă.
      Detest pe acei turci şi arabi obsedaţi sexual şi care tratează România ca pe propriul harem şi totuşi cei doi, deşi au făcut şcoală pe mine şi s-au încurcat la propriu printre măruntaiele mele, au făcut glume deplasate şi păreau nişte incompetenţi au făcut o treabă mai temeinică decât reputatul profesor cu cele 13 nefericite din salonul meu, pe care le şi tapa sistematic în bani şi produse.
      Rugbistul, ca un fluturaş, a avut o carieră strălucitoare de-o zi ca vânzător de ziare totuşi a fost singura lui zvâcnire de negustor.
      În schimb, recită admirabil Topârceanu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s