Viaţă de şofer


 

 

           Viaţa lui Dinu avea două coordonate: poliţişti şi şoferi.

           Pe scurt, taică-său, un miliţian feroce, cu şapte clase făcute pe islaz, păscând vacile învăţătorului, era doar un văcar cretin şi needucat şi-i mâncase zilele.

         Dinu ar fi fugit de-acasă dar, gândindu-se s-o lase pe firava lui mamă la bunul plac al satrapului, învăţă cum să-l fenteze pe bătrân şi scăpă adesea cu fuga din lopeţile lui cât inima lui Stalin!

         Maică-sa era o făptură gingaşă şi elegantă şi se potrivea lângă tablagiu ca o zambilă lângă un rahat de câine.

         Acrit de viaţa de-acasă, la 15 ani o luă pe maică-sa cu el şi fugiră la Galaţi, la un văr al mamei.

         Pentru că bătrânul îi ura pe şoferi, acesta fiind singurul mod în care-şi înţelegea meseria, Dinu se simţi în drept să se facă musai şofer.

         Ce-i drept… zece clase i se păreau destule şi nevoia urgentă de bani cântărea mai mult decât sfaturile profesorilor care-l considerau capabil chiar s-ajungă la facultate. Faptul că era roşcovan îi adusese destule glume proaste şi suferinţe-n şcoală şi se lepădă bucuros de ea la schimb cu şoferia care-i era dragă.  

         Şi-ar fi dorit un copil pe care să-l ocrotească şi astfel să repare toate nedreptăţile pe care le trăise-n copilărie dar era chiar el un copil şi gândul acesta era ca un bondar ce-i dădea târcoale, apoi se pierdea grăbit în zare.

         După primele lefuri, mâncând temeinic în toate zilele, fără să-i numere scârba de tac-su dumicaţii, i se aşeză carnea pe oase şi- din… radiografie de bărbat- se trezi un flăcău chipeş şi căutat de dame. Cu bani la teşcherea, bine îmbrăcat şi mutră fercheşă, lesne îşi găsi să se încurce când cu una, când cu alta, fără să facă prea mulţi purici în niciun aşternut, căci era jurat să nu se însoare înainte de 40 de ani!…

         Dar, după un stol de târfe pasagere, când ba rămânea fără ceas, ba îi furau bani din buzunar, după ce rămase fără puloverul gri din lână moale, englezească se hotărî: avea să vâneze doar neveste de miliţieni. Erau cinstite, neglijate de soţi- în genere agresivi -şi se mai şi răzbuna pentru amenzile de circulaţie.

         Steluţa, soţia unui văr, dactilografă la miliţie, a râs de el dar după două zile i-a prezentat o amică, Crina, nevastă de poliţist.

Se antrenă ani buni în sportul acesta şi ca un făcut, cu cât îşi trecea mai multe neveste de poliţist în răboj, parcă cu atât se înteţeau amenzile…

        Cel puţin era un tablagiu, Oprică Săndel, un brunet cu ochi albaştri şi fălci de buldog care-l amenda de-l zvânta.

        O casieriţă de la Alimentara se îndrăgosti nebuneşte de Dinu şi se hotărî chiar să divorţeze dar acesta nu era pregătit să se-nsoare. De altfel, îşi făcu o socoteală că la învârtelile ei de casieră şi la leafa babană a căpitanului, covoarele de iută şi sobele de rumeguş cu burlane scorojite arătau ori că-i risipitoare, ori că-i toantă şi nu ştia să-şi folosească banii ca să-şi înfrumuseţeze viaţa.

         Casieriţa nechibzuită se destăinui soţului de amorul ce-o pârjolea dar începuse  deja marea criză de zahăr şi ulei şi căpitanul o iertă repejor fiindcă… o nevastă casieriţă la Alimentara nu se găsea chiar pe toate drumurile!…

         Dinu trecu şofer pe autobuz şi nu şi-ar fi schimbat volanul nici cu sceptrul lui Ceauşescu!

         Găsise în pod la un vecin romane ieftine din colecţia 15 Lei şi o mai… subţiase şi cu amantlâcurile! Cărţile le simţea uşurele dar purtau în ele parfumul altor epoci şi chiar dacă erau previzibile şi lipsite de consistenţă, lectura lor îl ducea în altă lume, fără cozi la alimente şi fără cartele.

         Într-o zi se trezi scos din traseu şi trimis la o şcoală, să îmbarce copii pentru munci agricole. Încercă o audienţă la director fiindcă autobuzul lui era cel mai nou şi, uneori, făcea transporturi speciale şi pentru judeţeana de partid dar directorul nu-şi pierdu vremea cu el.

         Era cam nervos fiindcă ţinea la autobuz şi se temea că… dracii de copii vor face prăpăd dar n-avea încotro!…

         Îi supraveghea în oglinda retrovizoare şi, din fericire, dincolo de larmă nu făcură nicio prostie. Remarcă zâmbind că cel mai cuminte era un… roşcovan. L-ar fi remarcat oricum fiindcă era ca un far.

         A doua zi copilul îi zâmbi prietenos. Îl invită să stea pe lădiţa de scule, la el în cabină, spre invidia colegilor. Îl chema Toni şi avea 12 ani. Timp de cinci săptămâni, puştiul îi intră la inimă şi bondarul care-i dădea târcoale în tinereţe îi reveni insistent. Acum, neavând decât legături pasagere cu femei măritate, regretă că a refuzat-o pe casieriţă: îşi dorea un copil! O dorinţă vie, răscolitoare. Apoi înţelese că peste o săptămână muncile agricole aveau să se termine şi pe Toni nu-l va mai avea lângă el.

         Cărţile din colecţia 15 Lei nu mai aveau nicio importanţă. Se îmbrăcă atent şi, pentru prima dată-n viaţă, ieşi la agăţat pe bulevard. Se simţea stupid şi zâmbetul lui forţat nu convinse pe nimeni. Bătu cofetăriile, terasele de vară amenajate ca mustării şi se întoarse acasă umilit. Pentru prima dată singurătatea îl înspăimântă. Se simţi singur pe lume, un bărbat folosit de femeile plictisite-n căsnicie şi nimic mai mult!…

         A doua zi făcu avansuri unei profesoare de sport care glumise insistent cu el zilele trecute dar tipa nu marşă şi se simţi ca ultimul idiot!

         Treaba lui era doar şoferia şi cât culegeau copii mere el citea dar, cum nu avea stare, se duse la Toni şi-l ajută să-şi facă norma. Copilul avea o fire veselă şi deschisă şi Dinu era cucerit dar îl bântuiau tot felul de gânduri.

         Puştiul se plânsese adesea de severitatea tatălui şi Dinu se gândi să fugă amândoi, să trecă Dunărea la sârbi şi să se piardă-n lumea largă.

         Se linişti imediat: Toni nu ştia să înoate! Doamne, ce tată cretin! Cum să nu înveţi un flăcău de 12 ani să-noate?

         Seara luă cartea de bucate să gătească ceva dulce pentru Toni. Făcu un salam de biscuiţi cu multă cacao şi rahat şi aproape nu dormi toată noaptea aceea de surescitare.

         A doua zi îi dădu puştiului pacheţelul frumos împachetat şi aşteptă cu emoţie ca acesta să-l deschidă. Nu-şi dădea seama dacă şi Toni este emoţionat fiindcă băieţelul adunase tot soarele-n obraji şi era tot timpul rumen. Toni zâmbi stânjenit: era alergic la cacao!

         Doamne! Cât de complicaţi sunt copiii! Alergic la cacao! Cine s-ar fi gândit? Muncise toată noaptea de nebun!

         Timpul zbură şi se trezi vineri, adică exact cu o zi înainte de încheierea muncilor agricole.

         Luă leafa şi se hotărî: îi va lua un ceas lui Toni!

         Sigur, visa să îl ducă la un bijutier şi să-i graveze ceva în interior dar părinţii copilului puteau interpreta greşit şi putea fi considerat un nenorocit de pedofil. Cu siguranţă, nu putea face o astfel de imprudenţă!

          Cumpără un ceas Doxa cu brăţară de piele şi plăti aproape tot salariul. Cumpără şi două cutii de ness, la bişniţă, pentru dirigintele băiatului. Era singura pistă de a se mai apropia de Toni în viitor fiindcă orice apropiere de băiat ar fi putut fi greşit interpretată.

         Îl iubea pe Toni din toate fibrele sufletului lui dar curat, părinteşte! Nu voia să facă nicio greşeală care să întineze sentimentele lui. Uneori se uita la Toni şi-şi zicea că, de fapt, nu pe Toni îl iubeşte ci pe micul Dinu. Undeva lucrurile se amestecau în mintea lui şi el ştia că-şi doreşte un fiu în mod dramatic şi imediat. Cinstit, îl dorea pe Toni ca fiu dar ştia că nu se poate şi atunci era dispus să facă un copil imediat dar nu prea avea cu cine…

         A doua zi ceasul din buzunarul de la haină îl ardea la piept dar se hotărî să-l dea băiatului în prezenţa dirigintelui, seara, la întoarcerea de la câmp.

         Pe drum la întoarcere făcu pană şi se murdări pe mâini schimbând cauciucul, başca faptul că pierdu şi vreo jumătate de oră. Prinse şi două bariere şi ajunse în oraş pe înnoptat. Părinţii copiilor erau isterizaţi…

         Singura care-şi păstrase calmul era o brunetă elegantă: mama lui Toni. Toni ţopăi ca un ied:

         -Mami, mami! El este prietenul meu de care ţi-am povestit! Vreau să-l invit la ziua mea!

         -Cred că ne cunoaştem!- zise mama lui Toni fără zâmbet.

         -Toni, cred că prietenul tău nu se va simţi bine deloc printre puşti de 12 ani! Rămâi sănătos, Dinu! Şi plecă cu paşi repezi cu Toni de mână.

         Dinu îl strigă pe Toni, alergă după el şi îi dădu cutia cu preţiosul ceas. Băiatul nu mai apucă să spună nimic fiindcă maică-sa îl smuci.

           Dinu rămase uluit: Crina fusese iubita lui cu  vreo 12-13 ani în urmă şi, după două luni, dispăruse subit din viaţa lui. După toate socotelile…

          Merse acasă şi făcu un duş, se îmbrăcă cu dichis şi se duse acasă la diriginte.

           Dirigintele luase un şpriţ în nas şi cele două cutii de ness îi sporiră veselia şi cheful de vorbă.

           Toni era băiat bun dar avea un tată dur, un miliţian colţuros. Foarte ataşat de mamă, o tipă salon. Un băiat cuminte, isteţ la învăţătură, cam al şaselea din clasă. Peste o săptămână avea să fie ziua lui şi invitase toată clasa, semn că miliţienii se mai învârteau de păpică şi-şi mai permiteau…

           36 de guri! Dacă le dai numai câte-un suc şi-un pişcot, tot nu-ţi ajunge chenzina de profesor!

           Dinu aflase destul. Plecă spre casă. Apropiindu-se de casa lui îşi dădu seama că nu-l întrebase pe diriginte ce fel arăta miliţianul colţuros.

         Că dacă era tot roşcat îşi făcea speranţe deşarte…

         Ajuns în dreptul porţii, o umbră se desprinse de nucul vecinului şi înaintă spre el: miliţianul cu ochi albaştri şi fălci de buldog!

           -Moşule, să păstrezi distanţă că băiatul este al meu!- mârâi Săndel Oprică, căci el era.

           -Ba faptul că eşti acum, aici, arată clar că ştii bine că-i al meu!

           -Asta-i moşule! În viaţă nu poţi să le ai pe toate! În liceu, în armată am fost cel mai mişto tip. În şcoala de subofiţeri făceam pârtie. Crina-i doctoriţă dar de frumos ce eram nu s-a mai uitat că n-am facultate: a vrut să facă copii superbi cu mine. Ştiindu-mă frumos am fost un arogant. Mi-am luat un şut în cur de la Dumnezeu de nu m-am văzut! După trei ani de căsnicie minunată m-am trezit că nu pot face copii. I-am dat voie Crinei să se descurce dar – neavând stofă de curviştină – n-a fost în stare s-agaţe nimic! Başca că voiam un copil deosebit, nu făcut cu orice golan… Am aflat de la Steluţa, colega mea de serviciu că are un văr chipeş şi băiat de caracter dar oleacă ţăcănit, care vrea să se culce cu neveste de miliţian. La început m-am distrat, apoi mi-am zis: de ce nu! Aşa că am rugat-o pe Steluţa să vă facă cunoştinţă!…

         -Ascultă! Nu te-a deranjat să ai copil roşcat?

         Într-un fel îmi era insuportabil gândul c-o trimit pe nevastă-mea să se culce cu altul, aşa că am preferat să nu ştiu cine eşti ca să nu te strâng de gât! Habar n-am avut că eşti roşcovan! Nevastă-mea, ştiind că este aranjamentul meu, a crezut că eu te-am ales aşa şi n-a comentat. Cum eram cam mutroşi şi situaţia era penibilă, eu mi-am luat o detaşare de trei luni la Râmnicu Vâlcea. Mă temeam că-mi voi pierde minţile şi vin peste voi să fac moarte de om! Aşa că n-am discutat nimic şi când s-a născut băiatul am amuţit. De 12 ani sunt batjocura tuturor neamurilor care nu ştiu de aranjament şi care ne persiflează că intrăm în Cartea Recordurilor: din doi bruneţi cu ochi albaştri a ieşit un roşcat cu ochii negri!

         -Totuşi ceva-ceva ştiai! Nimeni nu m-a mai zvântat cu amenzile cum ai făcut-o tu!

         -După ce s-a născut băiatul te-am văzut o dată cu Steluţa la o cofetărie. Ce-s tâmpit? Am priceput imediat!

         -Totuşi, m-aţi folosit şi mi-aţi furat copilul! De ce mă duşmăneşti?

         -Moşule! Să-şi fie clar! Copilul ăsta-i al meu! Tu eşti doar nenorocitul care mi-a regulat nevasta!     

         

Anunțuri

Despre Doina Popescu-Brăila

Cât deschizi ochii, cât iubeşti şi cât citeşti, atât eşti şi nimic mai mult! Dar, dacă ai copii şi dacă scrii, mai ai o şansă. Am publicat nouă cărți dintre care șapte romane: Comisia Zurich, Dumnezeu era-n vacanță, Ardei iuți, Pisica cu papion, Fericire la preț redus, Dragoste și ciocolată, Terente-Zodia zmeilor și volumul Copilul Dunării apărut în anul 2015 și în varianta bilingvă, în traducerea Sabrinei Popescu, elevă, având 14 ani și jumătate la comiterea isprăvii.
Acest articol a fost publicat în GAURA CHEII și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Viaţă de şofer

  1. tibi zice:

    Poveste frumoasă, plină de umor, cu întorsături de situaţie şi cu tîlcuri adînci ! Exact ca în viaţa reală ! Şi care poveste mai ilustrează şi un proverb : „ce creşte în grădina mea, este al meu” ! Unele statistici spun că vreo 30 % dintre tătici habar nu au ce cresc. 😀 Cu atît mai mult este de admirat cel care ştie, dar işi iubeşte soţia aşa de mult, pînă la a-i accepta maternitatea în aceste condiţii; acum, sunt alte metode. Personal, într-o astfel de situaţie, aş fi optat pentru adopţie.

    • Şi eu prefer vinul neîndoit cu apă dar alţii beau Coca-Cola. Oamenii, în situaţii excepţionale, iau uneori decizii bizare. Dar chiar dacă povestea mea tangentează oameni şi fapte, este o poveste. Dacă discutăm de „ce creşte în grădina mea al meu este”, eu îl ador pe Iani din Comisia Zurich.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s