TIBERIU ORĂŞANU ZICE


Comisia ZÜRICH

Este îngrozitor de greu, să scrii despre o carte a indiferent cărui autor. O carte este o nouă  lume, o lume în care pătrunzi cu sfială sau cu neobrăzare, dar dacă chiar vrei să cunoşti lumea povestită sau inventată de un autor, repet, oricare ar fi el, trebuie să recunoşti în primul rînd, că poate nu eşti capabil să înţelegi întotdeauna acea lume pînă în cele mai mici detalii ale sale. Poate că lumea descrisă de acel autor, scapă înţelegerii tale în profunzimea sa. Nu cred că există un comentator de carte pe lumea aceasta, care să înţeleagă în detaliu, acea lume pe care este invitat să o viziteze. M-am simţit de multe ori, mizerabil, încercînd să scriu despre cărţile pe care le-am citit. De multe ori, am avut senzaţia că poate nu am înţeles pînă la capăt ce a vrut un autor, veritabil creator de lumi, să spună cu adevărat, în cartea sa. M-am relaxat aproape întotdeauna, crezînd că un autor, indiferent care ar fi acesta, este asemănător unei mame, care naşte un copil, dar despre care ulterior nu are cum să îi mai hotărască TOT destinul. Viaţa va hotări în locul său, în locul bunei mame născătoare de o noua viaţă, ce va deveni acea noua viaţă – lume. Deci. Am îndrăznit să-mi dau cu părerea, despre multe cărţi. Cărţi scrise de autori cunoscuţi, unii celebri, dar şi despre autori valoroşi, dar încă insuficient cunoscuţi. Autori autohtoni, sau autori din lumea largă. Acum. Voi îndrăzni cu sfială IAR, să recomand o carte. O carte născută din frămîntarea unui om care a răzbit cu greu. Un om adevărat. Pe scurt, cartea se numeşte Comisia Zurich, iar autorul ei, este un vulcan în plină erupţie : Doina Popescu – ot Brăila. Nu cautaţi la această adevărată doamnă false modestii. Nu le veţi găsi. Această dinamică femeie, soţia unui rugbist pe care nu-l cunosc, mamă, om de afaceri, scriitoare,  îşi cunoaşte valoarea pînă în cel mai mic amănunt. Ştie că deschide un nou stil literar şi îl promovează cu o agresivitate benefică pe măsura stilului său : în mod afurisit, pentru că acesta este noul stil literar propus de domnia sa : o proză afurisită; o proză care nu jigneşte, dar care devoalează cu exactitate, toate tarele lumii în care trăim. Unii cu suficienţă, alţii cu speranţă, mai toţi cu gîndul a  ce va fi să fie în viitor, probabil că prea mulţi dintre noi, fără să mai facă apel la trecut. Unii ar fi capabili să aşternă tone de uitare peste un trecut nenorocit. Nu şi draga de Doina. Ea face apel la trecut, dar fără pic de exasperare, fără regrete, fără vindicalism. Nu  trece nimic sub tăcere. Dar în loc să condamne sau să ierte, izbucneşte în rîs. Rîde cu veselia omului necuprins în obstinaţii. Rîsul său, este un balsam vindecător peste orice fel de rană. Dacă vă place acest soi de tratament pentru orice dureri aveţi, este vremea şi timpul să citiţi cărţile sale; începeţi vă rog, cu Comisia Zurich. Ştiu că veţi ajunge şi la celelalte cărţi ale sale. Ştiu. Aveţi pe blogul doamnei Doina, cîteva capitole din această  carte, oferite ca mostră. Musai de parcurs.

Reclame

Dilema mea


La câte-s strâmbe-n ţara asta, acţiunea romanelor mele mele este plasată ceva mai la vest, ca să mă concentrez pe acţiune şi să n-ajung să-njur guvernul, multinaţionalele şi băncile.

De câţiva ani buni nu mai urmăresc nici jurnalele de ştiri, în ultimii doi-trei ani mulţumindu-mă cu Discovery şi National Geographic. Anul trecut, pe 4 aprilie, supărată că şi posturile preferate dau reluări, consumându-mi timpul inutil, profitând că pe mama o lăsaseră bateriile la tensiometru, am scos bateriile de la telecomandă şi am închis definitiv capitolul tv, evitând ştirile pe cât posibil chiar şi pe bloguri.

Sigur, tragedia de la Smolensk a străbătut zidurile casei mele cu pereţi de 80 iar în altă zi, pe când mă pregăteam de o plimbare în Grădina Mare, rugbistul zice ” înapoi nevastă, că vine noru’!”

Norul, gheţarul, vulcanul m-am prins până la urmă că nu-i banc, chiar dacă la început aşa părea.

Dar ieri, aflându-mă într-un birou, o ştire m-a lovit din plin: în Liban un violator şi omorâtor de copii egiptean a fost linşat de mulţime! 

Cum noi trăim într-o ţară în care victima n-are niciun drept şi orice proces este permutabil la Craiova unde se găseşte compasiune nemăsurată pentru bestii, ştirea m-a făcut să gândesc că justiţia românească are uneori doar rolul de a da certificate de bună purtare unor ticăloşi, ori măcar şansa s-o şteargă la umbră, pe alte coclauri. Am dat un zece libanezilor!

Şi după asta am mai prins o ştire stupefiantă: new-york-ezii, din lipsă acută de spaţiu îşi depozitează pantofii în cămările goale şi hainele în cuptoarele pe care nu le mai utilizează din cauza crizei. Ştirea a avut şi înregistrare video şi un mic interviu, totuşi mi s-a părut ruptă dintr-un film prost.

Astăzi, când soţul meu mă anunţă că s-a hotărât majorarea impozitului de la 16% la 20% şi a tva-ului de la 19 la 25% după ce reprezentantul FMI asigurase într-un interviu de dimineaţă că nu vor fi majorări de impozite, mă întreb dacă ştirea cu new-york-ezii nu e de fapt o manipulare de presă ca să ni se pară că oricât de rău ar fi, de fapt ne este încă bine!

Şi apropo! Cu ani în urmă mi-am adus un seif din Austria dar n-am agonisit nimic să bag în el şi-l ţin nefolosit. Să-mi bag eşarfele în el ori şosetele?