ITALIANCA ŞI PISICILE


Doamna Letiţia era italiancă, refugiată de copil în timpul războiului la Brăila, alungată de prigoana lui Mussolini. Cei doi fraţi fuseseră luaţi în lagăr şi aflase după război că fuseseră torturaţi şi lăsaţi să moară de foame.

Prin 46′ au avut ocazia să se repatrieze dar întâlniseră oameni îngăduitori şi de ajutor la Brăila şi având o viaţă mai bună decât în Italia rămaseră pe loc.

Am cunoscut-o când aveam opt ani, era colegă de serviciu cu mama şi îi pusesem o etichetă pe loc: gură mare şi inimă de aur!

Cum avea urechea fină, italianca m-a auzit şi am băgat-o pe mânecă!

-Hei, nu-ţi mai tace clopoţelul! Eşti cam mică să mă bârfeşti dar, fiindcă m-ai ghicit că am inima bună, uite un fursec! Mănâncă-l aici, să nu te vadă mă-ta!

-Dar vreau să-i dau şi ei jumate’ că precis n-a mâncat nimic!

-Copile, să nu faci asta, că-mi distrugi reputaţia! Nu vezi că-s prigorite pe vatră? Mă-ta-i gospodină, face cozonacii cât masa şi se pricepe. Mă fac de râs! Mănâncă-l pe furiş şi basta! Mai ia unul!

L-am palmat pe al doilea pentru mama care mi-a zis râzând:

-Doamna Letiţia e-o ghiduşă! Niciodată nu-i reuşesc prăjiturile şi le mănâncă singură, pe furiş, dar este perseverentă şi încearcă toate reţetele pe care le află.

Mereu dădea de pomană de sufletul fraţilor ei şi avea o superstiţie. Deşi era catolică, credea în reîncarnare şi când îi venea o pisică la casă o privea cu atenţie hrănind-o cu mare grijă şi gândind că s-ar putea să fie unul din fraţii ei. Locuia pe bulevardul Cuza, aproape de biserica lutherană la o casă impozantă şi vecinele, care aflaseră de superstiţia ei, îi băgau toţi puii de pisici şi căţei pe poartă. Italianca îşi blestema vecinele dar despăduchia pisoii, îi hrănea bine şi îi privea drăgăstos în ochi, părândui-se de fiecare dată că o privire aducea cu unul sau cu celălalt dintre fraţi. 

Tot făcând dulciuri şi mâncându-le pe furiş să n-o râdă soţul ori băiatul, doamna Letiţia a murit în mod previzibil de diabet.

Ca o datorie faţă de doamna Letiţia, o figură luminoasă a copilăriei mele, când îmi vine o pisică la casă o adopt cu toată dragostea. Rugbistul se ocupă de despăduchiat la amicul nostru veterinar, doctorul Căpăţână, mama se ocupă de hrană, iar eu spun fiecărei pisici povestea doamnei Letiţia. Cine ştie? Probabil eu sunt singura care-o pomenesc mereu pe doamna Letiţia şi dacă s-a reîncarnat în pisică, într-o zi va veni, fiindcă la mine-i va fi cel mai bine! 

P.S. De fapt acum nu prea-i momentul fiindcă am un vecin omorâtor de pisici, ticălosul care i-a ucis pe Griulici şi pe Mirciulică, motăneii noştri şi pe Grigore I şi pe Grigore al II-lea, birmanezii familiei Mardare. Vestea bună este că omorâtorul de pisici e bătrân şi poate ajunge curând tartor la cazanul cu smoală.

Anunțuri

5 gânduri despre “ITALIANCA ŞI PISICILE

  1. Eu sînt mare iubitor de animale dar cu pisicile nu m mai împac de pe cînd aveam vreo nouă ani; eram unul dintre prea mulţii copii cu cheia de gît şi trebuia să-mi încălzesc singur mîncarea cînd veneam de la şcoală; deci, după ce am încălzit eu plachia de peşte şi am pus-o frumos pe o farfurie, am ieşit afară în curte să scot o căldare de apă rece de la puţul din curte; cînd am revenit în casă, toate pisicile vecinului, vreo 10, se înfruptau din plachia mea; dar nu numai din cea de pe farfurie, ci toată cratiţa s-a dus pe propăşirea neamului pisicesc, pentru că uitasem să pun capacul. Aşa că … 🙂

    ps. pe omorîtorii de animale, inclusiv de pisici, i-aş strînge de gît cu mîinile mele.

    1. Când eram mică am avut un căţel mititel, Puffy. A fost alăptat de pisica bătrână, apoi a crescut muuult mai mare decât ea. După ce a crescut, pisica a făcut alte rânduri de pui. Dacă Puffy nu era cuviincios şi se băga să mânânce din cratiţă în faţa puilor mici, pisica bătrână îi dădea două labe, cam cum dai palme unui copil. Puffy ar fi putut s-o mârâie şi s-o îndepărteze fiindcă era mult mai puternic dar a respectat-o şi s-a supus de fiecare dată. La mine câinii şi pisicile stau în curte, nu cu noi în pat dar, avem relaţii amicale.

      1. Nuuuuu ! 🙂
        Soţia mea, dă resturile de carne sau de oase, la căţeii comunitari. Eu, le dau la pisici. E drept că nu m-am împăcat niciodată cu ideea de a avea un pisoi propriu şi personal. Dar asta nu ma împiedică să hrănesc neamul pisicesc comunitar, şi avem din belşug în jurul blocului unde locuiesc acum.
        Pînă în urmă cu cinci ani, am avut o teckeliţă isteţă, care ne-a înseninat multe zile. A murit cu ochii în ochii mei; am fost teribil de afectat că nu am reuşit să o salvez, deşi am dus-o la toţi medicii vet. Dar asta e altă poveste.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s