Două clătite

Pe vremuri, pe splaiul Independenţei, la Piaţa Natiunilor era Opereta. Pe o parte a Splaiului era cofetăria Operetei de unde luam marţea Pepsi, pe cealaltă parte o mică prăvălie în care se făceau clătite la mai multe tigăi. Era un spectacol deosebit să le vezi pe bucătărese mânuind în mare viteză mai multe tigăi de tablă neagră, ţigănească şi uneori clienţii chiar aplaudau. Coada era constantă, de minim cinci-şase persoane dar dansul clătitelor în aer făceau ca nimeni să nu-şi piardă răbdarea. Erau clătite cu gem şi clătite cu brânză şi smântână. Eu preferam clătitele mai rumenite şi doar cu smântână, brânza rămânând ciubuc în natură. Vânzătoarele mă tratau ca pe o clientă de mare nădejde fiindcă atât cât mă ţineau paralele eram muşteriu conştiincios, abonat la 4 clătite zilnic. Destul de des apărea un bărbat pe la 50 de ani, curat îmbrăcat dar cu haine uzate şi bocanci milităreşti  chiar şi în toiul verii. Îi ziceam Curăţelul.

Stătea cuminte la rând, plătea o clătită şi cât se manevrau tigăile el mai subtiliza una, glisând-o expert în buzunarul sacoului.

I-am urmărit multă vreme tehnica şi într-o zi, lucru foarte rar, s-a întâmplat să rămânem în prăvălie doar eu, Curăţelul şi bucătăresele.

Vânzătoarea-bucătăreasă îi ia banii pe clătită şi tipul se uită nerăbdător, aşteptând apariţia salvatoare a vreunui muşteriu ca să-şi poată continua manevra. Eu îmi  mâncam clătitele şi mă prefăceam că citesc ziarul dar trăgeam cu ochiul curioasă să văd dacă se lipseşte de-a doua clătită ori le-o ia cu tupeu de sub nas.

După câteva momente de încordare, în care Curăţelul nu se îndura să plece, una din bucătărese deschide un catastif, îşi scoate chimicul de la ureche şi întorcându-se cu spatele se apucă de socotit. Celelalte, una  cântărea brâza şi cealaltă spăla tigăile. Uitând de discreţie, asistam ca la teatru, convinsă că bucătăreasa a făcut-o înadins.

Curăţelul se uită insistent la mine, duce un deget la buze, eu cobor ochii în ziar şi el bagă clătita în buzunar. Salută şi pleacă grăbit.

Bucătăreasa lasă catastiful şi chimicul şi oftează:

-Bietu’ băiat! Ce om simţit! Aţi văzut domnişoară că-şi spală zilnic sacoul? O pată de gem n-ai să vezi la buzunarul lui! Mare om, mare talent! Se zice c-a fost actor la operetă şi i-a fugit nevasta cu un doctor plin de parale! Şi-a rătăcit minţile pentru farfuza aia nesătulă şi uite cum a ajuns!  Cu atât trăieşte săracu’: două clătite pe zi! N-are pensie că-i prea tânăr şi nici nu munceşte fiindcă-i rătăcit. O profesoară pensionară din blocul de vis-a-vis îi dă în fiecare zi bani de o clătită şi cu încă una şterpelită îşi ţine zilişoarele. Niciodată nu şterpeleşte mai mult de una! Vai de soarta lui!

Plec pe jos şi ajung în Cişmigiu. Curăţelul discuta cu fotograful care face poze la minut cu acel aparat de epocă instalat pe trepied. Îl observ de departe. Un tip sigur pe el ce nu mai are nimic din alura rătăcitului din prăvălia cu clătite. Îmi face cu ochiul, apoi mă prezintă respectivului râzând: uite duduia asta curioasă putea să-mi facă un mare pocinog astăzi dar, a avut amabilitatea să-mi salveze prînzul. Sărutări de mâini, Domniţă!

Îmi fac o poză la minut care durează… 15 minute şi apoi mă îndepărtez zâmbind: pot să pariez că tipul şi-a însăilat o poveste ca să le prostească pe vânzătoarele de clătite dar, în acelaşi timp, sunt convinsă că ele sunt grozav de mândre de generozitatea lor.