Aveam o amică în Berceni, Miky, deosebit de frumoasă, cu păr lung.
Fusese prin lotul naţional de atletism şi avea o aliură de rusoaică top-model. Sora ei, Lili era o frumuseţe de tip pisicos, cu păr negru, lung şi ochi drăcoşi.
Fetele erau ok dar părinţii erau chiar delicioşi. Cum părinţii colegilor mei erau excesiv de severi şi centraţi pe meditaţii şi învăţătură, Any şi Valy erau nişte specii rare. Fumau şi discutau liber despre sex cu puştoaicele lor, ne serveau cu lichioruri şi bere străină, ne ţineau la curent cu bârfe de palat din anturajul lui Ceaşcă, Valentin fiind şef de sală la un restaurant de lux.
Într-un an, m-a prins ajunul Crăciunului la Miky, în Berceni.
Any, mama celor două frumoase a scos o sticlă cu etichetă mişto.
-Fetelor, am capturat de la Valentin un cognac fin! Paharele pe masă!
-A, eu n-am mai băut niciodată cognac! Rămân la Pepsi-zic eu.
-N-am ce-ţi face, te sacrifici! Uite, combini cu Pepsi-cola şi iese cognac-cola.
Combinaţia nu era rea deloc şi paharele de cognac erau chiar deosebite. Când ne încinsesem la bancuri, sună cineva insistent la uşă. Obişnuiţii casei sunau şi intrau direct, fiindcă uşa nu se încuia niciodată: casă deschisă, de!
Any, mirată în primă fază, sare ca arsă: popa! A venit popa cu Ajunul! Repede, sticla, paharele!
Bagă sticla în bar dar cum era plin de fel de fel de sticle cu etichete exotice, pline ori începute, indicând obişnuinţele casei şi un anumit nivel de trai, Any căută din priviri o altă posibilă ascunzătoare pentru pahare:
-Ascundeţi paharele! Repede după uşă!
Punem paharele direct pe podea, după uşa din sufragerie pe care o lăsăm deschisă şi Miky deschide uşa de la intrare.
Preotul, un bărbat simpatic puţin trecut de 40 de ani, dă cu aghiasmă prin toată casa dar nu iartă niciun colţ şi, insistă şi după uşă la sufragerie, botezându-ne cognacul. Noi speram din tot sufletul că părintele nu şi-a coborât ochii până la podea.
Gazda plăteşte prestaţia părintelui cu generozitate, ca o casă mare ce se ţinea, iar părintele trage dezinvolt scaunul şi se aşează la masa din sufragerie:
-Ei, acuma daţi şi lu’ taica părintele un pahar de cognac, că-i ajunul Crăciunului şi Mântuitorul se bucură de veselia credincioşilor!
-Părinte, am avut impresia că aţi căutat înadins ascunzătoarea paharelor. Cum v-aţi prins că bem cognac?-întreb eu nedumerită.
-Domnişoară, şi eu beau un păhărel cu cei doi copii ai mei în clipele de răgaz. În fiecare an se tulbură gazdele acestei case ca să ascundă paharele şi eu mă fac că nu văd dar, acum am văzut dopul pe colţul bibliotecii şi am tot aghezmuit căutând paharele până le-am găsit.
-Totuşi, de unde aţi ştiut că-i chiar cognac?
-A, păi asta-i casă serioasă! Mi-am dat seama imediat după forma paharelor! În alte case, vin, bere, lichior ori cognac se beau din pahare groase, de muştar. Aici creştinii se respectă! Eu, ca preot, ştiu tot ce mişcă-n cartier! Ştiu ce are creştinul şi-n pahar, şi-n pat!
La care Miky intervine serioasă: părinte logica legată de băuturi este fără cusur dar în privinţa patului te lauzi! Indiferent ce vrei să insinuiezi, eu ştiu toţi amanţii mamei şi nu te afli printre ei! Deci, nu ştii ce are creştinul Valentin în pat!
-Draga mea, de regulă aflu ce are creştinu-n pat la spovedanie, dar recunosc că uneori mai am şi noroc! Hai. noroc!
Noi eram leşinaţi de râs dar Any se pierduse de tot în faţa dezastrului. Încercase să salveze aparenţele ca să nu vadă părintele băutura dar Miky, puţin ciupită de cognac, o dăduse de gol în faţa popii şi despre numeroşii amanţi.
Nu o fac înadins dar iar mi-am amintit una cu popi…
Iar m-ai făcut să rîd cu gura pînă la urechi. Păi, popi mai umanizaţi-în sens desacralizat – ca în povestirile tale, n-am mai citit de la Creangă încoace ! 🙂
Ha! Ha! Iar am vândut castraveţi la grădinar!
Prozele mele afurisite se pregătesc de tipar şi lucrez să le organizez în două volume: PROZĂ AFURISITĂ şi POVEŞTI CU POPEŞTI-zâmbete şi răutăţi. Dar hărnicia mea a mai adăugat destule poveşti şi mă gândesc să dedic şi drăguţilor de popi un volum separat, că tot am cu ce…
Revenind la noua temă: sunt absolut sigur că un volum cu „povestioare – popeşti” ar avea un succes fulminant, care ar putea să constituie, o rampă de lansare super, pentru excelenta ta scriitură; zic si io. 🙂
Crezi că Preafericitul are simţul umorului să-mi sponsorizeze apariţia unei astfel de cărţi? Că l-am întâlnit pe la Durău în postul Sfintei Mării în august 1996 şi ar ieşi vreo două povestioare grozave şi cu ilustrul personaj şi un Opel Frontera…
Evident, dacă nu are simţul umorului s-ar putea să fiu nevoită să emigrez…
Doina dragă
Sînt sigur că preafericitul actual n-ar sponsoriza aşa ceva.
N-am încotro şi îţi destăinui un secret pe care tu de altfel, îl ştii prea bine : resursa pe care tu te poţi bizui, eşti exclusiv, TU.
Sprijin, nu poţi nădăjdui – nu odăjdui 🙂 – decît de la cititorii tăi.
La asta mă refer eu.
Ştiu, dar pot să fac haz de necaz!
Evident : dar tu, trebuie să le faci LOR în necaz : succesul tău, perfect previzibil.
CURAJ !
Îl aveam în vizită pe cumnatul meu, fratele rugbistului, un preot extraordinar.
Ne-a prins şase dimineaţa spunând bancuri şi poveşti cu popi.
Noi aveam la vremea aceea nişte cliente călugăriţe care veneau să le tragem la xerox diverse cărţi bisericeşti. Stăteau la mine în birou cât se trăgea la xerox şi îl boscorodeau pe un preot de rang foarte înalt cu grava acuzaţie că ar… preacurvi.
Îi povestesc cumnăţelului care îmi spune că nu crede aşa ceva, ori este o minciună, ori o mare gogomănie:
respectivul înalt prelat era interesat numai de băieţei!
Nici-un segment social nu este ferit de „păcate”.
Habar nu am de unde s-a încetăţenit ideea, ca „popii” ar fi scutiţi de ispite, indiferent în ce mod înţeleg domniile lor să preacurvească. 🙄
Desigur, NU generalizez.
După cum ai observat, eu nu atac şi nu judec în poveştile mele dar, nu pot ignora potenţialul comic al unor replici ori întâmplări.
Bon ! Atunci, revenind la temă, îţi pot spune cu precizie : popii la care suntem noi arondaţi, se sfădesc 🙂
Toţi ştiu că atunci cînd vin în modestul nostru bîrlog sunt omeniţi aşa cum trebuie cu de toate celea. Făcură listă ! 😀
Numa că la mine în sălaş, pot găsi mai ales Wiskey, nu Cognac. Nu spun de ce.
ps. Bon. revin o leacă mai tîrziu.
Povestea mea e din ’86-’87 când o etichetă străină lua minţile multora, chit că era cognac, ness ori şampon.
Şi pe vremea aia profesorii, preoţii ţineau la prestanţă.
Iar preotul din povestea mea chiar era o figură simpatică.
Doina dragă,
Am atît de multe de spus despre perioada ante 90 … şi vesele şi triste … vb. lui Topîrceanu … 🙂
Le spun eu rînd pe rînd, funcţie de postările tale, aici. Bine ?
O.K. (*)
foarte amuzanta, intr/adevar popii stiu tot :))
excelenta povestire, Doina. Am citit-o cu gura pana la urechi. Pana la urma, popa daca nu afla are noroc si tot e informat. :))
La prima vedere, o elevă cuminte şi conştiincioasă părea incompatibilă cu trăzniţii din acea familie. Dar, în cenuşiul comunist, familia Vasilescu a reprezentat o pată de culoare în viaţa mea şi le păstrez o caldă amintire. Râsul nebun, leşinător, care însoţea replicile lor de câte ori ne lansam într-o discuţie îmi răsună şi acum în urechi. Iar preotul a fost fermecător.