Aventuri la graniţă

Beam o cafea la Mosonmagyaróvár, într-o benzinărie la patru kilometri de graniţa Ungariei cu Austria, aşteptând un prieten de la Viena.

Aşteptam de câteva ore bune şi probabil că mai aveam de aşteptat încă pe atât, deoarece era 1993 şi telefoanele mobile erau încă SF-uri.

Eram grozav de amuzată fiindcă un italian zbanghiu, după ce a făcut plinul la un TIR cu remorcă a constatat că nu-i mai porneşte camionul nou-nouţ.

Sunase la firmă şi aflase consternat că noul camion nu era tot pe benzină ca cel vechi ci pe…motorină! Ori viceversa!

Cert este că de vreo două zile umbla cu taxiul prin satele din jur să cumpere canistre în care să extragă combustibilul buclucaş. Nu ştiu de câte canistre avea nevoie dar făcuse un trenuleţ de canistre de vreo 12-15 metri şi încă-i mai trebuiau.

Le număra buimac, calcula, dădea din cap şi înjura cu năduf.

Pe tură erau trei benzinari care văzuseră multe în graniţă dar un trampaliu ca italianul,nu!

Unul era superb, gen Paul Newman, atletic şi conştient de mutra lui, celălalt avea vreo doi metri, 160 de kilograme şi un păr mare, creţ, gen perucă de clovn. Avea platfus şi se deplasa greoi şi caraghios ca un răţoi. Al treilea, Iani, avea tată ardelean şi mamă cehoaică şi fusese lăsat de nevastă deşi, plecat la muncă în străinătate, soţia îl pricopsise cu trei copii făcuţi cu te miri cine şi-o iertase de fiecare dată.

Benzina în Austria era mult mai scumpă la acel moment şi austriecii veneau să alimenteze în Ungaria ca fenomen de masă. Benzinăria avea un rulaj impresionant dar ce m-a uimit asistând la schimbul de tură a fost că singura formalitate era să se predea cheia seifului, adică nu inventare, procese-verbale ori numărători de bani. Mi s-a explicat că aşa funcţionau dintotdeauna, buzunarul de ciubuc era separat şi nu fuseseră incidente la niciun inventar. Cât de şocantă poate fi o astfel de situaţie când ai trăit în România! 

Timpul trecea bând cafele şi mâncând îngheţate la cornet. Câte îngheţate? Exagerat de multe! Nu vă spun câte ca să nu-mi pierd credibilitatea.

Între timp înregistram succesul nebun pe care-l avea Paul Newman la şoferiţe.

La un moment dat, vine la alimentat un Ww cu 19 babe nemţoaice, cea mai tânără probabil de vreo 75 de ani. 

Paul Newman aleargă spre microbuz şi dând cu ochii de şoferiţă şi prietenele ei se arată vizibil dezamăgit. La cealaltă pompă apare un Chrysler decapotabil cu nişte puştoaice nostime. Frumosul le lasă baltă pe venerabilele doamne şi fuge la decapotabilă.

Benzinarul gras, cu mersul de răţoi se deplasează spre ele, jenat de comportamentul colegului.

Alimentează prompt şi se scuză insistent.

Doamnele plătesc şi demarează în trombă.

Grasul îi arată obrazul lui Paul Newman.

Babele bagă în marşarier şi frânează brusc lângă benzinarul-răţoi.

Lasă geamul şi-i dau grasului toţi forinţii rămaşi de la cele 19 babe plus şoferiţa, fiindcă nu aveau de gând să revină în Ungaria.

Grasul refuză, considerând suma exagerată. Baba-şoferiţă scoate o brichetă şi ameninţă că dă foc banilor în benzinărie. Grasul îi sărută mâna şi ia banii: echivalentul la 22000 de mărci!

S-a auzit o bubuitură urmată de alte câteva, ritmice: Paul Newman se dădea cu capul de remiza de pompieri.

Babele l-au pus să jure pe benzinar că nu împarte cu secătura de coleg, apoi au plecat răzbunate.

Benzinarul ne-a invitat pe toţi la masă.

Italianul, care avea o basma legată ca un pirat a trântit cârpa de pământ şi a început s-o calce-n picioare furios, fără să fie interesat de invitaţie. Paul Newman a rămas să recupereze la ciubuc şi eu cu cei doi benzinari şi restul clienţilor am plecat la restaurantul din spatele benzinăriei unde am mâncat o omletă deasă cu ciuperci şi o felie uriaşă de pâine cu caşcaval ras şi piper, băgată la cuptor. Ceilalti au băut Unicum, o scârbăciune de băutură din plante pe care nu v-o recomand, iar eu am mai mâncat o… îngheţată.