FURIA NEMŢILOR

Copilul se scălda în Dunăre de cu zori. Să fi avut vreo opt ori nouă ani, trupul puţin dar vânjos şi ochii albaştri, râzători. Ţopăia să-şi scoată apa din urechi, când zgomotul dens de motor îi atrase atenţia. Văzuse o singură dată camion, când venise Sile a lu’ Alionte de la oraş şi le dăduse film în sat. Când venise camionul spre ei, toţi o rupseră la fugă, numai el rămase curios. Nişte proşti! Doar camionul nu avea să coboare din poza mişcătoare de pe perete să se repeadă în ei. Era sigur că numai un camion ca acela din film putea face atâta zgomot. Se îmbrăcă emoţionat şi se furişă spre sat.

           Da, camioane cu soldaţi nemţi umpluseră toate uliţele! Porni precaut prin grădini. Soldaţii lipsiţi de zâmbet, cu cizme lucitoare, de mare cheltuială, cum nu văzuse niciodată în rafturile lui moş Papuc, alergau grăbiţi în toate părţile. Deci, venise ocupaţia! Tot satul vorbea în timpul din urmă numai de război, de hitleriştii care se credeau stăpânii lumii şi de ocupaţia ce avea să vină.

           În grădină la moş Maftei se opri să-şi tragă sufletul. Ciuli urechia şi privi atent spre curte.

           Soldaţii germani, opt la număr, lăsaseră puştile sprijinite de fântână şi făceau mare tărăboi, alergând după gâştele cele mai grase. Un soldat mătăhălos le tăia gâtul cu mare meşteşug şi restul soldaţilor se învredniceau să aducă altele şi altele.

           Moş Maftei şi baba Frusina plângeau domol pe prispă. O viaţa întreagă se sfădiseră dar, acum, în faţa nenorocirii se-mbrăţişaseră ca în vremurile de demult, când se luaseră din dragoste: dragoste scuturată de amar de timp şi demult uitată.

           Niţă se-ncruntă. Pentru sărmanele gâşte nu vedea nicio scăpare, dar tare milă-i era de bieţii bătrâni!

           Se scărpină în părul bălai şi se hotărî. Se târî până la fântână, cuprinse cu greu cele opt puşti şi le aruncă în puţ. Plescăitura puştilor în apa fântânii îl găsi pe Niţă fugind iepureşte prin grădina lui moş Maftei, dar nemţii, lămuriţi iute de pocinogul ce-l făcuse copilul, se avântară în urma lui. La scurt timp, gloanţele din pistoalele nemţeşti şuierau în toată grădina. Niţă simţi o arsură în picior dar nu se lăsă. Traversă în goană pădurea de la Dunăre şi, într-un loc ştiut numai de el, piti hainele, îşi luă trestia cu care îşi trăgea aer şi trecu înot spre ostroave.

           Un fin al lor care creştea porci în baltă îl duse la adăpost sigur. Copilului îi clănţăneau dinţii dar râdea ca un nebun. Gherasim îi puse o frunză strivită pe rană:

           -O palmă mai sus dacă era, îţi zbura cocoşelul, năşicule! Dar, ho! Acum opreşte-te din râs că-ţi dau palme, cât îmi eşti de naş! Ce râzi ca un apucat?

           -Finule, le-am aruncat puştile-n fântână la nemţălăi!

           -Cine, mă? Tu?- întrebă porcarul uluit.

           -Mă jur, Gherasime, că le-am aruncat!

           -Ţi-au văzut faţa?

           -Poate ceafa ori gaura din turu’ nădragilor!

           -Ei, bre năşicule, acuma nu mai ai loc de întors! Până trece furia neamţului rămâi aci! Fac io la un fel s-o anunţ pă mă-ta c-ai scăpat cu ciolanele întregi!

           -Nu pot să rămân, Gherasime! Am aruncat numa’ opt şi nemţi îs vreo două sute!

           -Şi ce, mă? Ţi-ai pus în cap să-i baţi pe nemţi de unu’ singur? Stai dracu’ aci pă cur, că te-mpuşcă ăştia!

           -Zău, nea Gherasime! Ăştia fac prăpăd în sat! Lasă-mă să mă duc măcar să mă piş în oala lor de mâncare, să nu le tihnească gâştele la nemţălăi!

           -Ştii ce? Du-te, băiete! Du-te!

           -Săru’ mâna, Gherasime! Eşti boier!- zise Niţă pişicher vorbă auzită de la tac’su.

           -Du-te, bă, Niţă, liniştit! Dacă te puşcă neamţu’, pagubă-n ciuperci! Aşa cum a făcut alde mă-ta 12 copchii, o mai face unu’! Hai, valea!

           Siguranţa copilului se diluă dar nu voia să se dea bătut şi se ridică să pornească drumul înapoi spre casă. Se înmuie ca o lumânare şi leşină.

           Gherasim îl trase pe-o laviţă. Îi puse mâna pe frunte: nu ardea.

           Andrei, un porcar bătrân, întrebă mirat:

           -Ce-are bre, Gherasime, copchilu’ ăla? De la puşcătura neamţului s-a înmuiat?

           -Ei, aş! N-are decât o zgaibă! Am văzut că nu poci să-l opresc cu vorba creştinească pă nebun şi, iacă, l-am… diochiat! Hai, zi-i acuma tu un Tatăl nostru că io-s beat!