DOI NEGUSTORI

Era iarnă, viscolul hăulea pe la ferestre, zgâlţâindu-le nervos de parcă voia să intre în casă şi Niţă era în pragul disperării.

Mă-sa şi ta-su plecaseră la o nuntă la oraş şi-l lăsaseră acasă cu Ene, frate-su cu un an mai mare. Gheorghe era la război şi restul fetelor fuseseră luate la nuntă să dea o mână de ajutor la cuptoarele de la bucătărie ori la aşezetul meselor. Plecarea fetelor nu era o pierdere prea mare fiindcă numa-l necăjeau dar, faptul că fusese lăsat acasă ca un mucos îl scotea din sărite.

Ene îşi dădea aere de frate mai mare şi-l hâia, ba să ducă apă şi coceni la vaci ori grăunţe la păsări şi la porci, ba să-ntindă masa, ba să strângă blidele. Noroc că de bază era mămăliga rece, coaptă pe plită, cu brânză de capră şi o ceapă alături şi nu prea se adunau vase de limpezit. Dar cel mai tare-l chinuia cu spartul lemnelor şi aprinsul focului.

Belferul mânca boabe de porumb coapte pe plită cu multă sare şi dădea ordine din fundul patului iar Niţă trebuia să alerge după toate treburile.  

Când muncile erau isprăvite, Ene se mai îmbuna şi jucau amândoi tulearca. Cu limba umflată de sare Ene zice:

-Mă, Niţă! La porumbu’ ăsta copt, tare-ar merge o cană cu vin! Caneaua este pe butoi! Ia repede-te şi scoate o cană, s-o bem amândoi!

Bucuros că-l lasă şi pe el să bea, ceea ce se chema că nu-l mai ţinea de ţânc cu muci la gură, Niţă veni alergând într-un suflet cu o cană de lut smălţuit, plină ochi.

Şi dă-i cu porumb, dă-i cu vin, trecură trei zile şi părinţii pace să se mai întoarcă de la nuntă. 

Ene nu se sinchisea dar Niţă era sătul de alergătură şi ar fi dorit să se-ntoarcă toţi la treburile lor şi ei să rămână doar cu jocul, după cum era rânduiala.

În a patra zi, în zori, un necunoscut le bătu în poartă.

-Deschideţi-deschideţi! Om bun!

Ene deschise şi un negustor cu mustăţile pline de promoroacă le lăudă nişte halva. Avea o căruţă cu coviltir şi legaţi de căruţă un câine mare, flocos şi-o vacă floreană.

-Negustorule, noi am vrea halva dar părinţii-s duşi la o nuntă şi nu avem nicio para. Poate vrei nişte porumb, zise Ene plin de speranţă.

Negustorul îl cântări bine, apoi zise:

-De porumb n-am trebuinţă dar un vinişor bun să mă mai încălzesc… aş pofti!

Băieţii acceptară târgul bucuroşi şi umplură damigeana pântecoasă scoasă iute de negustor de sub coviltir.

Negustorul plecă iute trăgând cu greu de damigeană şi băieţii mâncară bucuroşi bucata de halva.

După o vreme, negustorul bătu iar în poartă:

-Măi, flăcăi, da’ nişte nuci şi nişte prune uscate n-aţi pofti?

Copii se priviră şi, sătui de mămăligă pârpălită cu brânză chiar ar mai fi vrut şi alte bunătăţi, mai ales că halvaua se cam dusese.

Negustorul le întinse o damigeană asemănătoare cu prima şi Ene aduse un şorţ al mă-sii în care negustorul puse nuci şi prune uscate.

Se puseră pe spart nuci şi dă-i cu prune şi cu vin de li se cam mişca tavanul. Adormiră în ciubote uitând să mai dea de mâncare la dobitoace dar pe seară negustorul îi trezi iar cu bătaia în poartă.

-Măi, flăcăi! Mi-a mai rămas o bucată de marmeladă! E buuună, să-ţi lingi deştele! Nu vreţi alde mătăluţă să mai umpleţi damigeana ca să facem târgul?

Băieţii umplură damigeana şi luară bucuroşi bucata de marmeladă.

Se isprăvise mămăliga şi le era lene să mai facă alta, aşa că mâncau marmeladă cu brânză şi stingeau setea cu vin.

Niţă zise către Ene:

-Auzi, frate! O să ne pună tata pielea-n băţ când o veni! Noi am mâncat şi halvaua şi nucile şi prunele uscate şi dacă mai întârzie ăştia până mâine în zori isprăvim şi marmelada. N-o să ne creadă nimeni de povestea cu negustorul şi toţi o să ne sară-n cap că-am băut noi cele trei damigene!

-Ei, aş! Patru! Că peste ce i-am dat negustorului am dovedit şi noi preţ de-o damigeană!-zise Ene necăjit.

-Ei, acuma să te ţi bătaie ruptă din Rai! O să fie vai de fundurile noastre!-se văită şi Niţă amărât. Ce ne facem, Ene? Unde să fugim? Că dacă era vară treceam Dunărea şi stăteam la finu’ Gerasim până trecea urgia! Pe vremea asta nu nimerim nici cotineaţa porcului! Aoleu! Or fi murit dobitoacele de foame şi de sete!

Ene lăsă aerele de jupân şi ieşi într-un suflet cu Niţă să dea de mâncare la animale. Atâta mulţumire avea, că dobitoacele nu ştiau a vorbi şi nu puteau să-i dea de gol.

Întorşi în casă, stăteau pe laviţă albiţi de spaimă.

Ene se lumină la faţă:

-Mă, Niţă! Ce suntem proşti, mă! Ia, hai, să punem noi apă în butoi! Patru damigeni am luat, patru damigeni de apă punem şi n-o să ne ştie nici vântu’, nici pământu’!

Zis şi făcut! Aduseră apă cu cobiliţa într-un suflet şi băgară în butoi. Ene gustă să vadă dacă s-o cunoaşte apa pitită-n vin.

-Niţică! Am încurcat-o frate! Zici că-i spălătură de butoaie! Măcar de nu puneam apă mai rămânea o groază de vin! Ăsta nici vin botezat nu-i! Îi apă chioară, frate! Ne-am nenorocit, frăţioare! Ne-am nenorocit!

Niţă îşi făcu aşa o socoteală şi-i zise:

-Mă, Ene, io zic că negustoru’ tare ne-a mai păcălit! Îţi dai seama cât ne-am rupt noi cocoaşa cu cobiliţa?

Adică la cât vin am dat, ăsta ne-a dat o fărâmă de halva de nici nu ne-a ajuns, o poală de nuci şi prune uscate de le-am isprăvit îndată şi o felie colea de marmeladă, uite, nu mai e nici aia!

Ene plecă prin sat să iscodească cam cât ar fi trebuit să primească pe vin, să se dumirească dacă au fost înşelaţi ori ba. Niţă rămase în casă cătrănit rău. El era convins-convins că o făcuseră! 

Târziu pe seară, nişte bătăi în poartă mai s-o dărâme. Ieşi Niţă şi ce să vezi, negustorul venise iar după vin.

-Măi copile! Io am venit să vă mai cumpăr vin, că tare bun mai e!

-Nene, nu mai vrem halva, nici nuci, nici prune şi nici marmeladă!-zise Niţă hotărât.

-Mă băiete! Io bani nu mai am, da’ nişte bunătăţi la mine tot găsiţi! Ia, urcaţi-vă voi colea în căruţă, să luaţi pe-alese!

Niţă văzu lână, grăunţe şi nişte mere sfrijite. Coborî dezamăgit:

-Nene, noi nu mai dăm vin, că mata n-ai nimic de soi! Dă-ne bani, că altă negustorie nu mai primesc!

-De unde să mai dau bani, mă ţâcă ? Uite aicea: am luat grâne, lână, ba şi-o vacă! Acuma, pe geru’ ăsta nu ştiu dacă mai ajung cu boala asta de vacă acasă că mi-e să nu ne atace lupii şi mai mănâncă şi din tainu’ cailor! M-am pripit când am luat-o! De, mi s-a părut preţ de chilipir!

Niţă cântări vaca şi gândind ce bătută le-o trage tac-su la găsirea vinului botezat îşi făcu niţeluş curaj.

-Auzi, bre! Decât să ţi-o mănânce lupii, mai bine ne-o laşi nouă şi-ţi dăm tot butoiul cu vin! Ne mai dai şi mata o bucată mare de halva în contul butoiului că are doagă nou-nouţă şi suntem chit!

-Mă, flăcău’ moşului! Vaca-i scumpă, bre! Aşa negoţ îi pagubă curată! Nu poci să dau vaca doar pe-un butoi de vin, verică! Io-s negustor şi tre’ să am câştig, că doar nu ies din casă pe vremea asta blestemată ca să dau banu’ de-a rostogolu’ fără niciun ghişeft!

-Ei, atuncea umblă sănătos!-zise Niţă zgribulit. Io nu mai zăbovesc, intru în casă, că am îngheţat ca un lemn!  

La neclintirea ţâncului negustorul mai chibzui niţel: la cât îl îngreuna vaca de câte ori se înfundau în câteun nămete de zăpadă şi la cât mânca într-una din nutreţul cailor, punând şi lupii în balanţă dar şi dulceaţa vinului bătu palma: frac-tu-i mare fleţ, da’ tu ai stofă de ovrei, băiete! Ascultă la mine! Mă-ta nu-i proastă! L-a sărit pă bărbat-su la rând şi  te-a făcut cu-n om deştept!

Niţă nu zise niciun cuvânt împotrivă, fiindcă mai auzise el vorba asta şi nu o dată, şi era încredinţat că negustorul nu musai că-l dusese capu,’ da’ poate-i vindea ce cumpărase din sat. Se dusese vorba-n sat că din 12 copii, mă-sa, Dobriţa îl mai îngăduise pe Constandin să se mai hodinească şi mai muncise şi pe alţi bărbaţi: şi la primii doi copii, adică cei mai mari şi la mezin.

Ene nu se arăta de nicăieri, aşa că chemă pe băieţii lui moş Papuc să-i ajute la cărat butoiul, îl puseră tărâş-grăpiş în căruţă şi Niţă duse vaca în coşar. Acuma îşi ţinea pumnii să mai aibă negustorul vin în damigeană din cel bun, că dacă o gusta din butoi, o veni să i-l răstoarne-n bătătură.

Ene veni târziu acasă şi tare se minună de negustoria mezinului.

Peste alte două zile veniră şi părinţii cu surorile. Troienele cât casa îi ţinuseră în ospeţie prelungită la oraş şi cum erau bucuroşi de chefuri dulci, zăboviră la voia sorţii.

Niţă se lăudă cu negustoria lui cu vaca şi toţi se mirară de aşa chilipir.

Surorile se băgaseră şi ele în seamă:

-Eşti un închipuit mă, Niţă! Au, tu crezi că pe meşteşugul tău de negustor ai pus mâna pe vacă?! Visezi, mucosule! Năravu’ de beţiv al negustorului, bă! Asta-i, şi nimic mai mult! Negustor din neamul lui Papuc! Ha, ha! 

-Tare proaste mai sunteţi, ţaţelor! Nu te speli cu toată Dunărea de răutatea şi prostia voastră!-zise Niţă şi o rupse la fugă în sat, să-şi scape chica de furia ţaţelor.