Vals vienez

Satul era în fierbere. Dintr-un motiv neştiut, Manole şi oamenii săi, care ajutaseră pe săteni în atâtea rânduri, acum nu mai furau decât arar de la nemţi. Prăduiau gospodăriile satului, fiind pesemne treabă mai lesnicioasă, ba omorau şi câinii prin sat şi batjocoriseră şi pe ţaţa Lina, o vădană trupeşă şi încă tânără.

Oamenii clătinau din cap şi ziceau că de la vânzarea ţăţicii Lica se trage răzbunarea flăcăului.

Niţă auzea cum îl blestemau oamenii pe Manole şi i se umezeau ochii. Pe Manole nu-l putea vedea aşa!

Îşi petrecea timpul cu Cleopatra şi verişoarele ei, iar când fetele se retrăgeau la prânz,  Niţă se ducea bucuros pe şlepul lui nea Costică, frate mai mare cu ţaţa Dobriţa. Unchiul avea două şlepuri, un remorcher şi mai multe barje şi trăia din cărăuşie pe apă.

Nea Costică avea ca mus şi bucătar chiar pe nevastă-sa, tanti Eugenia, cu care făcea curse pe Dunăre de la Brăila ori Sulina la Viena şi înapoi, dar cutreierase la viaţa lui până-n porturi îndepărtate. La Stambul se ducea de parcă era colea. Avea rând de case semeţe pe strada Rahova şi rar trăgea la cheiul de la Stăncuţa, dar acum făcuse un transport pentru nemţi şi aştepta porunca lui Schroeder ca să poată părăsi portul. Îşi petrecea ziulica pescuind iar când nu pescuia, cânta valsuri vieneze la muzicuţă ori armonică după chef, iar tanti Eugenia, bună guristă, împărţea romul şi veselia cu el. Când se lăsa seara, maiorul îl chema şi pe el şi pe tanti Eugenia să-i cânte până după miezul nopţii. Lui nea Costică nu-i convenea să piardă timpul la chei, căci lui îi ieşeau banii cutreierând porturile dar, permisele de navigaţie le primea de la nemţi şi nu se putea pune împotrivă.

Niţă se bucura de o mâncare bună ori măcar de nişte peşte uscat şi asculta cu gura căscată poveşti din drumul Vienei. Nea Costică fusese întemniţat vreo trei luni la Vişegrad, numai pe o toană a unui jăndar ungur ce-l luase drept spion dar se pare că tanti Eugenia îmbunase pe şeful puşcăriei şi obţinuse slobozenia omului ei.

Dacă altul prost ar fi rupt-o din bătaie, nea Costică întrebase încruntat:

-Ei, a fost bozgoru’ ăla mustăcios de vreo ispravă?

-Primu’ a mişcat ceva, da’ ăilanţi trei, nişte beţivi băşinoşi!

-Ei, nevastă, să trăieşti! Poate data viitoare oi avea şi tu mai mult noroc! Hai, noroc! Şi ridica sticla de rom în cinstea ei. Povestea de fiecare dată înveselit, la oricine stătea să-l asculte.

Oamenii ascultau cu mirare, apoi spuneau toţi ca unul:

-D-apăi, vere Costică, dacă era muierea mea o tăiam pă loc ori măcar o jucam în picioare să mă ţie minte!

-Bă, ţăram prost! Una-i, că m-a scăpat de puşcărie, a doua, că io sunt marinar plimbat până la Hamburg şi Port Said, nu-s un ţăran pârlit şi a treia, dacă vrei să ştii, nici măcar nu i-a luat văpseaua! Şi mai bea un gât de rom să-şi sporească veselia.

Niţă auzise de zeci de ori povestea dar stătea mereu cu gura căscată. El îi povestea toate ce le auzea Cleopatrei, dar istoria aceasta era cam deocheată şi nu i-o povestea decât lui Toderaş. De altfel, în afară de Cleopatra şi gâscanul Toderaş nici nu avea alţi prieteni iar ţăţicile erau nişte vipere.

Văzuse la tanti Eugenia în cabină o cutie mare, plină cu bucăţi de halviţă şi turtă dulce, dar tanti trecuse repede un şervet peste, ca să nu-i dea şi copilului.

Piciul plecă pe pasarelă şi se piti într-un tufiş aşteptând plecarea familiei muzicale. Şlepul rămas singur, Niţă se întoarse şi se îndreptă spre cabina căpitanului. Căută la locul ştiut şi înşfăcă o halviţă şi două bucăţi de turtă dulce, nu prea mari, fiecare cam cât un pieptine ţigănesc. Privind prin hublou, rămase ţeapăn: un haidamac îmbrăcat taman ca Manole şi alţi trei gealaţi cu puşcoace se strecurau pe pasarelă dinspre şlep spre mal. Îi aşteptă să se piardă pe uliţele satului, apoi făcu o tură pe şlep şi dibui în lăzile încăpătoare cât nişte hambare pături, resturi de mâncare şi sticle goale cu rom: culcuşul bandiţilor. Dezlegă o lotcă din lemn de salcie ancorată de şlep şi trecu Dunărea într-un suflet. Plecă spre locul unde era caraula lui Manole şi-i spuse că trebuie să-l vadă grabnic. Manole i se arătă slab şi odârlit ca niciodată, cu ochi arzători: pojarul dragostei!

-Manole! Pentru căţeau de ţăţica te-ai pierdut tu aşa? Leapădă-ţi gândurile că avem de treabă!

-Spune, Niţică!

-Manole, cunoşti că nişte bandiţi pradă satele sub numele tău?

-Ştiu, şi mi-e ciudă că sătenii mă învinuiesc pe mine!

-Le-am dibuit sălaşul!

-Ce spui, frate?

-Ziua stau ascunşi pe şlepul lui nenea Costică şi seara, când nea Costică şi tanti Eugenia sunt chemaţi să distreze pe nemţi cu armonica şi muzicuţa cântând valţuri până după miezul nopţii, bandiţii ies pe furiş şi pradă satul.

-Ai văzut cu ochii tăi?

-Am… Şeful lor poartă pantaloni de ţaig încinşi cu o curea ofiţerească, vestă de piele peste cămaşă roşie, lipovenească, exact ca tine, şi o pălărie cu boruri mari, ţigăneşti, taman ca a mata. Şi cizmele pescăreşti, creţe, peste genunchi date cu dohot se izbesc precis la astea de le porţi tu, da’ olecuţă mai noi. Eu am zis că eşti tu din spate, da’ l-am văzut oleacă mai malac şi când a întors capul m-am încredinţat de şmecherie.

-Atunci, haidem! Trecem Dunărea, îi lăsăm să se întoarcă liniştiţi şi îi luăm ca din oală când le-o fi somnul mai dulce.

Luară patru bărci, başca barca cu care venise copilul. Niţă merse în barcă cu Manole şi admiră iuţeala şi meşteşugul cu care vâslea haiducul fără cel mai mic clipocit. Ajunşi pe mal aşteptară ca bandiţii să-şi care toate prădăciunile, apoi văzură pe nea Costică venind cu tanti Eugenia.

Manole îi luă prizonieri, legându-i de doi copaci, apoi, în bătaia puştii îi luă la întrbări:

-Nea Costică, ce încărcătură ai pe vas?

-Încărcătura am lăsat-o la nemţi jumate şi mai am nişte hambare de lemn pe care tre’ să le duc la Sulina, dar i-am picat cu tronc neamţului şi de două săptămâni ne ţine în cântări.

-Cu plată?

-Ei, un drac! Cu ordin!

-Şi ce încărcătură duci la nemţi?

-Da’ mare prietenie crezi că am cu nemţii să-mi zică mie ce şi cum? Sunt hambarele ce le vezi pe şlep.

-Câte suflete ai la bord?  

-Tot echipajul meu e nevastă-mea Eugenia şi motanul Baiazid!

-Şi niciun călător?

-Nici!

-Te juri?

-Mă jur!

-Şi dacă ai un tâlhar adăpostit sub punte îl spânzuri cu mâna ta?

-De ăl mai înalt copac!

-Atunci tu rămâi aici sub pază şi eu urc la bord cu oamenii mei.

Manole captură pe falsul Manole şi cei trei bandiţi morţi de beţi. Se vede că nea Costică era sincer mirat de încărcătura ce ducea. De altfel, dacă erau amestecaţi în combinaţie, n-ar fi avut de ce să-i cheme neamţul chiar în fiece seară şi apoi, bandiţii le-ar fi trecut liniştiţi pe dinainte, nu aveau de ce să-i aştepte să plece, aşa cum le zisese Niţă.

Îl legă şi pe şeful bandiţilor în rând cu nea Costică şi cu puşca înfiptă în nasul tâlharului începu întrebările.

Banditul scuipă dispreţuitor, dar când Manole îi înfipse stiletul în icra piciorului, acesta icni şi deveni cuvântăreţ.

-La comanda cui te dai, mă, drept Manole?

-Am fost scoşi din puşcărie de la Galaţi şi ni s-a promis slobozenie dacă prădam satul timp de o lună în contul lui Manole, omorâm câini şi violăm femei, ca să-l urască oamenii pe haiduc. Un ofiţer neamţ ne-a dat toate instrucţiunile şi hainele astea de circ.

-Costică şi Eugenia ce primesc la târgul ăsta?

-Noi aveam vorbă să ne ferim de ei şi ziua nu mişcam, stăteam ascunşi în lăzi. Ei aveau consemn să nu se-atingă de lăzile cu marfă nemţească. Trebuia să ne mişcăm cât erau ei reţinuţi de maiorul Schroeder cu muzica. Dacă ar fi dat întâmplător peste noi, aveam ordin să-i împuşcăm pe amândoi. Dacă nu, trebuia să facem asta după ce obţineau permisiunea de plecare şi ne îndepărtam de sat.

-Deci, la sfârşit, şlepul cu toată prada trebuia să vă rămână vouă!

-Cam aşa ceva… 

-De câte ori aţi prădat?

-De şase ori!

-Şi de câte ori trebuie să mai prădaţi?

-Măcar de două-trei!

-Care din voi a violat femei?

-Io şi Tarlov, ucrainianu’  bărbos.

Niţă se băgă în vorbă:

-Manole, grăbeşte-te, că se face de ziuă şi mâine oamenii din sat vin din zori la clacă, la săpat şanţuri în luncă.

-Prea bine! Mie îmi convine! Ticăloşii ăştia doi să fie spânzuraţi, ca să-i vadă oamenii de departe, înainte să apuce nemţii să-i dea jos! Ceilalţi doi merg cu noi să-i înecăm în bălţi. Nemţii vor crede că s-au certat la beţie şi ceilalţi au dat bir cu fugiţi.

Oamenii lui Manole ridicară cu mare îndemânare în ştreang pe cei doi tâlhari. Mulţumit de treabă bine făcută, Manole zise:  

-Costică şi Eugenie, ascultaţi la mine: spuneţi nemţilor că i-aţi văzut bătându-se între ei, apoi cei doi au fost doborâţi şi spânzuraţi, iar ceilalţi v-au legat, v-au prădat de bani şi-au fugit cu barca voastră.

-Dar vor vedea că barca noastră e aci!- zise nea Costică îndoit.

-Ei, ghinion! Scufund-o!

-Manole, păcat de ea s-o scufund, că-i nouă! Ia-o tu, că altfel nu ne crede neamţu’!

-O iau Costică! Îţi scoţi tu plata de la nemţi la un fel! 

-Auzi, Manole? Eu gândesc că dacă nemţii şi-au dat silinţa să încredinţeze satul că tu eşti banditul care-i pradă, mâine o apuca să-i dea jos şi să-i îngroape pe nelegiuiţi din prima şi nu te mai crede nimeni!- zise Niţică într-un suflet. Mai bine mă duc pe furiş la învăţător, la popa Lisandru şi la mai mulţi fruntaşi ai satului să le zic că Manole şi-un tâlhar atârnă-n pădure dar, să vie pă furiş să se încredinţeze şi ei. Apoi, îngroapă-i nemţii cât or vrea!

-Brava, Niţică! Aşa să faci! Să aştepţi să trecem noi dincolo, apoi să te duci cu fereală să-i anunţi!

Amintindu-şi de ceva, Manole zise zâmbind:

-Şi, coană Eugenio, am o vorbă cu tine: am văzut că ai o cutie cu halviţă şi turtă dulce! Mâine, după ce v-or scoate nemţii legăturile, să dai cutia copilului, că pe isteţimea lui sunteţi în viaţă. Şi de nu faci aşa, o să ai vorbă cu mine!

Lui Niţică îi sticleau ochii: când o să-i povestească lui Toderaş, nici n-o să-l creadă de vitejia lui. Apoi se îmbujoră: dar Cleopatra o să-l creadă precis, că-i va duce toată cutia cu turtă dulce şi halviţă!