Vulpoiul pedepsit

Un vulpoi roşcat dăduse iama în puici şi de două săptămâni încheiate făcea prăpăd. La vreme de război, după rechiziţii şi secetă, foametea bătea la uşă şi sătenii nu-şi permiteau să-mpartă cu roşcatul.

Tot satul era în căutarea vulpoiului şi noapte de noapte oamenii făceau de caraulă pe uliţele satului dar dobitocul gătuia câte 10 găini, după care lua alte 5-6 cu el şi dimineaţă gospodarii îşi puneau mâinile-n cap.

Singura, ţăţica nu se sinchisea. Alte treburi urgente îi ocupau timpul. După ce-l schimbase pe Manole cu maiorul Schroeder, spilcuit şi parfumat, ţăţica dusese un trai boieresc. Niţă profitase din plin, dijmuind adesea lada cu bunătăţi a soră-si ce se găsea dosită sub pat.

După dramatica mutare în linia întâi a maiorului, colonelul Aron Stefl preluă şi funcţia şi comodităţile de care se bucura Schroeder. O saună după moda lipovenească îl ajuta să se menţină în formă dar nici ţăţica ne era de lepădat şi o cuceri rapid cu pocnet de călcâie, galanterii şi cadouri.

Niţică se strecură în odaie la ţăţica să rechiziţioneze niscai ciucalată.

 Până să se retragă cu prada, se trezi că musiu colonelul şi drăguţa lui se întoarseră pe neaşteptate. Copilul se strecură sub pat şi se rugă să nu umble ţaţa în ladă.

Cum porumbeii aveau altă ocupaţie, hainele zburară pe preşuri şi cinevă suflă în lampă. Niţică nu îndrăznea nici să respire, ştiind ce curele peste fund îl aşteptau dacă ar fi fost prins. Se mustră pentru lăcomie – de, se-nvăţase să intre în fiecare seară să inspecteze lada – şi îşi jură că dacă scapă teafăr şi de data asta, fuge-n baltă la Manole şi se cuminţeşte.

 Osteniţi din cale-afară cei doi adormiră. Sforăitul straşnic al vărzarului îl încurajă pe Niţică să iasă din ascunziş. Spre marea lui uimire, ofiţerul nu era colonelul- adică iubitul ţăţicii ştiut de toată lumea- ci Dolfy, un sergent mutros, în mare duşmănie cu Franţi. Un gând nebunesc îl făcu să ia cu el hainele sergentului şi, deschizând cu grijă uşa unsă din vreme cu untdelemn, pe-aci ţi-e drumul! Îl luă şi pe Toderaş cu el, să nu cadă în laba vulpoiului, apoi fugi întins până la Dunăre şi, dezlegând o lotcă pescărească trecu în insulă. Manole îl primi cu bucurie dar, îl certă pentru nesăbuinţa de-a lua hainele neamţului.

Puţin înainte de miezul nopţii se făcu timpul să apară colonelul şi ţaţa îl zgâlţâi pe sergent să-şi ia tălpăşiţa. Spre marea lui nenorocire, sergentul descoperi că îi lipsesc hainele. Bănui că Franţi, încartiruit chiar în casă cu ţăţica îi făcuse pocinogul, spre a-l da de gol la colonel. Cum în tindă se auzea vocea superiorului, disperat, Dolfy îmbrăcă hainele ţăţicii, îşi luă bocancii în mână şi sări pe geam. Trecu prin grădini, încălţă bocancii şi văzând drumul pustiu, sării gardul cu grijă să nu-şi sfâşie poala rochiei.

De după uluci, sătenii care făceau de caraulă în aşteptarea vulpoiului îl înşfăcară. Ce râsete pe ei văzându-l în haine de muiere, Doamne-Doamne! Degeaba se ruga bietul Dolfy să fie slobozit, că oamenii merseră cu el la colonel. Acesta, auzind zarvă ieşi în curte:

-Ei, aţi prins vulpoiul, oameni buni?

-Ba se pare că vulpoiul nostru este chiar dumnealui. Vândut lui Satan, noaptea îmbracă haine de fimeie şi gâtuie puicile, sărăcind satul!

Franţi, văzându-l în starea jalnică în care se afla, nu se mai putea opri din râs. Hohotele rotofeiului bucătar erau contagioase: toată suflarea râdea în hohote.

Colonelul, singurul care nu avea chef de râs, recunoscu hainele şi deveni bănuitor:

-Sergent, ai o explicaţie satisfăcătoare pentru că umbli la miezul nopţii îmbrăcat în hainele metresei mele?

-Cred că sunt nebun, Herr commander!- zise Dolfy gata-gata să izbucnească-n plâns de umilinţă.

-Un nebun ce compromite haina de soldat al celui de-al III-lea Reich! Ar trebui să te împuşc pe loc dar eu sunt patriot: frontul din Ucraina-sud are nevoie de tine! La prima oră pleci în linia întâi! Heil Hitler!

Singur, Franţi înţelese că micul lui prieten îi făcuse un serviciu nepreţuit scăpându-l de Dolfy şi îi pregăti o tavă de ştrudele dar Niţică, aşa cum era de aşteptat după fiecare ispravă, nu se arătă vreo două săptămâni. Ca bun prieten ce se afla, Franţi puse laţuri pentru capturarea roşcatului, fiindcă ţinea şi el la penele lui Todiraş. După ce captură o duzină de pisici şi vreo doi câini, vulpoiul pică în laţ.

Un negustor ambulant îi schimbă blana vulpoiului pe două tigăi din tablă neagră, ţigănească, pentru clătite.