Vânzarea haiducului

Trăsura înainta cu iuţeală spre oraş într-un nor de praf. Simeon nu smintea caii din bătaie, dar avea un fel de-a trece biciul peste ei, plesnindu-l în aer, cât să-i zorească.

Doamna Crăiniceanu îşi pierduse răbdarea şi-i părea că stă pe loc. Smulse biciul cu furie. Simeon îşi pierdu firea:

-Cocoană, caii ăştia nu-s de luat la omor! Dă-mi biciuşca înapoi, că de nu, săr după capră şi mă întorc mintenaş în sat! Şi de întâlniţi lotri în drum, io mă spăl pă mâini! 

Femeia nu înapoie biciul dar nici nu îndrăzni să-l folosească.

Un călăreţ ce venea dinspre Brăilă strigă la ei:

-Întoarceţi trăsura degrabă! La răscruce sunt pândarii lui Manole! Nu-i chip să treceţi fără să vă prade! Văz că ai şi cucoane-n trăsură: de, Manole-i căutat de cucoane… -zise tânărul călăreţ râzând şi plecă spre sat.

Simeon trase de hăţuri:

-Ai auzit cocoană? Vrei să mergem în mâna lui Manole ori o cârmim spre sat?

-Întoarce, Simeoane!- zise femeia şi lacrima i se-nfiripa în glas.

Simeon întoarse trăsurica şi madam Crăiniceanu se puse de-a binelea pe plâns.

Cleopatra jubila. Doamne, cât îl iubea pe Manole!

Preoteasa le primi bucuroasă. Ştia ea prea bine ce jar fusese pe Cleopatra cu plecarea asta bruscă şi, tot ea, ştia cel mai bine măsura bucuriei din inima fetei, acum că erau întoarse.

Doamna Crăiniceanu era ca o leoaică. Le închise pe fete în cameră şi apoi se puse pe croit planuri. A doua zi în zori, se îmbrăcă în cea mai frumoasă rochie, se sulemeni şi dată cu cel mai bun parfum franţuzesc urcă în trăsurică.

Cleopatra privi în urma ei şi avu un sentiment rău. Tare-ar fi vrut să ştie ce plan diabolic cloceşte dar, singura cale să afle era să-l tragă de limbă pe Simeon. 

Madam Crăiniceanu, în mare formă se înfiinţă în cortul colonelului Aron Stefl. Acesta îşi pocni călcâiele, flatat de vizita elegantei musafire.

-Vai, de când am părăsit Bucureştiul şi m-am exilat în această margine de lume, este prima dată când întâlnesc o femeie elegantă, mirosind a parfum franţuzesc!

-Ei, te alinţi, colonele! Madam Eremia chiar este o frumuseţe şi sunteţi de-al casei pe la conac! Cât despre eleganţă, nu-i găsesc niciun cusur!

-Doamnă, omagiile mele! M-aţi cucerit! Nu-ţi este dat să auzi prea des o femeie care să vorbească admirativ despre altă femeie!

Colonelul îi sărută mâinile apoi îi arătă spre clondirul de cognac:

-Legătura mea cu Parisul este prin cognac! Vă servesc?

-Desigur!

-Atunci poate merge şi o cafea…

– Miroase excelent! Chiar vreau!- zise doamna Crăiniceanu bătând din palme.

După discuţii lejere despre Bucureşti şi Paris colonelul atacă frontal:

-Şi totuşi vizita dumneavoastră are un scop precis!

-Mon colonel, ai ghicit! Am venit să-ţi cer să-l prinzi pe Manole!

-Ohoho! Manole este chiar un personaj simpatic! În afară de farsa cu măgarul pe care i-a făcut-o tembelului de Schroeder, toate acţiunile lui sunt îndreptate împotriva unor şnapani, conaţionali ai dumneavoastră. Regret dar, generalul mi-a cerut să nu mă implic!

-Colonele! Dar farsa cu latrina?

-Vai, o doamnă n-ar trebui să amintească un astfel de incident! Dar când ai anumite interese nu eşti o doamnă, nu-i aşa?

-Fac orice să-l văd pe Manole prins! Ieri ne-a ţinut calea la răscruce şi dacă nu mă prevenea un ţăran, cădeam în mâna lui!

-Uite! Pentru că ai amintit de latrină, îţi voi spune şi eu că am râs cu gura până la urechi când am aflat cum ţi-ai pierdut ieri fusta-n târg! Ha, ha! Şi spre ştiinţa ta, în cazul meu Schroeder a pus totul la cale şi l-am pedepsit cu linia întâi! Deci, tu nu te poţi răzbuna pe calul care te-a lăsat despuiată în văzul lumii şi vrei să te răzbuni pe Manole!

-Cu orice preţ! Vreau să-l pedepsesc pe Niţă şi ţâncul iubeşte pe Manole!

-Uite, îţi spun cinstit: ascunzându-se în bălţile Brăilei şi având tot satul de partea lui, nu am cum să-l capturez pe Manole!

-Colonele! Dacă aliniezi zece mujici şi pui în faţa lor un pluton de execuţie, se va găsi cineva să-l trădeze pe Manole ca să-şi scape un frate ori un fecior!

-Dumnezeule! Sub rochia asta elegantă este o carcasă goală? N-ai inimă deloc?

-Vreau viaţa lui Manole! Punct!

-Dar… te costă!

-Plătesc!

Colonelul îşi scoase pistolul, diagonala şi cismele.

Evident, o rochie atât de sofisticată ca a doamnei Crăiniceanu necesită multă răbdare, dar colonelul se pare că nu se grăbea.

Jumătate de oră mai târziu, colonelul dădu ordin să fie adunaţi toţi sătenii în faţa bisericii.  Zece bărbaţi tineri se treziră puşi în lanţuri apoi un sergent anunţă:

-Manole a ajuns să prade la drumul mare! Este un pericol şi nu putem să lăsăm drumurile să devină nesigure! Este în interesul tuturor să-l prindem pe tâlhar şi aştept colaborarea voastră a tuturor! Dacă în trei zile nu-mi spuneţi unde se află Manole, îi împuşcăm pe toţi zece aici de faţă! Dacă tot nu-l daţi pe bandit, vor urma alţi zece la rând!

Cleopatra văzu surâsul mulţumit al mamei sale şi, înţelese că domnia sa  nu-i străină de această poveste. De-ar putea să vorbească cu Niţă, poate împreună ar găsi o cale să oprească vânzarea lui Manole!

Cei zece rămaseră în lanţuri în faţa bisericii păziţi de soldaţii nemţi înarmaţi. Niţă şi Toderaş aproape că nu se dezlipeau de prizonieri. Ziua se scurse în mare tensiune, la fel şi a doua. Oamenii îi trimiseră vorbă lui Manole, să facă la un fel să-i slobozească pe cei zece dar, cei mai sceptici ziceau că nu-i nicio cale fiindcă nemţii vor împuşca alţii, poate mai mulţi. Discuţiile se mutaseră la cârciumă dar toţi erau morocănoşi şi fără chef.

A doua zi dăduse o ploaie dar nemţii fuseseră neclintiţi şi se pare că numai Manole avea cheia problemei. Oamenii socoteau nedemn să-l vândă pe Manole dar, sperau că haiducul se va preda de bună voie şi că după slobozirea celor zece voameni, haiducii lui îl vor face scăpat.

A treia zi oamenii erau pieriţi. Nu mai aveau nicio nădejde ca nemţii să se-ntoarcă, le părea rău şi de oamenii tineri să fie răpuşi de glonţ, le părea rău şi de Manole să-şi piardă capul după ce le fusese de mare ajutor! Nu era duminică dar, oamenii se îmbrăcară cu hainele bune şi se-nfiinţară în faţa bisericii. Simeon bătu toaca toată ziua. Niţă şi Toderaş erau în rândul întâi lângă popa Lisandru.

Nemţimea se-ndesi şi însuşi colonelul proaspăt bărbierit apăru în capul uliţii.

Se apropie şi se uită la ceas:

-Dacă în următoarea jumătate de oră nu apare Manole, voi ordona comanda foc!

Din curtea bisericii apăru şi Madam Crăiniceanu însoţită de cele trei fetiţe.

Cleopatra se smuci din faţa mă-sii şi se înfăţişă curajoasă colonelului:

-Domnule colonel! Vă rog să mă ascultaţi! Mama v-a cerut să-l prindeţi pe Manole fiindcă ne-ar fi ţinut calea la răscruce! 

-Este adevărat!

-Dar trebuie să vă spui ceva!

Colonelul ridică sprânceana:

-Spune, copilă!

-Eu am fost necăjită că mama mă duce cu forţa la oraş şi întorcându-ne de la târg, cât a cobărât doamna Lisandru din trăsură în faţa bisericii, am coborât şi eu zicând că am ceva nevoi. Mama plângea şi nu m-a urmărit cu privirea încotro merg. Eu am văzut călare-n faţa birtului un flăcău pe care-l ştiam de la Dunăre. Am alergat la el şi i-am dat un pol pe care-l aveam de la tata, ca să ne iasă înaintea trăsurii şi să zică că-i Manole-n drum şi c-o să ne prade şi să ne-ntoarcem musai-musai!

-Dar, de ce-ai fi făcut tu acest lucru? Un pol este o sumă importantă totuşi, s-o zvârli fără un motiv precis?!- întrebă ofiţerul cercetător.

-Fiindcă-mi place aici în sat şi fiindcă nici n-am apucat să-mi iau rămas bun de la Niţă şi de la gânsacul Toderaş! Iar mama a zis că mă duce la Paris pentru totdeauna şi eu nu vreau!- adăugă fata într-un suflet.

-Eliberaţi prizonierii!- strigă colonelul. Atâta vreme cât nu este dovedit că  pradă la drumul mare, Manole nu este problema mea! Doamnă, domnişoară, am onoarea!

Din uşa bisericii Manole, îmbrăcat în haine negre, precum ceilalţi săteni, rodea un fir de iarbă. Îi făcu semn lui Niţă ridicând pălăria şi se pierdu în grădini.

Toderaş, mai curajos decât Niţă se avântă în braţele Cleopatrei.