Ţeapă

În acest week-end am participat la Zilele Brăilei, marea sărbătoare a oraşului care în ultimii ani a ieşit între foarte bine şi excepţional. Am avut un stand pe strada Regală, în faţa Teatrului şi altul pe Esplanada Dunării. Am prezentat imagini cu Brăila de la 1823 la 1950, dar mi-am şi promovat romanele.

Cum se mai întâmplă şi accidente, în jur de ora 21 a picat curentul la standurile de pe Esplanadă. Lumina de la stâlpi şi de la diverse terase era suficientă pentru cei ce se ghiftuiau cu mici şi bere, ba chiar şi pentru cei ce vindeau brăţări, poşete cu mărgele şi alte chestii sclipicioase, dar pentru cărţile mele nu, aşa că am strâns tot din stand. Rugbistul a plecat cu maşina cu mese, scaune şi roll-up-uri, iar eu am rămas să-mi recuperez fetele de la concertul cu Anda Adam şi cu Puya.

Am plecat pe o alee să-mi iau floricele. În aglomeraţia extraordinară o mamă cu un copil de vreun anişor în braţe pângea fiindcă-şi pierduse celălalt copil. Copilul făcea pârtie dând oamenilor cu un balon în cap. Am întrebat-o cum îl cheamă şi cum este îmbrăcat şi mi-a spus – Vlăduţ – dar că nu ştie să vorbească. Nu mi-a mai spus cum este îmbrăcat, probabil nu-şi amintea nici ea. A apărut o bătrână răvăşită, dar mama lui Vlăduţ i-a tras un brânci şi s-a răstit la ea ca să caute copilul. S-a justificat către mine:

-Ştiţi, suntem cinci adulţi şi n-am fost în stare să avem grijă de doi copii!

Femeia, cu aspect de tătarcă, se mişca haotic în aglomeraţie şi mi-am dat seama că eu fiind relaxată aveam ceva şanse, aşa că mi-am propus să găsesc copilul. Zece minute mai târziu, timp în care mama se lovea de toată lumea şi îşi striga necazul, am remarcat un tătic cu un copil de mână. Pe lângă ei ţinea cadenţa un copil la fel de mic cu figură de asiatic, care nu-i semăna deloc nici adultului nici celuilalt copil:

-Copilul acesta este al dumneavoastră?

-Nu, nu ştiu de unde a apărut!

-Tu eşti Vlăduţ?- îl întreb pe copil.

Copilul priveşte roată în jur şi începe să plângă. O rupe la fugă, dar îl prind de încheietură:

-Nu te speria! Te duc la mama şi la fratele tău!

Copilul plânge de rupe norii, dar sunt hotărâtă să nu-i dau drumul. O reperez pe mama care era îmbrăcată în roşu şi plângea lângă un stâlp de iluminat ţinând încă celălalt copil în braţe.

Îl duc pe puştiulică la mama şi nu mai este nevoie să întreb dacă acesta este copilul fiindcă asemănarea era evidentă. Îl ia în primire şi îi face morală. Copilul plânge muuult mai tare.

Cred că piciul mergea pe lângă acel tătic şi copilaşul la fel de mic având impresia că este lângă propria familie, fără să realizeze că s-a pierdut. Abia când l-am întrebat dacă el este Vlăduţ a privit roată, a văzut doar necunoscuţi, s-a speriat şi a început să plângă.

Îi povestesc Sabrinei întâmplarea. La care Sabrina zice:

-Eu cred că Vlăduţ îşi căuta liberatea şi faptul că i-ai spus că-l duci iarăşi la mama lui l-a îngrozit! Trebuie să observi că lângă mama lui a plâns cel mai tare!

Sabrina se reîntoarce la concertul cu Puya şi eu urc în Alfa mea parcată pe alee.  Cum mai aveam de aşteptat vreo două ore până se termina concertul şi se trăgeau artificiile, îmi iau din portbagaj un volum de Comisia ZÜRICH şi încep să citesc din ea. În fond a trecut mai bine de un an decând am scris-o şi-mi era dor. Mut maşina vreo trei metri, ca să-mi pice mai bine lumina de la stâlp. Cum lumina îmi venea de sus, din trapa deschisă, ţineam cartea aproximativ perpendicular pe volan, astfel că cei care veneau din faţă puteau vedea coperta cărţii citite de mine.

La un moment dat, trece o tipă tânără, cu o Comisia ZÜRICH în mână, însoţită de o doamnă mai în vârstă, şi numai ce aud:

-Acum două ore am cumpărat cartea de la tipa asta şi, culmea tupeului, ca să mă facă s-o cumpăr mi-a spus că-i scrisă de ea, ba mi-a dat şi autograf cu dedicaţie! Mamă ce m-a prostit! Imaginează-ţi că eu chiar am crezut că ea este autoarea! Pe bune, am crezut-o! În realitate, ea abia acum citeşte cartea… dacă este la primele zece pagini! Ţea-pă!