Veselie la priveghi

Eram puştoaică şi un tip, Ionuţ, mai mare cu doi ani, bruneţel, frumuşel şi cam plin de el îmi făcea curte. Îl evitam fiindcă, chiar dacă de felul meu mă dădeam în vânt după frumoşi, nu făceam rabat la pliurile de la scufiţă. Cum tipul era un gen profund antipatic, între mediocru şi fudul fără motiv, nu intra în sfera mea de interes, ba chiar insistenţele lui mă iritau.
Părinţii mei se despărţiseră şi, împărţind casa în două, baraseră uşa de acces cu un corp de bibliotecă. Acustica dintre camere era perfectă, încât îl auzeam pe papaşa şi când băga lingura în ciorbă şi când dădea pagina la gazetă.
Într-o zi, certându-se cu Satana, adică maică-sa, papaşa îi făcu valijoara şi o duse la azil. Cum Satana ne mâncase sufletul la toţi şi era maestra de ceremonii în divorţul părinţilor, n-o plânse nimeni, ba i-am urat să se mărite pe acolo, să ne vedem scăpaţi.
Nu trecu mult şi i se puse băboiului pe suflet, aşa că se cără pe lumea cealaltă, direct în echipă la Talpa Iadului, deşi se credea încă verde la cei 83 de ani şi ar fi poftit să trăiască măcar până la 114 ani, cât bunică-sa. Bașca că avea în plan să se mai mărite o dată…
Nenorocirea fu că papaşa, cuprins de remuşcări târzii, o aduse acasă în copârşeu pentru priveghi.
Sora mea mai mică avea cinci ani şi eu cinsprezece, aşa că mi s-a pus pe suflet că ne-a băgat mortul în casă.
Din şase copii ai babei, în viaţă la acel moment, doar Stela, alintată Capra cu trei iezi, mai avea un ied minor, cam de vârsta mea. Deci, ar fi fost mai potrivit să ducă mortul în altă bătătură dar, s-au spălat toţi pe mâini şi papaşa ne-a sacrificat încă o dată pe noi.
Acum, decât să stau la priveghiul unei babe urâcioase, am plecat la film. Am văzut Hangar 18 şi, cum era cam devreme să mă duc acasă, am intrat şi la alt film cu Roger Moore.
Pe la zece seara ies de la cinema şi dau de Ionuţ, frumuşelul îngâmfat care era fericit nevoie mare că mă vede. Probabil că eram într-o dispoziţie generoasă, fiindcă am acceptat, pentru prima dată, să mă conducă acasă.
Ajunşi în faţa porţii, el îmi povestea un film cu Marele Blond. Ne aşezăm sub un vişin, eu cu faţa spre casă, el cu spatele la poartă, ambalat în povestire.
Un unchi montă steagul negru de doliu lângă poartă.
Ionuţ, prins în acţiunea filmului şi, fiind cu spatele, nu sesizase nimic. Nu urmăresc ce spune dar, el discută aprins de cafturi, se dă viteaz, îmi arată o figură de karate, se umflă în pene! Termină povestea Marelui Blond şi eu, răpusă de plictiseală, îmi iau rămas bun pornind spre poartă. Flăcăul vede doliul şi rămâne interzis:
-Cred că ai greşit poarta! Aici a murit cineva!
-Zău? Hai să citim, să vedem cine!- zic eu serioasă.
-Hm, o babă!- zice el după ce citeşte biletul scris de mână. O cunoşti?- întreabă Ionuţ.
-Sigur! Satana!– zic eu.
-A murit Satana?– întreabă el interzis.
-Precis! Aşa scrie aici!
-Şi, de ce-a murit Satana, tocmai la tine în curte?
-Fiindcă, chiar dacă nu-mi convine, a fost mama lui papaşa!
-Cine e papaşa?
-Fiul Satanei…
-Şi de ce locuieşte Satana şi cu fii-su la tine în curte?
-Uf! Greu de cap mai eşti! Fiindcă sunt fata lui papaşa!
-E normal?
-Papaşa? Ştiu eu? Are o mulţime de invenţii! Un stol de păsărici are cu siguranţă la mansardă dar, cine-i normal în ziua de azi?
-Nu asta am întrebat! Ziceam dacă e normal ca o fată de 15 ani să locuiască cu un paşă şi-o Satană?
-N-am zis paşa ci papaşa!
-Tot un drac! Ăştia au buletin?
-Nu ştiu! Cred că da!
-Păi, locuieşti cu ei în casă şi nu ştii dacă au buletin?
-Auzi? Da’ tu-i ceri lu taică-tu buletinul?
-A, nu dar ai mei sunt normali! Şi bătrânu’ şi baba… Cam alcoolici da’ normali! Ai tăi zboară?
-Cine să zboare?
-Ăştia ciudaţii: Satana şi cu paşa!
-Acuma, dacă a crăpat, Satana o zbura pe lumea ailaltă dar papaşa nu cred! Dumnezeule, eu îl ţineam pe ăsta de mediocru şi plicticos dar tipul era chiar tâmpit!
-Ştii, mie mi-e cam frică! La tine pe casă e o chestie mare, neagră!
Mă uit şi nu văd nimic:
-Ţi se năzare!
-Ba da, o văd! E o hudubaie mare, neagră!
-A! Sigur!- mă dumiresc eu! Sigur! Cuşca porumbeilor!
-Şi-n curte e o namilă neagră care vine spre noi!
-Încearcă să te calmezi! Namila neagră e popa Iepure!
-Ba nu! Se întâmplă ceva straniu! Mi-e frică!
-Stai aici, că mă duc să-ţi aduc o cană cu apă!
-Nu! Nu mă lăsa singur că mor!
În secunda următoare, doliul de pe gard se umflă şi-l cuprinde pe Ionuţ ca într-o îmbrăţişare. Băiatul se zbate, se desprinde, tipă isteric şi fuge mâncând pământul fără să privească înapoi.
Din spatele doliului apare râzând Petruş a lu’ coana Ionica, un puştiulică poznaş din vecini.
Intru în partea noastră de casă şi, după plecarea popii, mătuşile se pun pe petrecut. Vişinata le creşte buna dispoziţie şi prin uşa blocată precar cu biblioteca auzim tot chilăbăul.
Priveghi mai vesel ca al Satanei nu ştiu dacă s-a aflat dar, acela a fost momentul magic când m-am iniţiat în bancuri porcoase.
Şi, deşi mai ştiam câteva dintre aventurile amoroase din tinereţile băboiului, atunci m-am pus la punct cu toate amănuntele:  un drac de muiere ce născuse 12 copii, din care măcar patru călcând pe alături dar, soţul, bleg sau iertător, închisese amândoi ochii.
Deşi baba ţinuse la priveghi cu lăutari, cheltuiala n-a fost agreată de moştenitori, aşa că nu i s-a îndeplinit moartei ultima dorinţă! Nu că n-ar fi curs destulă vişinată şi nu s-ar fi spus toate bancurile cu Bulă aflate-n circulaţie! După priveghiul regulamentar, copârşeul a fost urcat într-o maşină. Au dus-o în mare grabă într-un cimitir din alt cartier, îmormântare la preţ redus!
Mătuşile nu au fost de acord ca noi, copiii, să mergem la cimitir, considerând că după divorţul părinţilor nu avem dreptul. În realitate voiau să se asigure că le rămân lor toate cârpele babei. Pagubă-n ciuperci! Le-am lăsat bucuroase ciubotelor lor tot noroiul de februarie din cimitir şi ne-am întors la viaţa noastră. Baba pleca în pământ cu toate răutăţile şi uneltirile ei, fără lăutari şi fără să frângă inimi. Copii şi nepoţi răsuflară uşuraţi. Eu o detestam probabil cel mai tare fiindcă fusese o soacră mizerabilă cu mama dar şi o bunică sadică.
Inutil să vă mai spun că Ionuţ nu m-a mai deranjat niciodată.