Bulevardul Sexului

3 octombrie, ziua Reunificării Germaniei, ne-a prins în Berlin şi nemţii erau în dilaila. De la Poarta Brandenburg la statuia Victoriei, pe un traseu de 2,4 kilometri se întindea bulevardul 17 Iunie, având scuar central, șase benzi de circulație și încă două transformate în parcări, flancate de trotuare generoase. Un furnicar de oameni gălăgioși și lipsiți de griji, suflau în vuvuzele, purtând baloane și agitând stegulețe.  Emisiunile de știri anunțau peste un milion de turiști. Am mâncat wursti la toate corturile land-urilor, 2 euro bucata dar, la bere n-am putut să ţin pasul cu nemţii, totuşi presiunea a crescut alarmant şi ne-am orientat spre o budă. Erau 4 ecologice şi cam 200 de oameni la fiecare coadă, ceea ce mă făcea să-mi pierd speranţa că voi rezista până la uşă. Spre marea noastră surpriză, în 20 de minute ne-a venit rândul.

–Motane, la câtă omenire a trecut pe acolo cred că e jale. Intră tu, că eu mai ţin până la un tufiş mai des. Ieșind, Motanul mustăci:

-Intră, că miroase-a iasomie!

Nu ştiu care era secretul dar, buda era impecabilă şi chiar mirosea excelent, de parcă nu fusese atâta norod înaintea mea. Fluturaşi vioi, ne-am integrat în mulţimea de consumatori.

La rulota Nestle, un autobuz bestial, am luat câte o cană mare de nes. Nes-ul efectiv era 3 euro şi, cana, banală, roşie cu scris alb Nestle era 5 euro, cică suvenir.

Deja m-am enervat, fiindcă o păţisem cu două zile în urmă la Reichstag cu două sucuri: 6 euro sucurile, 10 euro nişte pahare banale, nici măcar inscripţionate, ceva mai groase decât cele de unică folosinţă.

Dacă am protestat, tipa a întors-o şi suvenirul s-a transformat în depozit, adică-garanţie.

Satisfăcută de negociere îmi beam nes-ul cu rugbistul, în picioare, la o masă circulară. De altfel, totul se servea în picioare, nu erau scaune şi totul era în mişcare. Puţini se opreau la mesele înalte, majoritatea circulau cu berea într-o mână şi cu wurştiul în cealaltă, eventual cu câte o cafea.

Mulţi purtau costume populare sau pălării caraghioase din carton colorat.

La masa noastră s-a lipit un tip cu o cană de nes. După câteva minute s-a băgat în vorbă, curios să știe din ce ţară venim, fiindcă vorbim o limbă ciudată. După ce la vamă ne băgaseră într-un garaj şi ne controlaseră şi-n chiloţi, amendându-ne 61 de euro pentru 4 pachete de ţigări în plus peste norma admisă şi la Dresda cârciumarul a scos puşca pe tejghea auzind că suntem români, sincer, ne cam codeam să zicem de unde suntem.

Până la urmă Motanul într-un acces de mândrie şi aroganţă, şi-i spune tipului franc că suntem români.

Tipul, cam pitic, se repede şi, până să-i intoarcă Motanul un cap în gură, neamţul îl îmbrăţişează afectuos:

– Bravo! Eşti un erou! Îi scutură mâna, îl îmbrăţişează iar, îl pupă apăsat pe amândoi obrajii apoi mă trece şi pe mine prin acelaşi ritual. Nedumerirea noastră era deplină, nici Motanul nu seamăna cu Gică Hagi, nici eu cu Ilie Năstase, când auzim că strigă spre un grup care se apropia:

-Veniţi să vi-i prezint! Sunt români! Ei l-au împuşcat pe Tcheaushescu! Strângeţi mâna acestor eroi!

Tot roiul a tăbărât pe noi şi, în timp ce ne îmbrăţişau pe rând, eu îmi păzeam buzunarele, dându-i indicaţii şi Motanului, fiindcă-mi imaginam că este un şiretlic să ne facă la portofel.

Un tip a ţinut un discurs înflăcărat, cred că erau membrii unui partid, fiindcă aveau nişte cocarde identice în piept. Auditoriul se îndesise, din vreo 8 persoane acum erau vreo 30.  La un moment dat, descoperitorul nostru se întoarce spre noi:

-Aţi făcut o treabă excelentă cu Tcheaushescu dar, un lucru nu înţeleg: de ce nu l-aţi terminat şi pe Miloshevici?

Se apropia o echipă de televiziune:

–Motane, ia-ţi rămas bun de la naziştii ăştia înflăcăraţi, că ne vedem la televizor, amice!

Circulaţia era de coşmar: până la ieşirea din Berlin am făcut 3 ore şi până la Rostock alte 5 ore. Şi totuşi am avut ambiţia să ajungem la Hamburg, unde aveam rezervare la Stern Hotel. Motanul râdea cu gura până la urechi: hotelul era în cartierul, ultracentral de altfel, San Pauli, pe celebra arteră Reeperbahn Strasse. Şi eu citisem Sven Hasel dar… uitasem detaliile picante.

Reeperbahn strasse

Ne-am învârtit vreo două ore printre bordeluri, uimiţi de numărul mare de reclame propăvăduind agresiv sexul dar, şi de procentul exagerat de curve bătrâne şi foarte bătrâne, travestiţi şi tipi îmbrăcaţi în pantaloni, maieuri şi şepci din piele neagră.  Fără să depistăm intrarea în hotel, am plecat la un alt hotel pe Holstein Camp, negociind telefonic o rezervare. Între timp începuse o ploaie rece şi nesuferită. Sub un pod, vreo 30 de tipi dormeau în cutii de carton. Alţii erau adunaţi în jurul unui butoi din tablă în care ardeau cartoane. Unii îşi injectau droguri în mână sau în gât, alţii între degetele de la picioare, totul la vedere. Văzusem scene asemănătoare în filmele americane, dar pe viu era terifiant. Eram şocaţi: a trecut o maşină de poliţie şi nici drogaţii nu s-au sinchisit, nici maşina n-a oprit! Am plecat să căutăm Holstein Camp dar, cum toate străzile în Hamburg se numesc: Holstein Strasse, Holstein Gasse, Holstein Alee, Holstein Bulevard, Holstein Damm, am căpiat până am găsit hotelul. Nemţii opreau bucuroşi să ne îndrume dar, cum majoritatea erau bătrâni, când pronunţau interogativ „Holstein Camp„, aveau un mod ciudat de a înghiţi cuvintele ca apoi să le scuipe din gât, bulbucând ochii, încât păreau că fac atac de apoplexie. Iniţial am crezut că-i un loc rău famat şi datorită perplexităţii sunt la limita infarctului, apoi am înţeles  că aşa era dialectul lor de parcă erau zgâriaţi pe gâtlej şi-i apuca panica la auzul fiecărui cuvânt. Ajunşi după multe răsuciri şi învârteli în jurul cozii la hotel, deja ne anulaseră rezervarea telefonică fiindcă am întârziat prea mult. Ne-am cazat de nevoie la un hotel scump. Am plătit, am luat cheia, şi fără să urcăm în cameră, am plecat să mâncăm. Am intrat la întâmplare într-o cârciumă din centru şi am comandat: eu un şniţel vienez şi cartofi prăjiţi, Motanul spaghete bologneze, porţie mare, spunând apăsat că-i rupt de foame.

Patronul, care servea şi la mese, bucătăreasa fiind o chinezoaică ce opera la vedere, ne întrebă de vreo trei ori dacă mai aşteptăm pe cineva.

Când a venit cu mâncarea am înţeles de ce: platoul era exact cât rotundul mesei şi cartofii prăjiţi erau un morman uriaş. Platoul meu cu şniţelul, la fel de mare, a fost pus pe un scaun, castronul imens, de fapt un lighean de inox cu spaghetele a fost pus pe alt scaun.

-Poftă bună şi sper să ajungă la timp şi prietenii voştrii, ne-a urat tipul, deşi îi spusesem că nu aşteptăm pe nimeni.

Am remarcat trei chestii: unu că la celelalte mese dintr-o porţie de cartofi prăjiţi mâncau căte patru inşi, doi, că patronul avea gesturi evidente de homosexual şi s-a pupat cu toţi care au intrat pe uşă, trei că eram singurul cuplu mixt. Şi ar mai fi ceva: cartofi prăjiţi atât de buni cum au fost aceia nu am mai mâncat până atunci şi nici de atunci încoace. În următorii trei ani m-am gândit în fiecare zi la ei.

Motanul m-a ajutat la cartofi prăjiţi şi la şniţel, aşa că a mâncat foarte puţine spaghete, ridicol de puţine comparativ cu ditamai ligheanul.

Ne-am reîntors la hotel şi am urcat în camera de trei stele: un pat matrimonial, un şifonier şi un cuier de perete. Coborâm la recepţie explicând că am plătit o cameră cu baie, dar asta n-are.

Duduia de la recepţie se schimbase şi arabul care era de tură ne-a spus plictisit că are baie, apoi şi-a pus ostentativ căştile pe urechi şi ne-a întors spatele.

Am plecat supăraţi în cameră, frustraţi că nu avem duş. Apăsând pe întrerupător s-a ars becul.  Alţi nervi dar, ne-am salvat cu aplicile de perete care, de altfel, erau chioare, camuflate sub câte o poliţă de lemn. Ne-am culcat plini de draci, hotărâţi ca dimineaţă să cerem diferenţa de bani înapoi fiindcă plătisem o poală de bani pe cameră, vreo 90 de euro. Pe la două noaptea m-a tăiat un pipi de extremă urgenţă.

–Motane, eu pe mine nu fac! Am plătit cameră cu baie, fac în şifonier la ăştia!

-Nevastă, caută wc-ul pe hol şi n-o mai face pe nebuna, că ne caută ăştia cu Interpolul! Te pui cu nemţii?!

Deschid uşa la şifonier demonstrativ şi Motanul se ridică în fund, uluit de determinarea mea. La deschiderea uşii se aprinde un bec ca de frigider şi să-nebunesc: aia era taman baia! Un şifonier furniruit, cum avea mama acasă, plasat în mijlocul camerei, faţă în faţă cu patul matrimonial, în care era o cădiţă de duş şi un wc din fibră de sticlă, un model înghesuit, proiectat special pentru hoteluri!

Fericiţi, ne-am apucat să facem duş până pe la 3 dimineaţa. Cred că feonul făcea un zgomot infernal, ori pereţii erau din carton, că ne-au bătut în perete şi din stânga şi din dreapta.  A doua zi, pe lumină, am constatat că era chiar o cameră foarte mişto, cu excepţia şifonierului care era exact ce se vedea, un şifonier, adaptat ingenios din mers şi transformat ad-hoc în baie .

Hotelul era dichisit şi foarte curat şi la lumină începea să arate a trei stele, aşa că nu ne-am mai dus să cerem banii înapoi. Micul dejun inclus a fost într-o încăpere cochetă, mobilată ca la 1800 toamna, dar perfect întreţinută, de parcă eram primii clienţi. Fals! Era plin de turiști!

Am mâncat bine şi ni s-au diluat toate resentimentele, ba chiar ne gândeam să mai rămânem o noapte.

Am plecat prin oraş şi ajunşi în San Pauli, ne-am distrat încercând să identificăm hotelul Stern pe care nu-l găsiseam decuseară. Era plasat între două sexishop-uri stridente şi avea o intrare discretă, nici nu mă mir că n-am văzut-o. Pe Reeperbahn Strasse mirosea violent a urină şi spermă, deşi seara plouase. Un tânăr cu ochelari rotunzi, de sârmă şi bărbuţă, având un rucsăcel în spate şi un aer de student norvegian îi propuse Motanului sex pe 50 de euro.

Roşind violent Motanul, a rezuzat politicos, dar tipul a lăsat la 35. Motanul l-a înjurat, dar tipul a continuat cu negocierea până la zece euro. Motanul s-a repezit să-i dea un şut în fund, moment în care Norvegianul a rupt-o la fugă. După câţiva paşi, a interceptat un alt tip şi uitând subit de Motan a început o nouă negociere. L-a lăsat în plata Domnului dar, dacă a refuzat trufandaua, de Motan s-a lipit o ţigancă bătrână şi hidoasă, descărnată, vorbind cu ţigarea în gură precum Popeye Marinarul. Se dădea franţuzoaică, dar arăta ca o babă de la periferia Ferentarilor. Eu mergeam invizibilă pe lângă el, dar fără să sufăr câtuşi de puţin că n-am succesul lui. Ne-am întors la maşină şi am hotărât că am văzut destul din Hamburg, aşa că am plecat spre noi aventuri, spre graniţa cu Olanda.

Întorşi în România, după o lună de hălăduit pe coclaurile Europei, o amică, directoare la o firmă importantă ne-a luat la întrebări:

-Care exponat vi s-a părut cel mai tare la Muzeul Sexului din Hamburg?

-Am văzut reclama muzeului în capăt la Reeperbahn Strasse, chiar lângă Ibis Hotel, dar n-am intrat!

-Nu pot să cred! Nu pot să cred! Păi atunci ce-aţi căutat la Hamburg?

-Am mâncat cartofi prăjiţi într-o cârciumă de homosexuali, na!…  Ce? Îi puţin lucru?

Dezamăgirea maximă a fost pentru amica noastră, lămurindu-se că n-am tras nimic pe nas la Amstardam:

-Măi zăbăucilor, vor risipiți banii și vremea de pomană prin Europa! Habar n-aveți să faceți turism! – a concluzionat ea.