Dentiştii spun lucruri trăznite


Începuse anul universitar şi hormonii dădeau în clocot. Băieţii din anii mai mari inventariau prospăturile, bobocii, care discutaseră obsedant despre sex în cele nouă luni de armată, se simţeau în mare formă şi sperau să scape în sfârşit de povara virginităţii. La anul întâi aveam o colegă de cămin cu cei mai frumoşi ochi albaştri din lume. Uneori parcurgeam împreună drumul de la facultate până la cămin. Avea o fire altruistă şi o bunătate dublată de o mare naivitate. Discutam cu ea zilnic cam jumătate de oră, cât ţinea drumul până la cămin şi mă uimea de fiecare dată cu logica ei ciudată. Lesne o puteam numi căzută din cer. Blondă, minionă, putea cuceri orice băiat drăguţ dar, se pare că, Elena nu intenţiona să se oprească la unul şi se culca, într-o frenezie, cu toţi, fără niciun criteriu, fapt ce mă deruta peste măsură.

Într-o zi ciocănesc în uşa ei ca să-i cer un fier de călcat şi, auzind intră, împing uşa şi o văd pe Elena în pat cu prietenul colegei ei de cameră.

Mă scuz şi plec uluită. A doua zi o întâlnesc la metrou.

-Elena, nu ştiu ce recorduri vrei tu să baţi, e treaba ta, dar nu mă aşteptam să te culci şi cu prietenul colegei tale de cameră!

-De ce? Gabi e plecată la părinţi şi băiatul ăsta nu avea cu cine să se culce!

-Hodoronc tronc! Şi ce-ţi pasă ţie?

-În clasa a noua am fost la dentist şi tipul a vrut să se culce cu mine! Eram virgină, l-am refuzat şi el, ca medic, mi-a explicat cât suferă un băiat dacă se excită şi fata îl refuză! Printre altele, i se umflă ouăle! De atunci nu am mai refuzat niciun băiat…

-Zău, şi tu le-ai crezut pe ticălos?

-Cum să nu-l cred! Doar era medic!

-Poate ar fi bine să ştii că lumea vorbeşte despre tine…

-Ştiu, ştiu! Unii zic că sunt nimfomană, alţii că sunt curvă!

– Se pare că, de fapt, tu ai inima bună!

-Bineînţeles că am inima bună!

Anunțuri

O dâră de foc sfânt


Testament alcătuit de Grupul Carpatin-Făgărășan în primăvara anului 1954, în muntele Buzdugan (ciorna acestui testament a fost găsită de Securitate la profesorul Remus Budac)

„Pe potecile munților, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria și conștiința libertății neamului nostru, alături de durerea ceasului de față, în inima și creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri și gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri și gânduri, izvorâte și călite în dragoste pentru neamul nostru.

Și așa am înțeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori și luceferi, într-o ploaie de stele, și care izvorăște din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeași dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Și-n această dâră de foc, din urma și dinaintea noastră, noi, câțiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră.

Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră ființă pământeană: libertatea noastră, tinerețea noastră, renunțările la o viață tihnită. Și de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăși viața noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiții deșarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogățire în viitor. Nici unul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinții noștri, nu am exploatat munca și viața nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viață au cunoscut mai mult foamea și lipsurile, decât tihna și belșugul.

Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învățat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. EXIȘTI ÎN MĂSURA ÎN CARE IUBEȘTI; ȘI TE ÎNALȚI ÎN MĂSURA ÎN CARE TE JERTFEȘTI PENTRU ACEASTĂ IUBIRE.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înțelegem și să-l studiem în virtutea nu știu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Așa cum e. Așa cum își iubește copilul părinții lui. Și nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu și-ar schimba copilul ei. În inima și mintea noastră, n-au încolțit niciodată visuri și gânduri de emigrare prin nu știu ce țări fericite. Voim să rămânem aici părtași ai durerilor și bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim și noi să ne contopim soarta noastră.

Noi nu admirăm și nu lăudăm în cuvinte deșarte pe Ștefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălțăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oșteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Și ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulțumire ale lui Ștefan. Întindem o mână de frate peste veacuri, apărătorilor Sarmizegetusei, arcașului lui Ștefan, oșteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor și moților lui Horea și Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt și cald al familiei românești.

În acești ani am găsit în suflete de români, adesea umili și nebăgați în seamă, atâta noblețe și atâta frumusețe, încât nu o viață, dar și o mie de vieți de ai avea, merită să le jertfești. Ne-am lovit însă și de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiție prostească, zgârcenie și mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune și dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda și, nu odată, otrăviți cu roadele amare ale josniciei omenești, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri și din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viață. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor și-au dat viața pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuți din rânduri, ne-ați legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieșim decât biruitori sau morți.

Și mai ales am simțit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omenești ne-ar fi dus la moarte și deznădejde. Aici, pe crestele munților, am simțit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Și noi, prin suferința noastră, am învățat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuți, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înțelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopți lungi de iarnă, îngropați în zăpezi pe crestele Carpaților sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate și orașe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă și să desăvârșească marea și strălucita biruință românească.”

Grupul carpatin-făgărășan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954.

Sursa: aici

Crăciun fără colindători


Nu-mi amintesc dacă era ’84 ori ’85, poate ’86 dar, deşi locuiam ultracentral, petreceam epoca de lumină la flacăra lumânării. După lăsarea întunericului, circulaţia pe străzi era deja o mare aventură fiindcă restricţiile nu se limitau la iluminatul casnic ci vizau şi pe cel stradal. Oraşul cufundat în beznă era deprimant şi nesigur. Şi, cum atunci când toate merg rău e loc şi de mai rău, o vecină a fost înjunghiată în apropierea inimii chiar în faţa casei sale. Vecina avea patru copii, dintre care o fată de-o seamă cu mine, aşa că am aflat desfăşurarea evenimentelor de la prima mână.Un grup de sectanţi se apropiaseră de femeie şi după ce schimbaseră câteva cuvinte pe un ton prietenos, îi spuseseră şoptit:

-Pentru fiecare de-al nostru care moare, trebuie să moară şi unul de-al vostru!- apoi o înjunghiaseră şi se îndepărtaseră fără grabă.

Cuţitul alunecase printre coaste fără să atingă inima şi femeia scăpă dar, viaţa noastră se dădu peste cap şi seara ieşeam din casă cu mare prudenţă şi numai de mare nevoie.

Cum stilul comuniştilor era de-a pune batista pe ţambal, presa nu scrise nimic despre întâmplare dar zvonurile despre sectanţii criminali  se înteţeau. Se pare că membrii unei secte refuzau să-şi ducă bolnavii la spital şi respectivii mureu datorită apendicitei sau a altor boli banale.

Ne obişnuisem deja cu mâncarea pe sponci, procurată pe cartelă, cu pâinea veche şi cu viaţa la lumânare. Acum, spaima ne era tovarăşă de drum şi întâlnirea cu fiecare necunoscut, o mare aventură. Madam Mery, nevasta lui Grasu umbla cu o sacoşă de cârpă, în care purta o broască de poartă, un fierău ce se putea transforma instantaneu într-o armă mortală, eu purtam nunceag şi un briceag chinezesc destul de solid şi mă bazam şi pe capacitatea de fugă a picioarelor mele temeinic antrenate. În schimb, îi purtam de grijă surorii mele şi mamei, care pleca dimineaţa la şase la serviciu, pe întuneric iar dacă lucra în schimbul doi se întorcea noaptea la zece şi jumătate, prin oraşul cufundat în beznă. Nimeni nu mai era în siguranţă şi situaţia aceasta oribilă de insecuritatea a durat câteva luni bune.

Au venit sărbătorile de Crăciun şi cum aveam fobie de străini, nu am primit nici măcar colindători: nici noi, nici vecinii noştri!

Într-o zi eram în curte la vecina măcelărită de sectanţi şi, cum era deja deplasabilă şi în formă, cei de la serviciu au venit s-o recheme la lucru, fiindcă se pare că era specialistă în prepararea untului pentru export şi era mare nevoie de ea. Femeia, deşi avea patru copii de hrănit, a refuzat hotărât, deşi respectivii insistaseră destul de mult. După plecarea şefilor, mi-a explicat că nu se mai simte în siguranţă şi se teme de o nouă întâlnire cu sectanţii măcelari. Mi-a spus că nici ea nu primise colindători şi că-i sfătuise şi pe vecini să se ferească de aceştia.

Vara următoare am mers cu fratele unui vecin până la Rupea, să cumpărăm brânză. Drumul de la Brăila la Rupea fiind lung şi plicticos, cu schimbarea trenului la Braşov, am povestit vrute şi nevrute. În compartiment erau nişte tipi, Martori ai lui Iehova, care ne-au ţinut o teorie violentă împotriva transfuziilor de sânge şi a păcatului de-a interna bolnavii în spitale. Am ieşit din compartiment, deja mi se făcea rău. A dat Domnul şi sectanţii au coborât pe la Ploieşti şi am revenit în compartiment.

-Auzi, de ce te-ai comportat ostil cu oamenii ăştia? Nu te înţeleg de ce ai stat în picioare pe hol când ai plătit bilet întreg, cu supliment de viteză şi loc.

-Tu nu ştii ce-a păţit vecina mea, pe care au tăiat-o sectanţii?

-A, n-am ştiut că ăia erau şi sectanţi! Eu ştiam că au tăiat-o fraţii amantului ei!

-Poftim?- zic eu stupefiată.

-Da, nu ştiai? Într-o noapte, când lucra în schimbul trei, în timp ce amesteca într-un recipient cu lapte, drăguţul ei, mecanic de întreţinere, i-o trăgea pe la spate! Au fost prinşi în acţiune şi puşi în discuţie în şedinţă de partid dar iubăreţii nu s-au astâmpărat şi atunci cumnaţii amantului au pus mâna pe cuţit! În fond, la Brăila nu-i primul amor curmat de cuţit!

Urechile lui Sarkozy


În ultima vreme pe Descopera.ro se discută intens despre extratereştri. Am citit articolul „Extratereştrii cu aspect uman infiltraţi printre noi” şi mi-am zis că trebuie să răresc vizitele pe acest site fiindcă a virat-o în senzaţional ieftin. Apoi am dat peste aceste fotografii cu Sarkozy şi urechile de elf ale tipului m-au făcut să zâmbesc: De ce, nu? 

http://www.descopera.ro/maratoanele-descopera/descopera-extraterestrii-dintre-noi/7745434-extraterestri-cu-aspect-uman-infiltrati-printre-noi

Minunaţii actori ai copilăriei mele


Numeroasele lipsuri materiale şi necazuri ale copilăriei mele au fost astupate de cărţi şi de minunaţii actori ai generaţiei de aur: Ştefan Bănică, Dem Rădulescu, Toma Caragiu, Stela Popescu, Draga Olteanu Matei, Tamara Buciuceanu, Rodica Popescu-Bitănescu, Rodica Tapalagă, Octavian Cotescu, Silvia Dumitrescu-Timică, Iurie Darie.
De prea puţini ne mai putem bucura astăzi. Unii au plecat la stele, alţii au fost exilaţi într-o existenţă meschină de legi nedrepte, de ignoranţa şi lipsa de preţuire arătată de guvernanţi şi de politica susţinută împotriva tuturor valorilor naţionale.
Astăzi ne luăm rămas bun şi de Rodica Tapalagă, tonică şi genială actriţă de comedie.

Metaforele lui Vântu


Cristian Tudor Popescu susţinea la un moment dat că SOV n-ar fi lipsit de talent literar! Deşi intelectualii au fost şocaţi de afirmaţie şi l-au blamat pe CTP, mie afirmaţia mi s-a părut plauzibilă. Nu ştiu dacă istoria, uitucă şi surprinzătoare va reţine că Vântu este tătucul FNI dar, stenograma în care zice că Geoană, exuberantul preşedinte al României pentru o noapte, „şi-a luat m**e cu hidrantul” va rămâne în istorie alăuri de celebrele „sula în coaste” a lui Iliescu ori „ţiganca împuţită” a lui Băsescu. Mai nou, la termenul din 6 decembrie 2010, SOV a prezentat instanţei un certificat medicat pe probleme cardiace semnat de un ginecolog. Cum nu-l putem bănui pe Vântu că ar dispune de instalaţie feminină, orice s-ar zice tipul are ouă, rămâne în picioare o singură concluzie: suntem în faţa unei metafore prin care SOV transmite că-l doare-n p*** de justiţia română!