O dâră de foc sfânt

Testament alcătuit de Grupul Carpatin-Făgărășan în primăvara anului 1954, în muntele Buzdugan (ciorna acestui testament a fost găsită de Securitate la profesorul Remus Budac)

„Pe potecile munților, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria și conștiința libertății neamului nostru, alături de durerea ceasului de față, în inima și creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri și gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri și gânduri, izvorâte și călite în dragoste pentru neamul nostru.

Și așa am înțeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori și luceferi, într-o ploaie de stele, și care izvorăște din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeași dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Și-n această dâră de foc, din urma și dinaintea noastră, noi, câțiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră.

Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră ființă pământeană: libertatea noastră, tinerețea noastră, renunțările la o viață tihnită. Și de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăși viața noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiții deșarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogățire în viitor. Nici unul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinții noștri, nu am exploatat munca și viața nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viață au cunoscut mai mult foamea și lipsurile, decât tihna și belșugul.

Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învățat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. EXIȘTI ÎN MĂSURA ÎN CARE IUBEȘTI; ȘI TE ÎNALȚI ÎN MĂSURA ÎN CARE TE JERTFEȘTI PENTRU ACEASTĂ IUBIRE.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înțelegem și să-l studiem în virtutea nu știu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Așa cum e. Așa cum își iubește copilul părinții lui. Și nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu și-ar schimba copilul ei. În inima și mintea noastră, n-au încolțit niciodată visuri și gânduri de emigrare prin nu știu ce țări fericite. Voim să rămânem aici părtași ai durerilor și bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim și noi să ne contopim soarta noastră.

Noi nu admirăm și nu lăudăm în cuvinte deșarte pe Ștefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălțăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oșteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Și ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulțumire ale lui Ștefan. Întindem o mână de frate peste veacuri, apărătorilor Sarmizegetusei, arcașului lui Ștefan, oșteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor și moților lui Horea și Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt și cald al familiei românești.

În acești ani am găsit în suflete de români, adesea umili și nebăgați în seamă, atâta noblețe și atâta frumusețe, încât nu o viață, dar și o mie de vieți de ai avea, merită să le jertfești. Ne-am lovit însă și de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiție prostească, zgârcenie și mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune și dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda și, nu odată, otrăviți cu roadele amare ale josniciei omenești, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri și din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viață. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor și-au dat viața pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuți din rânduri, ne-ați legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieșim decât biruitori sau morți.

Și mai ales am simțit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omenești ne-ar fi dus la moarte și deznădejde. Aici, pe crestele munților, am simțit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Și noi, prin suferința noastră, am învățat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuți, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înțelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopți lungi de iarnă, îngropați în zăpezi pe crestele Carpaților sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate și orașe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă și să desăvârșească marea și strălucita biruință românească.”

Grupul carpatin-făgărășan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954.

Sursa: aici

Crăciun fără colindători

Nu-mi amintesc dacă era ’84 ori ’85, poate ’86 dar, deşi locuiam ultracentral, petreceam epoca de lumină la flacăra lumânării. După lăsarea întunericului, circulaţia pe străzi era deja o mare aventură fiindcă restricţiile nu se limitau la iluminatul casnic ci vizau şi pe cel stradal. Oraşul cufundat în beznă era deprimant şi nesigur. Şi, cum atunci când toate merg rău e loc şi de mai rău, o vecină a fost înjunghiată în apropierea inimii chiar în faţa casei sale. Vecina avea patru copii, dintre care o fată de-o seamă cu mine, aşa că am aflat desfăşurarea evenimentelor de la prima mână.Un grup de sectanţi se apropiaseră de femeie şi după ce schimbaseră câteva cuvinte pe un ton prietenos, îi spuseseră şoptit:

-Pentru fiecare de-al nostru care moare, trebuie să moară şi unul de-al vostru!- apoi o înjunghiaseră şi se îndepărtaseră fără grabă.

Cuţitul alunecase printre coaste fără să atingă inima şi femeia scăpă dar, viaţa noastră se dădu peste cap şi seara ieşeam din casă cu mare prudenţă şi numai de mare nevoie.

Cum stilul comuniştilor era de-a pune batista pe ţambal, presa nu scrise nimic despre întâmplare dar zvonurile despre sectanţii criminali  se înteţeau. Se pare că membrii unei secte refuzau să-şi ducă bolnavii la spital şi respectivii mureu datorită apendicitei sau a altor boli banale.

Ne obişnuisem deja cu mâncarea pe sponci, procurată pe cartelă, cu pâinea veche şi cu viaţa la lumânare. Acum, spaima ne era tovarăşă de drum şi întâlnirea cu fiecare necunoscut, o mare aventură. Madam Mery, nevasta lui Grasu umbla cu o sacoşă de cârpă, în care purta o broască de poartă, un fierău ce se putea transforma instantaneu într-o armă mortală, eu purtam nunceag şi un briceag chinezesc destul de solid şi mă bazam şi pe capacitatea de fugă a picioarelor mele temeinic antrenate. În schimb, îi purtam de grijă surorii mele şi mamei, care pleca dimineaţa la şase la serviciu, pe întuneric iar dacă lucra în schimbul doi se întorcea noaptea la zece şi jumătate, prin oraşul cufundat în beznă. Nimeni nu mai era în siguranţă şi situaţia aceasta oribilă de insecuritatea a durat câteva luni bune.

Au venit sărbătorile de Crăciun şi cum aveam fobie de străini, nu am primit nici măcar colindători: nici noi, nici vecinii noştri!

Într-o zi eram în curte la vecina măcelărită de sectanţi şi, cum era deja deplasabilă şi în formă, cei de la serviciu au venit s-o recheme la lucru, fiindcă se pare că era specialistă în prepararea untului pentru export şi era mare nevoie de ea. Femeia, deşi avea patru copii de hrănit, a refuzat hotărât, deşi respectivii insistaseră destul de mult. După plecarea şefilor, mi-a explicat că nu se mai simte în siguranţă şi se teme de o nouă întâlnire cu sectanţii măcelari. Mi-a spus că nici ea nu primise colindători şi că-i sfătuise şi pe vecini să se ferească de aceştia.

Vara următoare am mers cu fratele unui vecin până la Rupea, să cumpărăm brânză. Drumul de la Brăila la Rupea fiind lung şi plicticos, cu schimbarea trenului la Braşov, am povestit vrute şi nevrute. În compartiment erau nişte tipi, Martori ai lui Iehova, care ne-au ţinut o teorie violentă împotriva transfuziilor de sânge şi a păcatului de-a interna bolnavii în spitale. Am ieşit din compartiment, deja mi se făcea rău. A dat Domnul şi sectanţii au coborât pe la Ploieşti şi am revenit în compartiment.

-Auzi, de ce te-ai comportat ostil cu oamenii ăştia? Nu te înţeleg de ce ai stat în picioare pe hol când ai plătit bilet întreg, cu supliment de viteză şi loc.

-Tu nu ştii ce-a păţit vecina mea, pe care au tăiat-o sectanţii?

-A, n-am ştiut că ăia erau şi sectanţi! Eu ştiam că au tăiat-o fraţii amantului ei!

-Poftim?- zic eu stupefiată.

-Da, nu ştiai? Într-o noapte, când lucra în schimbul trei, în timp ce amesteca într-un recipient cu lapte, drăguţul ei, mecanic de întreţinere, i-o trăgea pe la spate! Au fost prinşi în acţiune şi puşi în discuţie în şedinţă de partid dar iubăreţii nu s-au astâmpărat şi atunci cumnaţii amantului au pus mâna pe cuţit! În fond, la Brăila nu-i primul amor curmat de cuţit!