Popă de poveste


Ada era clasa a VII-a şi era foarte conştiincioasă, inclusiv la ora de religie. Având colegi penticostali în clasă, preotul nu scăpa ocazia să-i faulteze pentru credinţa lor. Astfel, părintele explică întregii clase că pocăiţii sunt nişte tâmpiţi, că ţin prima zi a săptămânii Duminica dar, Ada simţea că Biblia e de partea pocăiţilor. Că doar mironosiţele, neavând voie să parcurgă mai mult de 1000 de paşi în zi de Sabbat, purceseră cu mir la Mormânt abia ziua următoare, zisă în Cartea Sfântă ca prima zi a săptămânii. Că aşa se zicea atunci: prima zi a săptămânii, a doua zi a săptămănii… Numai păgânii îşi denumeau zilele după zeii lor: luni după Lună, marţi după Marte, miercuri după zeu Mercur, joi după Jupiter şi aşa mai departe.

Ada ţinea la pocăiţi fiindcă erau cuminţi şi învăţau bine şi în mod deosebit o simpatiza pe Flori, fată bună şi blândă ce sărea în ajutor tuturor colegilor la nevoie şi nu înţelegea asprimea pe care o arăta preotul acestor copii, pe care nu-i prigonea deschis dar nici bine nu-i vedea, atacându-i cu meşteşug, ba spunându-le adesea că preferă să nu-i aibă la ore.

Timpul a trecut, Flori a ajuns o doctoriţă fără de arginţi, Ada a făcut Facultatea de Teologie şi Asistenţă Socială iar preotul, ajuns paznic la un butoi de miere, s-a lins oleacă pe degete, ridicându-şi o vilă invidiată de şefii poliţiei şi de alţi cetăţeni oneşti care au asudat din greu să-şi ridice case falnice dar care s-au trezit concuraţi de „hărnicia” popii. 

De la 1 ianuarie 2011 calendarele ortodoxe au reconsiderat Duminica, aşa cum era şi în trecut, ca prima zi a săptămânii.  

O avea părinţelul vreo ezitare când va merge cu Boboteaza pe le foştii lui elevi? Presimt că Ada îl aşteaptă cu nerăbdare pentru că la facultatea de teologie s-a lămurit că baterea de câmpi era talentul de bază al părinţelului… 

   

Meditaţie pentru examen


Părinţii erau disperaţi. Deşi nu se hazardaseră către un liceu de elită, la care admiterea era dificilă şi, la sfatul dirigintei, se orientaseră către un liceu modest, Fănica picase şi risca să rămână neşcolarizată. În disperare de cauză, prin intermediul unei cunoştinţe apelară pentru meditaţii la doamna Dincă, profesoară de română în jur de 50 de ani, talentată, cunoscută pentru tact şi apropierea faţă de copii.

Cum nu era toantă, fata începu să prindă rostul gramaticii dar doamna profesoară avea o apăsare. În toate propoziţiile pe care le forma, Fănica făcea trimitere la cimitir.

-Fănica, te rog să formezi o propoziţie cu subiect şi predicat:

-Eu am fost în cimitir.

-Hai să mai încercăm una…

-Eu am fost cu Ionică în cimitir.

-Acum vreau să alcătuieşti o propoziţie folosind o enumeraţie:

-Am cumpărat biscuiţi, cola şi gumă de mestecat şi am fost cu Ionică în cimitir!

-Mda… Haide să vedem o propoziţie introdusă prin „şi”.

-Şi am fost cu Ionică în cimitir!

-Ştii… ai o gândire cam morbidă pentru vârsta ta. Ai 15 ani împliniţi?

-Nu, am 14…

-Cred că eşecul de la admitere te-a afectat. N-aş vrea să faci o prostie! Cred că ai nevoie de consiliere…

-De ce spuneţi asta?

-Pentru că în toate propoziţiile foloseşti cuvântul cimitir. Acest fapt mă determină să cred că te preocupă exagerat de mult.

-Sigur! Şi eu şi Ionică stăm cu părinţii! Singurul loc unde putem să ne-o punem e în cimitir!