În fiecare iarnă am un stres cu ţurţurii ameninţători de la streşini. Monitorizez cu atenţie toţi ţurţurii din traseul meu şi ocolesc zonele de risc. Chiar la casa mea se formează doi ţurţuri straşnici pe burlanele aruncătoare şi din prima iarnă când m-am mutat, mi-am cumpărat o bară de aluminiu de şase metri- baghetă de închidere pentru geam termopan, pentru cunoscători- cu care îi dau jos. În această iarnă am făcut această operaţiune de vreo patru ori. Ieri ies din casă, privesc după obicei la streaşină şi văd un un burlan OK şi unul cu un ţurţure gigant. Se apropiau doi bătrânei voioşi şi bine îmbrăcaţi:
-Bună dimineaţa! Vă rog să ocoliţi zona fiindcă acel ţurţure vă poate cădea în cap! Îl dau jos în două minute…
-A… nu cade, domnişoară!- zice unul dintre bătrâni, purtând un palton negru, croit chic şi o pălărie elegantă, apoi trec amândoi, parcă bucuroşi că i-am băgat în seamă.
Mut maşina de pe trotuar pe carosabil, ca să nu-mi ciufulesc capota când o fac pe Don Quijote şi, cobor sprintenă ca să-mi aduc bara de aluminiu. Totul a durat destul de puţin, un minut, poate două. Cobor din maşină şi ţurţuraşul era deja căzut. Cum bătrânii nu apucaseră să facă mai mult de douăzeci de paşi, strig la ei:
-Altă dată să n-o mai faceţi pe vitejii! Uitaţi că deja a căzut! Aţi avut noroc cu carul!
Bătrânii s-au întors în loc stupefiaţi. Câteva clipe au rămas fără grai, apoi domnul cu pălărie elegantă a început să strige ca un copil:
-Moartea ne-a ratat! Iu-huuu! Iu-huuu! Ne-am mai născut o dată! Hai să jucăm la loto şi să bem o ţuică fiartă! Suntem noi-nouţi!
-Sper că şi uscaţi!- zice celălalt şi plecă amândoi, încet-încet, ţinându-se de braţ.
Doina Popescu Brăila 