Votcă şi KGB


mig 29

mig 29

fragment din romanul Pisica cu papion 

ISBN 978-606-92308-7-9

Colonelul de aviaţie Dumitru Călin era în Georgia, la Tbilisi, reprezentantul R.S.R. la o paradă militară organizată de sovietici pentru a le reaminti statelor din lagărul comunist cine este balşoi brat.

Festivităţile au început într-o miercuri şi aveau să ţină zece zile, duminica fiind program liber ales. Din prima zi, un colonel din aviaţia rusă, Anatoli Serghei, s-a lipit de român ca râia. Familiarizat cu protocolul diplomatic dar şi cu insistenţa KGB-iştilor, colonelul Călin şi-a păstrat calmul, ba chiar şi simţul umorului. Invariabil, după terminarea programului oficial, Anatoli îl însoţea într-un restaurant luxos, la ultimul etaj al unui hotel şi îl îndopa cu bunătăţi stropite cu vodcă. După o beţie straşnică, spre dimineaţă,  rusul veni după el la toaletă. Îi făcu cu ochiul şi vorbi şoptit:

-Daragoi Dimitri, pot să-ţi zic Mira? Ştii, Dimitri îmi aduce aminte de amantul nevestei mele şi mă indispune…

-Sigur, tovarăşe colonel!

-Ei, daragoi Mira, aş prefera să-mi văd de meseria mea de pilot şi să discutăm numai despre MIG-uri dar, urâţii ăia de la KGB bănuiesc că eşti ofiţer SIE şi mi-au dat misiunea să devin umbra ta. Atâta vreme cât cei de la KGB achită votca nu mă deranjează prea mult situaţia, dar ai grijă ce vorbeşti la beţie, fiindcă precis ăştia au înţesat totul în jurul tău cu microfoane.

-Şi de ce-mi spui toate astea?- întrebă maiorul Călin nedumerit.

-Fiindcă eşti pilot ca şi mine şi eu îi detest şi pe politruci şi pe KGB-işti. Eşti un tip valabil şi nu vreau să-ţi însceneze ticăloşii ceva.

Maiorul Călin i-a mulţumit dar a rămas rezervat. Au băut până în zori şi zilele următoare au curs cam la fel: ziua parade militare, desfăşurare de tancuri, demonstraţii aeriene, noaptea beţii ruseşti.

Duminică era program de voie şi colonelul Călin avea de gând să doarmă toată ziua. În zori Anatoli îi bătu în uşă:

-Daragoi Mira, ţi-am adus o gamelă cu zeamă de murături să te dregi din beţie! Hai la o plimbare!

-Daragoi Anatoli, eu o să fac plimbarea în vis fiindcă-s rupt de somn!

-Mira, am nevoie de ajutorul tău! KGB-ul mă obligă să nu mă dezlipesc de tine dar astăzi este ziua tatălui meu, un bătrân veteran de război şi se adună toată familia. Nu pot lipsi sub niciun motiv, mai ales că mai are puţin de trăit şi poate îl văd pentru ultima dată. Nu este departe, un sat de armeni la graniţa dintre Georgia şi Armenia.

Călin nu ştia ce provocare se ascunde în spatele acestei invitaţii dar curiozitatea şi cheful de aventură invinseră.

-Trebuia să aduci zeama asta de murături acum două ore. Am dat la boboci de vreo cinci ori, daragoi Anatoli.

-Nici nu mă mir, daragoi Mira! Ai amestecat şampanie cu votcă şi rom şi ai încheiat cu bere. Ori nu ştii să bei ori eşti nebun!

Au plecat c-un Gaz militar pe un drum asfaltat. După 60 de kilometri au intrat pe un drum de pământ şi şi-au zdruncinat creierii. URSS-ul era împânzit de aceste drumuri militare ce nu puteau fi străbătute decât de puternicele maşini militare ruseşti sau de tancuri.

Ajunşi în satul de graniţă, locuit deopotrivă de armeni şi gruzini, intrară iarăşi pe asfalt şi calvarul luă sfârşit.

Familia lui Anatoli era plecată în satul vecin la înmormântarea unui văr.

Şoferul rămase cu Gaz-ul sub un copac şi cei doi porniră pe jos: sat curat, cu case mari, îngrijite ce trădau bunăstarea. La porți erau mese cu cântare şi diverse alimente de vânzare: cireşe, miere de albine, brânză, covrigi, plăcinte, limonadă sau pâine de casă. Nu se vedea niciun vânzător prin zonă dar pe fiecare masă, lângă alimentele aflate sub un clopot de sticlă se afla un cântar, un carton cu preţul şi o cutie frumos ornată cu o fantă prin care să strecori banii. La un moment dat, Mira tăie o bucată nu prea mare de brânză şi porni mai departe. Anatoli se întoarse din drum şi plasă nişte mărunţiş în cutie.

-Nu ştiu ce vrei să demonstrezi, dar nu era nevoie să faci asta! Drumul e pustiu şi nu m-a văzut nimeni!

-Nu vreu să-ţi demonstrez nimic, Mira, dar sunt prietenul tău!

Au mers mai departe şi colonelul Călin a oprit la altă poartă unde şi-a pus un pahar de limonadă. A privit în toate părţile şi cum nu l-a văzut nimeni s-a făcut că uită să pună bani în cutiuţă. Anatoli s-a întors din drum şi a lăsat să alunece câţiva firfirei în cutia pirogravată cu migală.

-Nu ştiu de ce vrei să-mi dai peste nas, dar n-are niciun sens! Strada e pustie şi nu m-a văzut nimeni. Oricum, e clar că toţi localnicii sunt plecaţi în satul vecin la înmormântare.

-Mira, nu vreau să-ţi dau peste nas, dar am făcut asta fiindcă sunt prietenul tău!

Călin a ridicat din umeri şi a mers mai departe. A luat o mână de cireşe de pe altă masă şi şi-a văzut de drum, fără să schiţeze vreun gest de a plăti. Anatoli s-a repezit la puşculiţă şi a zornăit nişte bani.

-Anatoli, mă enervezi! Nu ştiu ce vrei să demonstrezi, dar sistemul oricum nu e funcţional!

-Mira, nu vreau să-ţi demonstrez nimic, dar, crede-mă, eu sunt prietenul tău!

-Anatoli, ai reuşit să mă scoţi din sărite! În fond, eu pot să cântăresc două kile de cireşe şi dacă proprietarul mă pândeşte după perdea, îi scot ochii cu ceva mărunţiş, să zicem un sfert de preţ. Negustorii tăi vor fi întotdeauna în pierdere!

-Nu, prietene, nu-i aşa!

Ajunşi în centrul satului, îl găsiră pe frizer în faţa prăvăliei. Anatoli intră să se tundă şi Mira rămase să caşte gura la vitrinele prăvăliilor închise. Mai merse puţin şi dădu de un părculeţ. În mijloc, printre de flori şi arbuşti se afla o buturugă în care era înfiptă o secure. Buturuga era mânjită de sânge uscat. Călin îi dădu roată gândind cu mirare că ţăranii aceştia îşi tăiau găinile şi claponii în public într-un ritual păgân. Destul de ciudat, având în vedere că Armenia fusese primul stat care trecuse la creştinism.  Trecu un băieţel cu cercul şi colonelul îl opri:

-Copile, la ce foloseşte acest butuc însângerat?

-Aici le taie mâinile celor care fură!- strigă puştiul şi plecă împingând îndemânatec cercul.

Călin păli. Se sprijini de un pom, apoi îşi mai reveni şi plecă spre frizerie. Anatoli se scutura de păr.

-Hai, nu vrei să te tunzi, daragoi Mira?

-A, nu! Aş vrea să-mi povesteşti ce este cu buturuga din parc, cea cu securea…

Anatoli deveni serios:

Pe vremuri, cu sute de ani în urmă pe aici treceau turci, perşi, bizantini, cazaci şi multe alte neamuri. Nu se mai putea trăi în sat din cauza jafurilor şi niciun negustor nu era în siguranţă. S-a făcut sfatul bătrânilor şi s-a adus din pădure această buturugă. Cine fura i se tăia mâna. Obiceiul s-a păstrat până în zilele noastre; pe aici nu există tribunale sau post de poliţie. Legea Pământului e păstrată cu sfinţenie. Eu am plecat la 14 ani din sat şi am prins cinci execuţii. De atunci hoţiile au fost tot mai rare, dar am aflat de la ai mei că şi luna trecută au prins un hoţ şi l-au pus pe butuc.

-Adică vrei să zici că psihopaţii ăştia mi-ar fi tăiat mâna pentru o bucată de brânză sau un pumn de cireşe?

-Mira, eu sunt prietenul tău! De KGB te pot păzi, dar Legea Pământului e de sute de ani şi e mai presus de mine!

Despre solidaritate


Cutremurul din 4 martie ’77 m-a prins în faţa televizorului. Aveam 9 ani. Priveam cu sufletul la gură cum un tip intra pe furiş pe o fereastră. Papaşa a strigat cutremur şi ne-a împins afară din casă. El a rămas să-şi caute fesul, să nu cumva să-i vadă vecinii chelia. Pentru el chelia era un fel de organ intim. Chiar înainte de divorţul părinţilor mei umbla o vorbă, că îşi scotea rapid pantalonii în faţa damelor, dar pălăria niciodată.

Deci, casa fiind foarte solidă, cutremurul nu m-a impresionat prea tare, adevăratul şoc venind de la Telejurnal. Atunci, pentru prima dată, am înţeles ce înseamnă solidaritatea. Cuvântul lipsit de conţinut, prezent în sloganele comuniste, asociat cu marile panouri de pe stadioane, căpăta un sens concret: avioane din toate colţurile lumii veneau la Bucureşti cu pături, medicamente, alimente şi specialişti. Echipe de salvare căutau supravieţuitori sub dărâmături şi Ceauşescu mergea prin spitale şi se interesa de soarta răniţilor, asigurându-i pe sinistraţi că vor primi apartamente noi, complet mobilate.

Sindicatul SOLIDARITATEA a dat un nou sens acestui cuvânt şi ani de zile am privit cu sufletul la gură miracolul polonez. În timpul orelor de fizică, colegul meu Sebi, striga din fundul clasei: „La Europa Liberă s-a anunţat că s-a scumpit salamul în Polonia!”, iar nou băteam din picioare cu gândul la libertate. Deşi eram cu ochii zgâiţi de foame, cuvântul salam asociat cu Polonia ne inspira libertate.  

La Revoluţia din decembrie ’89 solidaritatea şi determinarea oamenilor m-a făcut să fiu mândră că sunt româncă. Poate că prima dată după aurul Nadiei la Montreal, m-am simţit iar mândră că sunt româncă, şi în acele zile, mulţi au putut privi din spatele perdelelor solidaritatea din stradă.   

Apoi, cutremurul din Chile şi uraganul Katrina, dincolo de imensa tragedie, m-au şocat prin faptul că oamenii s-au dedat la jafuri şi crime, în ambele cazuri fiind necesară intervenţia armatei pentru a restabili ordinea. M-au întristat acei oameni fără Dumnezeu, oameni lipsiţi de compasiune şi solidaritate cu semenii lor loviţi de soartă.

După primele ştiri legate de primul cutremur din Japonia, erau doar 26 de morţi, dovadă că japonezii gestionau bine criza. Apoi a venit tsunami-ul care a răsturnat situaţia dar, cultura, educaţia şi solidaritatea au făcut să nu existe jafuri, ba, mai mult, patronii de supermarket-uri au redus preţurile iar automatele de băuturi oferă produsele gratis. Nu pot să nu uit că profitând de criză, băncile care activează în România ne-au spoliat, mărindu-şi marjele de profit la cote mai mari decât în perioada de boom economic. Şi să nu uităm că acum, deşi avem petrol românesc ieftin, OMV Petrom ne pauperizează, făcând în România două treimi din profitul total al companiei, sub privirile indiferente ale clasei politice, stipendiată generos în campaniile electorate.

Dar, revenind la solidaritate, nu trebuie uitată bătrâna de 70 de ani din Osaka, cea care a donat 123000 de dolari, economiile de-o viaţă, pentru sprijinirea sinistraţilor, câinele care-şi păzeşte tovarăşul rănit de tsunami sau vinificatorii moldoveni, cei care au trimis în Japonia,pe cheltuială proprie, 28000 de sticle de vin roşu, pentru protecţia la radiaţii, vinul roşu având proprietăţi deosebite în acest sens. 

Întâlnită în egală măsură şi la animale, solidaritatea cu semenii noştri aflaţi în suferinţă ar putea fi cheia supravieţuirii speciei umane.