Înviere cu bucluc


Misionarii creştini au fost confruntaţi de-a lungul secolelor cu diverse provocări, uneori periculoase, alteori doar amuzante. Astfel, un misionar ajuns în China a reuşit să convertească la creştinism o comunitate destul de numeroasă. Munca de câteva luni a clericului urma să fie încununată de bucurie la slujba de Înviere, cea mai mare sărbătoare creştină de peste an.

Emoţionat, după ce avusese biserica plină toată Săptămâna Mare, spovedind de zor chinezii care respectaseră cu sfinţenie postul, preotul a îmbrăcat veşmântul alb de sărbătoare şi a aşteptat să-i vină proaspeţii enoriaşi la slujbă. Spre mirarea lui, chinezii băgau capul pe uşă, apoi, surprinşi şi înspăimântaţi ieşeau în grabă şi, pe-aci ţi-e drumul!

 Un singur chinez i-a rămas alături în timpul slujbei de înviere, cel care-i era şi gazdă.

Amărât, părintele a ţinut slujba de Înviere şi Sfânta Liturghie, fără să înţeleagă de ce l-au părăsit toţi credincioşii.

Văzându-l necăjit, după terminarea slujbei, unicul lui enoriaş l-a însoţit să discute cu sătenii şi să afle pricina pocinogului. Aşa cum probabil ştiţi, la chinezi culoarea albă semnifică doliul. Văzându-l îmbrăcat în straie albe în noaptea de Înviere, proaspeţii creştini s-au gândit că Isus n-a mai înviat şi au plecat mâhniţi şi dezamăgiţi la casele lor. Preotul a scris la Roma şi a cerut dispensă să-şi facă straie portocalii, o culoare veselă, considerată de bun augur de către chinezi şi care să-i asigure succesul în convertirea unui număr cât mai mare de localnici.

Anunțuri

Pieton pe Calea Dudeşti


Aşa cum aţi observat toţi, am acumulat o mulţime de absenţe în hiperspaţiu dar motivat: am muncit ca să plătesc un pogon de facturi la furnizori, impozite nesimţite la stat şi taxe locale, ca să-mi pot trage sufletul şi să am sărbătorile liniştite. Dar cum socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg, liniştea mi-a rămas agăţată în minunatul Bucureşti.

Lumea zice că este periculos să zbori şi, în tinereţe, când pilotam avioane, se găseau destui care să-mi ţină predici despre viaţa periculoasă pe care o duc. Şi acum şofez o maşină sport cu pedala de acceleraţie cam lată şi-mi mai aud vorbe. Dar, nimic nu se compară cu o plimbare lejeră pe Calea Dudeşti.

Miercuri de pildă, în plină zi, mergând pe trotuar pe Calea Dudeşti, mă trezesc lovită năpraznic în dreapta spate, în fizicul meu robust de pieton. O Skoda argintie, B-98-VJN, un model gen combi, cred că Roomster îi zice, plecând vijelios cu spatele fără să se asigure, m-a izbit voiniceşte din plin. Fiind un model drept în spate şi format destul de înalt, stâlpul spate al maşinii m-a izbit pe toată suprafaţa corpului de la gambă până la umăr. Tânărul de la volan a râs amuzat de boroboaţă şi muşcând din sandwich mi-a spus că nu m-a văzut, apoi şi-a făcut loc în trafic mâncând liniştit.

Am gândit că tipul parchează în zonă şi se întoarce să mă ducă la spital dar după o vreme, lămurită că tipul a şters-o definitiv de la locul accidentului, m-am aşezat la mine în maşină până m-am mai liniştit, apoi, sperând că nu-i nimic rupt în mine, mi-am văzut de drum. Noaptea m-am zvârcolit de durere, aşa că a doua zi, în stadiul de şniţel, m-am dus la Urgenţă la Floreasca. Concluzia este că dacă ai zile scapi, dacă nu, să nu-ţi pui vreo speranţă în sistemul sanitar de urgenţă bucureştean. Ar fi multe de povestit, pornind de la lipsa de compasiune până la plictiseala afişată şi dezinteresul făţiş al unor cadre medicale.

 Aşa că, dragilor, acum mă gândesc la un leasing ca să-mi iau avion, fiindcă pe trotuarele patriei mi se pare cam periculos să mai circul.

O zi liberă


Cu 17 ani în urmă, pe 4 aprilie 1994 a apărut Torent Press. În 2009, pe 4 aprilie, soţul meu mi-a spus că-mi face cadou de ziua firmei o zi liberă în care să fac exact ce-mi doreşte inima.

Cam ce credeţi că face o nevastă, după 20 de ani de căsnicie, când primeşte libertate absolută din partea soţului?

Shopping? Cosmetică? Fitness? Sex?

Ei, variante sunt multe dar eu am ales să fac exact ce îmi doream demult: m-am apucat să scriu un roman. Aşa că pe 4 aprilie 2009 am scris primele 20 de pagini din romanul Comisia ZÜRICH.

Astăzi fac un nou bilanţ: Comisia ZÜRICH, Dumnezeu era-n vacanţă, Ardei Iuţi şi Copilul Dunării tipărite, Despre sex în gura mare în curs de editare.

Ca să vezi ce poate face o femeie în libertate! 

Blana de lup


fragment din romanul Dumnezeu era-n vacanţă, autor Doina Popescu-Brăila, ed Torent Press 2010

ISBN 978-606-92308-3-1         

 Ploua cu bulbuci. Stropi mari, ca de ploaie de vară, se spărgeau pe caldarâm. Spuma se strecura dibace printre dalele de granit. O gură de canalizare înghiţea şuvoiul cu lăcomie. Eli iubea ploaia, căci mai spăla duhoarea ce venea dinspre hale dar azi chiar îl enerva. Îmbrăcase uniforma neagră S.S., nou-nouţă, şi îi părea rău să i-o strice ploaia. Trăgea furiş cu ochii spre vitrine. Îi stătea bine. Era prima dată când se simţea bine îmbrăcat. Grăbi pasul, căci îl aştepta Frau Erna cu masa. Se gândise să ia nişte flori, apoi îşi zise că nu se cade, ca un ofiţer în uniformă, să umble ca un caraghios cu buchetul în mână. Ajunse în faţa casei şi găsi portiţa deschisă.

          – Ai venit la timp, tinere! Aşează-te unde vrei…

          – Mă aşez unde puneţi farfuria mai mare!

          -Aşează-te liniştit unde ţi-e bine, căci o să pun oala pe masă să iei cât îţi trebuie, băiatule!

          -Am glumit, Frau! O să iau doar atât cât se cuvine…

          -Măi, Eli! La mine-n casă se cuvine să mănânci pe săturate. Te aşteaptă viaţă amărâtă. Dacă mă gândesc bine şi tu, şi Leopold sunteţi nişte impostori! Şi el este în sinea lui şef al Gestapo-ului, pe cât eşti tu german pur şi S.S.-ist.

          –Frau Erna, am fost băiat sărac pentru că – da!- sunt şi evrei săraci. De câte ori n-am tremurat pentru viaţa mea, de câte ori n-am adormit cu urlete turbate în urechi. Ca o haită flămândă mă-ncolţeau. Să crape Iuda!- strigau colegii mei de facultate, cu toate că ahnenpass-ul arăta că sunt mischllinge cu un singur bunic evreu. Până l-am întâlnit pe Walter nu am adormit niciodată sătul. Apoi Walter a închis ochii ori de câte ori am hăpăit eu toată mâncarea şi, recunosc, asta s-a întâmplat destul de des. Câteodată am fost găman şi nesimţit, ştiu, dar trăiam cu spaima că poate fi ultima dată când mănânc pe săturate şi îngroşam obrazul, lingând farfuriile. Acum port o haină care-mi dă garanţia că n-o să mai flămânzesc niciodată! Acum îmi permit luxul să mănânc cât se cuvine, fiindcă ştiu că un bun german şi un ofiţer S.S. nu va răbda niciodată de foame în ţara asta! Eli este îngropat lângă izvor, la poalele munţilor. Eu sunt ofiţer S.S. Walter Just! Port o haină pe care voi dovedi că o merit! Eu sunt german fiindcă aşa m-am născut şi aşa simt! Şi orice va putea să facă un bun german eu voi putea să fac de două ori mai bine.

          -Băiete, tu ştii pe care parte creşte muşchiul pe copaci?

          – Sigur, Frau Erna, spre nord!

          -Ei, atunci ai grijă să nu pierzi nordul, tinere! Eşti tânăr şi speriat! Ţine minte! Nici teroarea lui Nero n-a fost veşnică, nici Inchiziţia şi nici instituţia ghilotinei! S-o trezi ţara din visul ăsta urât! Când va bate gongul istoriei, vestind că mascarada s-a încheiat, să lepezi degrabă blana de lup, că uite, îi spuneam aseară şi lui Leo că, dacă te ia valul şi te lipeşti prea tare de ea, tare mi-e că o să fii jupuit de viu, băiete!

         Mânca în tăcere, gândind că Frau Erna nu este o bună germană, dar este totuşi protectoarea lui şi nu-i zise nimic din câte îi veneau pe limbă. În fond, a doua zi în zori avea să plece la şcoala de junkeri S.S. de la Bad Tolz şi toată vorbăria asta nu va mai avea nicio importanţă. Pe urmă îl apucă un dor sfâşietor de Walter. Când nodul din gât îl mai slăbi şi reuşi să îngâne fără să fie năpădit de lacrimi, îi povesti Ernei toată viaţa lui, toată copilăria siluită, ultima escapadă în munţi şi, mai ales, poveştile la care Walter era neîntrecut. Walter, prietenul drag care îşi dorise atât de mult să vadă Ţara Uriaşilor şi care plecase să-i întâlnească pe uriaşi în cer!

Romanul Dumnezeu era-n vacanţă

Romanul Dumnezeu era-n vacanţă

2012? Şi ce dacă…


După divorţul părinţilor mei m-am mutat în apropiere de Grădina Publică, într-o casă naţionalizată, despre care unii susţineau că ar fi fost proprietatea lui Radu Portocală. Nu-mi ştiam toţi noii vecini dar cei pe care am reuşit să-i cunosc, aveau fiecare câte o poveste inedită în spate. Cel mai mult mă impresiona doamna Popescu, vecina de peste drum, despre care copii spuneau că nu râde şi nu zâmbeşte niciodată. Nici nu era de mirare: comuniştii îi confiscaseră averea şi fabricile, îi aruncaseră neamurile în puşcării şi o scoseseră din casa ei, Casa cu Coloane, printre cele mai frumoase din oraş, repartizându-i doar o cămăruţă în casele cu glaswand care fuseseră locuite pe vremuri de servitori. V-am povestit altă dată despre domnul Adolf Lessen, şi soţia sa evreică, Grasu, fotograf şi tartor al cartierului căruia îi servea Madam Mery o omletă şi patru cârnaţi sau despre madam Călin, vecina noastră centenară şi cochetă.

Acum a venit timpul să vă povestesc despre madam Bacilieri. Avea trei fete, două cu facultatea terminată, trecute de 35 de ani dar mezina, Vivi, făcută la bătrâneţe, cu Decretul,  era adolescentă. Eram prietenă cu Vivi şi-i treceam adesea pragul, astfel că mă întâlneam des cu madam Bacilieri. Mă frapa întotdeauna prospeţimea şi cochetăria ei: în zori, în toiul zilei ori în faptul nopţii, rujul îndrăzneţ, creionat impecabil, zâmbetul şi mărgelele mari, sferice, în culori violente nu i-au lipsit niciodată.

Erau italieni şi Brăila a fost un oraş prietenos şi primitor cu străinii, astfel că familia Bacilieri s-a simţit ca acasă în oraşul cu salcâmi şi doar rezonanţa numelui şi bârfele inerente ale vecinilor mai aminteau de originea lor italiană. Vecinii şuşoteau că dom’ Bacilieri nu te priveşte niciodată în ochi, deprindere rămasă de când trăia în clandestinitate, ca membru mărunt al Mafiei italiene. Minţile oamenilor, trăiţi în comunism, cu doar două ore de program tv pe zi, şi acelea dedicate Cârmaciului, erau dornice de senzaţional şi adesea se înfierbântau şi vorbeau despre dom’ Bacilieri ca de un membru important al Mafiei, ba zicând că a făcut parte din  Camorra, ba din temuta Cosa Nostra, fără ca bieţii ignoranţi să cunoască diferenţa dintre cele două. Dar, şoaptele se prelingeau pe lângă ziduri şi membrii clanului Bacilieri îşi trăiau viaţa între cozi şi cartelă, ca tot românul de rând. Fiind amândoi pensionari cu o fată adolescentă, în prag de facultate, simţeau la fel de acut lipsurile dar nu abandonau zâmbetul şi îi iubeam pentru optimismul lor molipsitor: ştiau să fie fericiţi la preţ redus! Fiind italieni, nu cumpărau pizza din comerţ ci şi-o pregăteau singuri. Fiecare felie de pizza, doamna Bacilieri o asorta cu un sfat: -Zâmbetul, rujul şi mărgelele să nu-ţi lipsească, că rămâi fată bătrână! Sau: -Să caşti ochii când te-oi mărita, că Dracul poartă izmene! De Revelion, după un păhărel de vişinată îmi spunea şoptit: -Şi să nu te apuce curiozitatea, să afli prea repede ce-i în nădragii băieţilor, că până să pricepi ce-ai văzut,  îţi creşte burta văzând cu ochii! 

Anii au trecut, am plecat la facultate, apoi m-am reîntors în oraş, dar zâmbetul, rujul şi mărgelele doamnei Bacilieri au rămas neschimbate. Cu vreun an în urmă am întâlnit-o în Grădina Mare: trecuseră 25 de ani de când o întâlnisem prima oară. La cei 87 de ani avea mintea limpede, era informată în legătură cu evoluţia mea, îmi ştia fetele pe nume şi era numai zâmbet: mi-am zis că această femeie nu îmbătrâneşte niciodată.

Astăzi am aflat că madam Bacilieri a murit. N-a mai aşteptat să vadă România ieşită din criză, n-o mai interesează discuţiile despre sfârşitul lumii din 2012. Hm… 2012? Şi ce dacă? Pentru ea sfârşitul lumii a venit deja şi odată cu ea a dispărut o lume întreagă: se schimbă generaţiile pe strada Goleşti!