Hai la zbor!

Duminică 26 iunie, între 12,30 şi 16,00 pe aerodromul din Ianca va avea loc un miting aviatic de excepţie pentru a marca 60 de ani de la zborul cu un Yak-23, primul avion militar cu reacţie monoloc.
Participă lotul de acrobaţie aeriană Şoimii României, lotul naţional de paraşutism şi Asociaţia Piloţilor şi Proprietarilor de Aeronave Ultrauşoare. Vă dau întâlnire pe aerodrom!

Ştrengăriţa

Pe seară, împreună cu Sabrina şi Minerva am ieşit la o plimbare pe Faleza Dunării. Toate terasele servesc mici de Metro şi de Selgros dar, Ionelia, veche negustoreasă, ştie să-ţi lase impresia că ai ei sunt cei mai buni. Şi cu siguranţă sunt, fiindcă atunci când pui suflet se cunoaşte. Nu se sfieşte să spună că berea de Azuga m-a făcut pe mine om!-şi are darul să glumească şi să-şi mulţumească toţi clienţii, astfel că la standul ei este coadă, în timp ce la alte terase grataragii se bat de muscă, zece metri mai la deal ori mai la vale. Ne-am mâncat micii pe îndelete, apoi am decretat că-i prea mult fum de mici şi prea multă vânzoleală, aşa că am virat-o spre Grădina Mare, să ne bucurăm de parfumul teilor.

Sabrina a vrut să ne jucăm cu mingea şi-am alergat după minge ca acum 30 de ani. Minerva a rămas o vreme pe bancă, până când mingea a ajuns la picioarele ei:

-Ia uite ce minge isteaţă! Şi ce sare! Şi ce uşoară e!-zice Minerva bătând mingea cu chef. Până la urmă i-am cedat locul şi s-a jucat cu Sabrina încă vreo oră. Am plecat spre casă dar Minerva încă nu se îndura să se lipsească de minge.

A, cred că am uitat s-o prezint pe Minerva: este mama, mea şi în mai a împlinit 72 de ani dar, buletinul care ar putea s-o dea de gol este bine pitit prin şifonier şi, adesea, se poartă ca o ştrengăriţă zvăpăiată.

Scara

Când eram mică voiam să pipăi stelele dar erau mult prea sus pentru a ajunge la ele. Am înţeles rapid că am nevoie de o scară şi cel mai la îndemână mi-a fost să mi-o confecţionez din cărţi, astfel, fiecare carte citită m-a apropiat tot mai mult. N-am ajuns la stele dar am rămas credincioasă viselor din copilărie şi nu-i puţin lucru.

Fereşte-te de japonezi şi când îţi fac daruri!

-Mănânci rahat!- auzi adesea şuierând o voce otrăvită.

Da, când se ceartă, oamenii ajung să-şi spună lucruri dezagreabile, triviale ori chiar murdare.

Dar dacă un cercetător japonez te îmbie zâmbitor să mănânci rahat ca să fii responsabil ori prietenos cu mediul, cum îţi sună?

Mitsuyuki Ikeda, cercetător la Laboratorul Okayama, a dezvoltat bucăţi de carne bazate pe proteine provenite din excremente umane. Oficialii sistemului de canalizare din Tokyo l-au abordat pe omul de ştiinţă din cauza unei supraabundeţe a murdăriei din canalizare. Aceştia l-au rugat să exploreze posibilităţile de utilizare a acestui „nămol”. Cercetătorul a descoperit că murdăria din canalizare conţinea o multitudine de proteine, graţie bacteriilor.

Cercetătorii au extras aceste proteine şi le-au combinat cu un potenţiator de reacţie şi le-au pus într-un „explozor” care a creat o „friptură” artificială. Carnea conţine 63% proteine, 25% carbohidraţi, 3% lipide şi 9% minerale. Cercetătorii au colorat carnea artificială cu ajutorul unui colorant alimentar roşu şi au sporit aroma cu proteine de soia. Testele iniţiale au subliniat faptul că oamenii au considerat carnea artificială ca având gust de carne de vită.

Oamenii de ştiinţă speră ca această carne artificială să aibă acelaşi preţ ca şi cea provenită din surse animale, deşi în momentul de faţă aceasta costă de 10-20 de ori mai mult din cauza cheltuielilor necesare cercetării.

Profesorul Ikeda înţelege barierele psihologice pe care oamenii ar trebui să le depăşească pentru a mânca alimente create din fecale umane. Dar cercetătorii speră ca odată ce studiile vor fi terminate, oamenii să fie capabili să treacă cu vederea aceste detalii ale provenienţei cărnii pe care o consumă şi să fie responsabili pentru mediu şi să fie conştienţi de conţinutul redus în calorii.

Nu-mi rămâne decât să spun: fereşte-te de japonezi şi când îţi fac daruri, că s-ar putea să fie făcute din rahat!

Acest articol nu reprezintă fantezia unui scriitor care vrea să şocheze ci este real şi în găsiţi aici.

Propunere indecentă

Junele prim al liceului era Motanul. Cum erau destule cele care se păruiau pentru cofrajul lui vioi şi prezentabil, nu zăboveam asupra lui decât preţ de câteva secunde. Se despărţise de câteva zile de amica lui, fata unui boss din Miliţie, după ce, nu cu multă vreme în urmă, o lăsase în agonie pe fata unui chirurg. Era deja cel mai râvnit burlac şi se făceau deja pronosticuri: cine va fi următoarea victimă?

Eram clasa a XII-a şi în acele vremuri concurenţa pentru admitere era feroce, fiindcă nu apăruseră particularele care să scoată pe bandă batalioane de studenţi, aşa că învăţam pe rupte. Singurele chefuri la care mergeam erau ale colegilor de clasă ori a prietenilor din copilărie.
Prin martie era majoratul colegului meu, Adi Becheanu.  Când eram gata de plecare, mama deveni categorică: în blugi nu ieşi din casă! Îţi pui o rochie elegantă şi pantofi cu toc! Mă conformez fără entuziasm dar, ajungând la petrecere, constat că mi-am uitat sacoşa cu pantofi.

Pagubă-n ciuperci! Cum nu puteam dansa toată noaptea în cizme, m-am descălţat în şosete. Eram foarte amuzată de colegele mele, coafate, sclipicioase şi îmbujorate, gata de vânătoare.

Cum aveam deja un prieten, student la şcoala de ofiţeri, nu aveam niciun agaţament în plan şi mă simţeam perfect în şosetele mele. La un moment dat, în încăpere a intrat invitatul surpriză: Motanul. Ce mai freamăt, ce mai zbucium pe bietele mele colege!

Spre paguba lor, lipsa mea de interes şi şosetele albe i-au părut irezistibile Motanului, aşa că m-a luat la dans. Spre dimineaţă, sătui de balans, am confiscat nişte platouri cu muşchi ţigănesc şi caşcaval, trufandale pentru acele vremuri, şi ne-am retras în altă cameră unde am stat în poveşti până în zori. La renumele lui de playboy, uşa se deschidea din minut în minut ca toată lumea să vadă cum evoluează relaţia în dormitor. Spre dezamăgirea tuturor, eu am stat pe pat şi el pe covor, fiecare cu câte un platou în braţe şi n-a fost rost de nicio bârfă, cât de firavă.

I-am explicat direct că nu-mi permit să mă îndrăgostesc în clasa a XII-a, cu trei luni înainte de admitere, dar nu s-a lăsat prea uşor: ne întâlneam în fiecare joi şi trăgeam câte un loz. Dacă aş fi tras un loz câştigător căpăta dreptul la o primă întâlnire. M-am lăsat prinsă în acest joc fiindcă nu riscam nimic: nu câştigasem niciodată la loto. Spre surpriza mea colosală, în fiecare joi am câştigat câte 50 de lei. Recunosc că am trişat, am avut pregătit un loz necâştigător şi l-am arătat de fiecare dată.

Dar, Motanul era perseverent…  Noaptea,  după ora unu, după ce adormeau toţi ai casei şi la mine şi la el, mă suna şi-mi citea din Minulescu. Într-o noapte mi-a citit Polemici cordiale, de Octavian Paler, apoi în altă noapte, fiindcă eu aveam televizorul defect, mi-a comentat un meci de fotbal transmis în direct după miezul nopţii. Bietul Motan a fost nevoit să dea notă explicativă acasă pentru factura de 700 de lei, o treime din salariul unui inginer la acea vreme, aşa că cenaclul de noapte s-a mai subţiat. De atunci am citit aproape toate cărţile lui Paler dar niciuna n-a avut farmecul Polemicilor cordiale din scutece.

Prin ’92-’93, mergând cu trenul, în compartiment intră un tip cu nasul mare care-mi părea cunoscut:

–Octavian Paler!-zice el.

Discutam relaxaţi, tipul era fermecător. Îi spun cât mi-a plăcut volumul Polemici, îi spun de ce nu mi-a plăcut Viaţa ca o coridă.

-Domnule, nu înţeleg plăcerea de a încolţi taurul şi a-l ucide in aplauzele mulţimii. Mi se pare barbar!-  zic eu.

-Barbar este când muşti din hamburger şi nu te gândeşti cum este abatorizată vita. Un malac abrutizat o izbeşte cu barosul în cap, apoi vita merge pe bandă la tranşare. 800, 1000, 2000 de vite într-un schimb! Este o ipocrizie fără seamăn să ne facem griji pentru taur, cu atât mai mult cu cât taurul luptă pentru viaţa lui şi, nu o dată, iese învingător!- completează mister Paler.

Mai discutăm noi pe subiect, apoi mi-o taie  abrupt:

-Hai, lasă asta, că nu mă interesează maculatura din trecut! Uite că intrăm în gară! Am cheile de la garsoniera cumnatului meu, chiar pe Titulescu! Hai să ne-o tragem!

-Domnule, nu eşti serios deloc!- zic eu vexată.

-Bine, bine, am glumit! Hai că te duc la Predeal, la Orizont! Au şi piscină!

-Domnule, dacă vă admir ca scriitor, ca mascul nu mă interesaţi deloc! Nu cad pe spate când îmi face un bărbat avansuri dar, deja întreceţi măsura!

-Ce scriitor, duduie?! Eu sunt măcelar! Uite-aicea! – şi deschide un diplomat rusesc burduşit cu bani. O fi având scriitoraşul nasu’ mare ca mine, dar n-a pipăit ăla atâta bănet cât mi-a trecut mie prin mână! Hai, te duc la Sinaia la Intercontinental?!

Unde dai şi unde crapă!

Călătorind în viteză pe şoselele patriei, găsesc uneori răgazul să admir uimitoarea lucrare a naturii. Este sezonul macilor şi anul acesta am remarcat pentru prima dată că în vecinătatea acestora creşte o plantă movalie şi insistentă. Am cules câteva fire pentru Sabrina, pentru ierbar dar, ajunsă acasă nu am ştiut să-i spun ce plantă este.

Zilele trecute, discutând cu angajata unei primării dintr-o comună, zăresc câţiva maci pe şanţ şi… nelipsitele flori mov.

-Am cules această floare pentru ierbarul fiicei mele dar n-am reuşit să aflu cum se numeşte…- zic eu.

-Păi… în copilărie noi îi ziceam într-un fel dar… acum nu mai este voie să-i zicem aşa…

-Poftim? -zic eu uimită. E democraţie, cum să nu avem voie?! S-a terminat cu Securitatea! Kaput! Acum poţi să-l înjuri şi pe preşedinte!

-Ei, nu, nu-i aşa! Noi lucrăm la primărie şi am fost instruiţi…

-Doamnă! Să fim serioşi! Suntem în 2011! Ce ar putea fi interzis?

-Ghisdaromă!

-Poftim?

-Ghisdaromă! Aşa se numeşte floarea!- şopteşte angajata primăriei.

-A, precis o să uit! Staţi un pic să-mi notez! Iau o carte de vizită din maşină şi notez numele ciudat. Ştiţi, noi avem nume de plante rămase de la daci. Probabil că şi acesta…- zic eu, mirată totuşi că n-am auzit niciodată de ghisdaromă.

După amiază mă prinde o ploaie straşnică într-un sat în care o prietenă de-a mea şi-a luat o căsuţă cochetă. Decid rapid să-i fac o vizită. O găsesc acasă pe mama ei, doamna Florenţa, o leoaică energică, dintr-o bucată.

Mă tratează cu plăcinte cu gem şi prăjitură de vişine şi, în timp ce discutam în foişor, observ o vază cu un bughet de flori de câmp în care trona o chisdaromă.

-Doamnă Florenţa, am văzut această floare prin tot judeţul dar astăzi am întrebat o doamnă cum se numeşte şi m-a luat cam pe la Ploieşti…

-Păi, da! Lumea se cam fereşte de cuvinte! Nu ştiu cum îi mai zice acum, dar în copilărie noi îi ziceam Pizda Ţigăncii!

-Aha! Pizda Ţigăncii! Normal! Trebuia să-mi dea de gândit că ghisdaromă sună ca dracu’! Unde dai şi unde crapă! Ia uite dom’le că trâmbiţata corectitudine politică s-a implementat cu succes până-n Pizda Ţigăncii!- îmi zic eu în gând.

P.S. Din păcate fotografia este făcută cu telefonul mobil şi „ghisdaromele” abia se văd, estompate şi maronii.

Bloggeri la şuetă

Deşi sâmbătă aveam o întâlnire la Galaţi, la târgul de carte, am contramandat şi am virat-o spre ArtCafe, locul stabilit pentru prima ediţie a blogmeet-ului bloggerilor brăileni. Locuiesc în zonă şi cum circul rar perpedica, dar tot în mare viteză, am ajuns înaintea celorlalţi. Pe blogul lui Ionuţ, unul dintre organizatori, se cam bâlbâia data, ba 4 iunie, ba 4 iulie şi cum şi Ingrid şi Sabrina sunt bloggeriţe m-au însoţit, măcar să am cu cine bea o cafea dacă ceilolţi vor uita să vină.

Chelnerul mi-a spus senin că pentru întâlnirea bloggerilor s-a rezervat o masă de 4-5 persoane… Mişto, noi eram deja trei… Ne-am aşazat strategic la altă masă şi am comandat.

Pe partea cealaltă a străzii a apărut o veche cunoştinţă, Marian Sabo, ce-şi anunţase şi el venirea pe blogul lui Ionuţ .

-Curaj, Marian!

-A, eu am întâlnire cu nişte tipi pe care nu-i cunosc!- zise el cam nesigur, totuşi se aşeză.

Discutăm de una de alta şi observ că 3-4 tipi se adună la masa rezervată. Marian nu se prinde că noi suntem venite tot pentru întâlnire şi se mută la masa celorlalţi. Îl lăsăm câteva clipe, apoi ne mutăm şi noi lângă ceilalţi lăsându-l cu gura căscată. Depăşind cele mai optimiste pronosticuri ne-am adunat 14 bloggeri: 13 brăileni cu vârste cuprinse între 10 şi 48 de ani şi un gălăţean simpatic între. A absentat motivat Cati Lupaşcu, astfel că am fost 4 fete şi 10 băieţi.

Astfel au răspuns prezent Geo, Giolly, Ionuţ, Cosmin, Meneaopol, Sabrina, Ingrid, Marian, Teo, Angelo, Pato Basil, Florin şi evident, cu voia dumneavoastră ultima pe listă cum zicea Iliescu la revoluţie, eu. Dacă vă apucaţi să număraţi, ies 13. Bloggerul cu numărul 14 să ţipe să-l bag în listă, fiindcă eu nu mai sunt chiar tânără şi mi se mai întâmplă să uit. Aha, mi-am amintit, tipul care a stat lângă Angelo şi care nu prea a găvărit… Nu i-am reţinut numele dar parcă a zis că n-are blog…

Discuţiile au curs firesc, relaxat, pornind de la motivaţia fiecăruia de a scrie pe blog până la discuţii politice şi propunerea de a se modifica buletinele de vot prin adăugarea unei noi căsuţe: nu am cu cine să votez! Concluzia a fost că toţi scriem de plăcere, dar toţi avem ceva de spus, toţi avem spre cine să arătăm cu degetul, deci, nimeni nu s-a apucat de scris de bine, ci fiindcă a observat că lucrurile nu merg şi a simţit nevoia să pună umărul!

Meneapol, fotograful evenimentului şi administratorul blogului Pioneza dintre fese ne-a vorbit despre unitate pornind de la exemplul roşiilor de la Matca, un adevărat brand susţinut de comunitatea adventistă din zonă.

În loc de concluzie voi spune că întâlnirea a fost o reuşită, bloggerii prezenţi fiind oameni de calitate. Discuţiile în contradictoriu au demonstrat că ştim ce vrem, că avem argumente dar şi eleganţa de a acepta şi părerile celorlalţi.

Până pe la 19 când am plecat eu, deci în circa trei ore s-au consumat sucuri, ceaiuri, cafele şi două beri. Ca primă observaţie: suntem cuminţi, domnule!  Mult prea cuminţi!

Doina Popescu-Braila- intâlnirea bloggerilor

Doina Popescu-Braila- intâlnirea bloggerilor

Doina Popescu-Braila, Sabrina şi Ionuţ

Maxima zilei

Când Diavolul îţi trâteşte uşa în nas, Dumnezeu îţi deschide o fereastră!

Nu te da niciodată bătut!