Străjerul şi fregata


Primul popas important în concediul nostru din acest an- primul din 2008 încoace- a fost în Bucovina, la Pojorâta. Din curtea pensiunii Bianca admiram cele două vârfuri muntoase, Adam şi Eva, făcând presupuneri: Eva era cea grasă, ceva  mai scundă iar Adam înalt şi svelt, ori… invers. Localnicii nu ne-au lămurit, contrazicându-se şi ei, aşa că am abndonat subiectul încercând să aflăm de unde vine numele aşezării. Plauzibile erau etimologiile pornind de la pojar, ori de la a pogorî dar Iulian, soţul gazdei ne-a explicat că pojor pe vremea tătarilor însemna străjer care urmărea semnalele celorlalţi străjeri şi făcea foc la rândul lui spre a semnaliza cu fum venirea turcilor, a tătarilor, a leşilor ori a altor prădători. Astfel, Pojorâta era un hotar supravegheat şi păzit de străjeri, majoritatea localnicilor purtând şi în ziua de azi numele de Străjer Ion, Străjer Petru ori Străjer Vasile, fiind urmaşi ai străjerilor Bucovinei.

– Ei, pui de străjer, cred că v-au rămas multe poveşti de la bătrâni!- îmi încerc eu norocul pe lângă străjerul Iulian. 

-Au murit bătrânii şi poveştile s-au pierdut…- zise Iulian precaut.

-Dar măcar una trebuie să ştii!- nu m-am lăsat eu.

-Pe vremuri toată valea în care suntem noi era un lac natural, secat cu timpul iar munţii din jur erau uniţi. Sus în munte era un drum ce venea din Moldova numit Drumul Tătarilor şi când străbătea munţii se îngusta atât de tare, cât să treacă doar un cal. Străjerul a venit rupt de muncă de la coasă şi biruit de somn a adormit. Spre crucea nopţii s-a trezit în tropot de cal. Tătarii erau la o zvârlitură de suliţă, dar el nu văzuse semnalele de fum ale celorlalţi, nici nu mai avea timp să semnalizeze pojorilor pericolul de la hotar aşa că nu-i rămase decât să se aşeze la pândă şi cum apărea un tătar să-l împungă cu suliţa ori să-l taie cu sabia. Şi cum veneau tătarii unul câte unul, străjerul nostru împunse tătar cu tătar până în zori, făcând o stivă de stârvuri cu care blocă trecătoarea. Cum hanul îşi împărţise hoarda în două, ca să atace prin învăluire, abia în zori când socoti că ar fi trebuit să-şi întâlnească oastea biruitoare înţelese că ceva nu-i în regulă cu oamenii lui se întoarse găsindu-şi toţi oştenii tăiaţi.

Aceasta este povestea spusă de Iulian, urmaşul străjerilor şi, dacă am mai înflorit-o pe ici pe colo, de vină nu-i decât fregata.

Cum ce-i fregata? Băutura aceia dulce din frăguţe ce plutesc în ţuică fiartă de două ori, cum n-o să găsiţi decât la Pojorâta.

Anunțuri

Un blogger şi-o criză


Duminică, Rugbistul le-a promis fetelor un film la Multiplex- fetele la noi în casă sunt în număr de cinci- dar în final s-a dat rănit şi m-a trimis pe mine în calitate de şofer şi sponsor. Urăsc să fac kilometri prin Mall printre cocalari în şlapi şi piţipoance stridente dar, nu puteam s-o dezamăgesc pe Sabrina şi m-am dus cam fără voioşie.  Cum pe vremea mea biletul la cinema era 3 lei, apoi s-a scumpit la 6, n-am ştiut că trebuie să aştept chenzina ca să mă aventurez la un film. Dezastrul era total, taman ce trecusem pe la pompă şi băgasem benzină nesimţit de scumpă, şi mai aveam doar vreo 20 de lei în buzunar. Am mai fost recent la Vacanţă de la căsnicie– filmul acela indecent pe care vă sfătuiesc să-l vedeţi cu minorii ca să-şi ia puştii toate răspunsurile despre sexualitate şi astfel să scăpaţi de întrebări incomode- dar au plătit fetele şi n-am luat seama ce sume se vehiculează. Am scos cardul -îl folosesc rar, mare minune că am mai ştiut pin-ul- apoi Sabrina şi-a luat un tomberon de popcorn tapându-mă şi de cei 20 de lei cash şi am intrat în sală. Rula Larry Crowne, un film cu Tom Hanks şi Julia Roberts. Subiectul, foarte cunoscut: criza. Film cu buget redus, ne-a adus în prim plan doi grei ai ecranelor fără fard şi fără retuşuri, pe fundalul unor realităţi mizerabile.

Morala este una singură: deşi am îndurat lăcomia băncilor şi valul de scumpiri timp de trei ani, criza ce ne-a zgâlţâit pe noi, românii, a fost apă de trandafiri pe lângă cataclismul american. 

Mesajul în schimb este ferm: dacă înveţi, dacă evoluezi, dacă munceşti, dacă economiseşti, dacă ai mintea deschisă şi te pliezi pe situaţiile favorabile vei depăşi greutăţile şi viaţa ta va fi exact cum îţi doreşti.

Vai, să nu uit esenţialul: Sabrina m-a convins să merg la film povestindu-mi ceva despre un blogger. Într-adevăr, soţul Juliei Robert era blogger: un parazit întreţinut de nevastă, obsedat de pornografie şi uşor alcoolic. Vă vine să credeţi au ba, blogger-ul este personajul cel mai antipatic din film. 

Iubesc bloggerii, dar nu pe toţi!

Tocmai pentru că este foarte diferit de formatul clasic de film american, filmul merită văzut.

Băieţi răi?


La terminarea facultăţii am avut de ales între Belciugatele, în apropiere de Bucureşti şi Silistraru, un sat aflat la 18 km de Brăila. Cum Belciugatele nu figurau pe hartă, n-am ştiut că-i la o zvârlitură de băţ de Bucureşti, aşa am ales să mă silistrez la Silistraru. Din chestia aceasta am rămas cu o fixaţie pentru hărţi. Partea naşpa era că nu exista nicio cursă regulată, singura posibilitate de navetă fiind ia-mă nene şi du-mă unde vrei. După două săptămâni de navetă, violul plutea în aer. Rugbistul a mers în audienţă la Inspectoratul Şcolar, şi cum era charmant şi cumare trecere la dame, madam de la personal mi-a dat detaşare în oraş la şcoala Casei de copii-băieţi.

Era deja epoca post-revoluţie şi democraţia originală se infiltrase şi in această instituţie, elevii- unii din ei orfani de lux- aprinzându-şi ţigările cu brichete Zippo de 20.000 de lei pe când eu aveam pentru catedra de mate plus dirigenţia salariu lunar de 5700 impozabil.

Am fost repartizată dirigintă la clasa a VI-a şi aveam băieţi cu vârste între 12 şi 19 ani, eu având 23 proaspăt împliniţi. Mi-am luat rolul de dirigintă în serios dar partea proastă era că sâmbăta trebuia să-i însoţesc la cinematograf şi, ca un făcut, pe drumul de la şcoală la cinema apărea mereu câte o vecină care mă privea cu reproş vădit, fără să priceapă de ce eu, premiantă şi mândria cartierului, ajunsesem să mă afişez cu vlăjganii ăştia cu fibră interlopă în timp ce chipeşul meu soţ lucra încă în Bucureşti. Fraţii Chihaia, unul de 14, altul de 16 şi cel mai mare, de 19 şi Lulea Vasile, tot de 19 ani, erau un fel de lideri foarte duri, cu aere şi metode de puşcăriaşi înrăiţi. Nu erau musai răi, dar aveau câteva prăvălii sparte în palmares: cofetării, grădiniţe sau Polivalenta. Uneori aveau chef de câte o plimbare cu maşina şi nu stăteau prea mult pe gânduri, mai ales că Daciile se deschideau cam cu aceeaşi cheie.

Aveau mintea odihnită, niciun profesor nu-şi bătea capul cu ei să le predea ceva la modul serios, considerându-i un fel de handicapaţi, aşa că la matematică erau foarte receptivi, flataţi în acelaşi timp fiindcă îi iau în seamă, dar mai ales că atunci când merită, le pun 10 fără prejudecăţi.

La dirigenţie au revendicat oră de educaţie sexuală. Erau curioşi să afle dacă se poate face sex şi cu femei, fiindcă ei erau foarte în temă doar cu sexul între băieţei.

La propunerea mea am avut tema De ce furăm. Am aflat cu surprindere că plăteau 10.000 de lei- leafa mea pe două luni- unui şpringler celebru din Vărsătură ca să ia lecţii de furat din buzunare. Dacă suna clopoţelul de la buzunarul paltonului de recuzită, bătrânul îi bătea cu nuieluşa peste degete de-i învineţea. Erau convinţi că metoda specialistului este de succes şi suportau bătaia cu bărbăţie. Mi-au povestit cu sinceritate că dacă nu fură măcar un creion ori o periuţă de dinţi, nici nu pot dormi noaptea, fiindcă au sentimentul că au trăit degeaba. Sigur, erau şi excepţii- Leonard, Zbârcea şi Scarlat- eminenţi la matematică şi elevi model în general. Cu excepţia unuia care avea tatăl mort într-un accident de muncă şi a lui Anton căruia îi murise mama, niciunul nu era orfan veritabil, toţi erau abandonaţi de părinţi la naştere ori la un moment dat.

De 8 martie, fiindcă ne cunoşteam deja bine şi faţă de mine îşi lăsaseră deoparte aerele penale devenind nişte copii poznaşi, cu nimic mai diferiţi de alţii de vârsta lor, le-am adus un pick-up de acasă şi câteva discuri, sucuri şi fursecuri. Totul a fost OK până le-am pus melodia Mama, de Cătălin Crişan.

Puştii mei au devenit nişte bărbăţoi intransigenţi: femeile care-şi abandonează copii în tomberoane sau orfelinate nu sunt mame! Punct! Am schimbat discul, buna dispoziţie a revenit.

Câteva săptămâni mai târziu, elevii mei de la clasa a VI-a, dărâmau şcoala. Doi dintre ei s-au luat la bătaie în ora de română şi până m-au chemat pe mine să-i despart, scoţându-mă din ora la care predam, s-au umplut de sânge. Am reuşit să-i potolesc, dar încercam să aflu din ce s-au luat şi toţi tăceau cu privirile în pământ. Caftul era ceva obişnuit, cei mai puternici le arătau constant celorlalţi cine-i şeful dar, rar se lăsa cu sânge şi cu atâta înverşunare.

L-am luat pe bătăuş cu mine să discutăm în linişte. Am ajuns în curtea şcolii şi ne-am aşezat pe o băncuţă. A izbucnit în plâns şi când s-a mai liniştit a spus şoptit:

-Vă rog să mă iertaţi dar trebuia să-l fac să-şi înghită limba! Nenorocitul a spus că mama stă capră la turci!

Haiducii Brăilei


Treburile firmei mi-au croit drum pe la Stăncuţa, satul lui Niţică şi al bulgăroaicei, apoi m-am îndreptat spre Berteştii de Jos. Eram nerăbdătoare fiindcă aveam să întâlnesc un colaborator care-mi promisese  să mi-l prezinte pe tatăl lui şi, poate aveam norocul să-mi povestească despre Terente şi Danacu, haiducii bălţilor care-şi făcuseră veacul prin meleag. 

Îmi face cunoştinţă cu nea Costică Niculae, un bărbat în putere, ce nu-şi arată cei 86 de ani şi bătrânul începe să povestească în forţă:

-Prin părţile noastre era un haiduc de-i zicea Manole. Ţinea cu oamenii şi tot ce prăduia de la nemţi împărţea cu amărâţii. Avea hogeac în bălţi şi nu era chip să pună potera flinta pe el, că şi oamenii ţineau cu el şi nu-l dădeau prins.

Eu ascultam cu gura căscată. Fiul îi zice bătrânului:

-Hai, bre, lasă-l pe Manole şi zi-i de Terente!

Bătrânul continuă imperturbabil:

-Şi mai era pe la Stăncuţa un năzdrăvan de copil, dintr-o familie cu doisprezece copii, de-l botezase mă-sa Niţă. După ce că ţăţicile-i mâncau zilele mezinului, îi făcu şi bulgăroaica un pocinog şi-l băgă argat la ciobanul Gorgovan, om aspru ce-i rupse oasele cu munca şi-l mai şi zvânta cu bătaia. Ciobanul ăsta avea doi feciori şi ăl mai mic se iubea cu berbecul! Ha, ha!

Ascultam fără să respir cum povestea bătrânul cartea mea, „Copilul Dunării”.

Fiul bătrânului intervine iar:

-Hai tată, povesteşte de Danacu şi Terente!

-Stai măi, să termin întâi cu Gorgovan şi cu Niţică!

– Ei, nu mai povesti cartea, că doamna o ştie! Ea a scris-o! A venit să-i zici de Terente şi Danacu!

-A, da?! Cartea asta mi-a plăcut foarte mult! Am citit-o de două ori! Mi-a plăcut că m-a ţinut în priză! Io am fost electrician!- zice bătrânul pişichier şi-mi face cu ochiul. E scrisă frumos şi personajele vorbesc ca pe la noi, se cunoaste că-s poveşti din zona noastră!

Urmărindu-i privirea, văd un teanc de cărţi, chiar sub umbrar, pe băncuţa pe care mă aşezasem. Sub cărţi, un volum din Copilul Dunării, îmbrăcat într-o copertă transparentă din plastic, din cele ce folosesc elevii la şcoală ca să-şi protejeze manualele. 

-Acuma să vă zic de Danacu, tâlhar de loc dintr-un sat vecin ce-i zicea Otmanu. Io l-am apucat… Să vă zic drept, dormea cu pistoalele pe piept şi nu l-ar fi prins, da’ l-a vândut unu’, Frigu, omu’ lui de încredere!…

Fănuş- copilul de geniu al Bărăganului


Plecând pe drumul ce leagă Brăila de Râmnicu Sărat, să deschizi bine ochii, călătorule, fiindcă Bărăganul îşi are taine fără număr. Culturile de grâu, rapiţă şi floare vorbesc de oameni gospodari: ori fi italieni, or fi turci?  Cai albi şi fântâni cu ciubăr hârbuit şi cumpănă vei întâlni la tot pasul.

Întâi ar fi să te opreşti la Movila Miresii, unde cele patru lacuri sărate şi nămolul virgin au remarcabile proprietăţi terapeutice. Ajungând la Şuţu, de te vei plimba pe uliţele satului, vei constata cu uimire că păşeşti într-o Brăilă în miniatură. Planul urbanistic este aidoma cu al oraşului Brăila, astfel că străzile sunt în arc de cerc: pornesc şi se închid pe cursul Buzăului, ce-i drept, un arc mai strâns decât în cazul oraşului port la Dunăre. Secretul este că bătrânul logofăt Şuţu, ce deţinea moşii întinse în zonă a profitat de prietenia cu generalul Kiseleff şi a sistematizat satul ce-i poartă numele după planuri urbanistice similare cu ale Brăilei. Pe segmentul de la Şuţu şi până la satul Custura, Buzăul devine când nehotărât, când năbădăios, dantelându-şi malurile cu o râvnă ce nu o mai întâlnim nicăieri pe tot cursul lui, de la izvoare şi până vărsarea în Siret. Tot aici, în Pădurea Şuţeşti, Buzăul croieşte o ciubotă uriaşă, singura insulă atât de mare pe tot cursul său.

După ce laşi moşia logofătului Şuţu în urmă, să nu apeşi prea tare pe acceleraţie fiindcă imediat ce treci apa Buzăului o să dai de satul Grădiştea, veche aşezare geto-dacă. Cum treci de primărie, cea mai cochetă din judeţ de altfel, coteşti pe prima uliţă la stânga, apoi faci dreapta şi iar stânga şi gata, ai ajuns!  În curtea cu nuc şi casă bătrânească să intri cu băgare de seamă, fiindcă gospodarul nu-i acasă: s-a dus  colo sus, în ceruri, să  povestească îngerilor despre caii albi ai Bărăganului, despre meşteşugul vinului şi despre  poveştile ce au rămas nescrise când timpul a încremenit.

Ieri, 2 iulie, la 40 de zile de la moartea lui Fănuş Neagu, căsuţa în care a copilărit scriitorul, renovată cu fonduri de la Consiliul Judeţean Brăila şi amenajată prin eforturile Muzeului de Istorie Brăila a intrat în circuitul caselor memoriale, alături  de Casa Memorială Perpesicius, Casa Memorială Panait Istrati şi Centrul Cultural „Nică Petre”.

Anita Jianu, fiica scriitorului,  a avut alături pe scriitorul Viorel Coman autorul volumului „Fănuş Neagu-Povestirile magice” dar şi numeroşi prieteni, membrii familiei, săteni şi oficialităţi: Gheorghe Bunea Stancu- preşedintele CJ, Aurel Simionescu- primarul Brăilei, Ionel Cândea, directorul Muzeului Brăila, Zamfir Bălan, directorul adjunct al muzeului şi director al editurii Istros, Ion Rotaru- senator, Ioan Marian- arhitect şef al Brăilei şi Petre Andrei- primarul Comunei Grădiştea.

Preşedintele Academiei Române, criticul Eugen Simion, a amintit în speach-ul său că a venit însoţit de trei academicieni dintre care l-am reperat doar pe  D.R. Popescu. Dintre colegii de redacţie de la „Literatorul” i-am întâlnit pe scriitorii Nicolae Grigore Mărăşanu, Răzvan Voncu, Nicolae Iliescu, Lucian Chişu, Grigore Traian Pop.  Actorul Ion Besoiu a fost o prezenţă discretă în timp ce doctorul-scriitor  Dan Claudiu Tănesescu a debordat de energie. În mulţime i-am descoperit pe poeţii brăileni Constantin Gherghinoiu şi Aurel Buricea alături de scriitorul Corneliu Antoniu, preşedintele USR Galaţi-Brăila.

Cei prezenţi au avut în piept câte un spic de grâu copt şi un crâmpei de tricolor, ca şi când se adunaseră la o nuntă: o nuntă tragică la care, vai, mirele nu era acolo!

Fănuş Neagu a lăsat moştenire opera sa, dar personalitatea sa ingenuă şi în acelaşi timp copleşitoare va lipsi cu siguranţă prietenilor săi. Ca şi Panait Istrati, Fănuş a avut vocaţia prieteniei şi mărturie ne stau Cartea cu prieteni şi A doua carte cu prieteni. 

De câte ori veţi întâlni un cal alb ori o fântână cu cumpănă, să vă amintiţi de Fănuş- copilul de geniu al Bărăganului!