Hoţul de timp


În noiembrie 2009 nu se uscase cerneala pe Comisia ZÜRICH că a început Gaudeamusul. Coperta creată de Ingrid şi marketingul fantastic al Adei au făcut ca romanul meu de debut să stârnească interes şi să se vândă foarte bine.

Un tânăr doctorand, fermecător de altfel, m-a ţinut o vreme de vorbă apoi mi-a cerut adresa.

-Poate vrei adresa Adrianei, eu sunt oleacă măritată!- zic, gândind că-mi dădeam bacalaureatul când el încă mai făcea la oliţă.

Râde.

-Nu adresa de acasă. Râde iar… Adresa blogului, mă luminează frumuşelul…

-Aha, asta-i altceva, zic eu mai relaxată. N-am!

-N-ai? Nu pot să cred! Cum? Scrii atât de bine şi ţii doar pentru tine? Îţi trebuie un blog ca să ieşi în lume!

-OK. Îmi fac după târg, admit eu.

-Hai să facem schimb de adrese de e-mail să-ţi trimit nişte template-uri pentru blog şi apoi să-mi trimiţi adresa blogului. Trece zilnic pe la stand încântat de Comisie. Discutăm multă istorie dar after save-ul în exces rămâne în stand multă vreme după plecarea lui. După târg am fost ocupată cu lansarea la Brăila aşa că abia pe 20 decembrie mi-am făcut blogul. Noua jucărie m-a sedus rapid. Când am înţeles că am intrat pe un făgaş periculos era prea târziu: blogul este cel mai mare hoţ de timp! Legea compensaţiei a funcţionat şi aici, mi-a furat timp dar mi-a vândut cărţile şi proza mea afurisită mi-a adus o mulţime de prieteni la care ţin. Cu unii m-am întâlnit şi în off-line la o şuetă cu alţii mă conversez pe mess sau pe e-mail.

Între timp am publicat cărţile Dumnezeu era-n vacanţă, Ardei Iuţi şi Copilul Dunării şi blogul mi-a făcut o promovare excelentă. Cât voi mai scrie pe acest blog? Dacă aş şti răspunsul la această întrebare precis aş şti şi numerele de duminică de la 6 din 49.

Doctorandul? Deşi teoretic este tatăl spiritual al acestui blog a fost primul banat şi aici şi pe e-mail. Nu, nu sunt o tipă nerecunoscătoare dar tipul mi-a trimis pe e-mail o fotografie de sub duş.  Başca că era tâmpit: când vrei să impresionezi damele nu te pozezi făcând duş cu apă rece!

Dedic această postare Brânduşei- „Gepetto, mai spune o poveste!”- şi nepotului meu de văr de capră, Domnul Goe.

 

O adresa pentru brăileni


În această seară la Teatrul Maria Filotti din Brăila s-a lansat site-ul braila.net, o iniţiativă Public Media. O mână de brăileni stabiliţi în Bucureşti au gândit o nouă platformă informativă on-line şi au şi pus-o în practică. Prezentarea proiectului a fost făcută de Cosmin Păcuraru- bossul şi Dan Munteanu, ziaristul care gestionează şi conţinutul redacţional.

Evenimentul a fost girat de doamna Cristina Guseth, director Freedom House România

Lansarea a fost animată de basistul brăilean Fane Mardare şi trupa Cri-cri. 

Prezenţa relativ numeroasă arată că braila.net are deja prieteni. Dintre blogeri l-am întâlnit pe Marian Sabo.

 

Mareşalul Antonescu se întoarce acasă?


În adolescenţă aveam vecini o familie de evrei. Domnul profesor Adolf Lessen avea părul alb-alb şi des şi stătea ore întregi pe băncuţa din curte fără să scoată o vorbă. Stătea într-o casă naţionalizată, cu mai mulţi locatari şi eu mergeam adesea în curtea lor, la Flori, o puştoaică de vârsta mea. Doamna Lessen mă servea cu câte o pară sau cu prăjiturele şi era mai vorbăreaţă dar când ne încingeam cu discuţiile despre război, el ridica privirea şi spunea trist:

-Lasă! N-o să priceapă niciodată ce spui tu, ei învaţă alte poveşti la şcoală. Istoria o scriu conducătorii după interesele lor. Apoi către mine: -Dacă le spui la şcoală că pe vecinul tău evreu l-a salvat de la moarte Mareşalul probabil te arestează. Ai învăţat la şcoală cine-i Mareşalul?

-Da.

-Mă mir! Aveţi poza lui în cartea de istorie?

-Nu, dar bunicile mele care au prins ambele războaie mondiale mi-au povestit multe. Domnul Lessen a făcut un semn şi doamna a adus nişte reviste şi almanahuri vechi. Atunci am văzut prima dată fotografii cu Antonescu. Răsfoind un almanah am dat şi de poza lui Stalin pe care îl vedeam de asemenea pentru prima oară.

-Ăsta ce caută aici?- a zis bătrânul mirat şi a smuls foaia apoi, cu răbdare l-a rupt pe tătucul popoarelor în bucăţele mici-mici.

Am spus mai demult că o carte cinstită şi acceptată despre mareşalul Antonescu nu o poate scrie decât un evreu. O personalitate puternică care se va putea ridica deasupra prejudecăţilor şi care va rezista presiunilor propriilor conaţionali.

Pe 15 noiembrie la librăria Sadoveanu se va lansa Mareşalul Ion Antonescu- o biografie, sub semnătura scriitorului Teşu Solomovici, o carte document de 812 pagini. Obsedat de peste 70 de ani de personalitatea mareşalului- de când copil fiind l-a întâlnit pe o stradă din Focşani şi şi-au intersectat privirile- scriitorul îşi deapănă propria experienţă de viaţă dar foloseşte şi un important fond arhivistic cunoscut sau mai puţin circulat, inclusiv jurnalul rabinului Safran, pe care mulţi evrei preferă să-l treacă sub tăcere.

Aştept cu nerăbdare cartea, pe care într-un interviu în ziarul Adevărul chiar domnul Teşu o numeşte o carte cinstită şi, sper ca Mareşalul să-şi regăsească în sfârşit locul în istoria românească. Nu albit politic, nu demonizat politically correct ci în toată dimensiunea personalităţii sale.

„Într-un fel îi datorez viata aceluiasi maresal Ion Antonescu si ca mine îi datoreaza lui Antonescu viata aproape toti evreii din vechiul regat”- afirma Teşu Solomovici într-o emisiune televizată, afirmaţie reluată şi în interviu, aici