Nenea Iancu obisnuia sa se întâlneasca deseori cu amicii sai , care nu erau putini , la cunoscuta cafenea din Calea Victoriei, vizavi de Capsa, numita Café de la Paix, dupa celebra ei omonima din Paris.
La o masa stateau patru amici- vorba favorita a lui nea Iancu, care era si el unul dintre ei. Privind în aparenta trecatorii, Teleor îi zise:
– Iancule, tu care le stii pe toate, ca ai fost dascal la vremea ta, lamureste-ma , de ce si-au botezat astia pravalia Café de la Paix în frantuzeste, nu puteau sa-i spuna simplu, româneste : Cafeneaua pacii ?
– Ei, si tu, Tato, de ce? De moftangii! Ca sa se faleasca si ei ! Sa-si impresioneze clientela, de !
Aflând ca nu este nici o asemanare între cele doua cafenele, unul din ceilalti doi ofteaza: – Ah, ce fericit as fi, nene Iancule, sa beau o cafea , cum o fi, frape sau la filtru, la adevarata Café de la Paix! Atât sa stau si eu la o masa de la Café de la Paix, cât sa beau o cafea si p-orma sa plec , da ” sa stiu c-am facut-o si p-asta!
– Fugi, ma, d-aici, ca glumesti, nu stii ce spui, zise Caragiale malitios. În cele din urma, nenea Iancu îsi invita prietenii la Paris pe buzunarul lui, îi îmbarca îi expresul Bucuresti- Paris , si aflati în tren, prietenii îi marturisesc ca le-a fost frica sa nu la faca o farsa, la care Caragiale le raspunde mefistofelic : Aia, mai târziu!
Dupa trei zile si trei nopti de trancaneala feroviara, iata-i în sfârsit pe cei trei la Paris. Cum iesi din Gare de Lyon- poarta de intrare în Cetatea Luminii, nenea Iancu ochi o trasura, îi îmbarca în ea si porunci sa-i duca la Café de la Paix. În cafenea au fost comandate trei café-frappe, pe care bucurestenii le-au baut cu încetinitorul. Când Caragiale a vazut pe fundul paharelor ca nu mai era strop de cafea în ele, a cerut nota de plata, fara sa mai asculte vaicarelile lor, care mai doreau sa comande ceva, el le reproduce spusele lor ,,Atât sa stau si eu la o masa de la Café de la Paix, cât sa beau o cafea si p-orma sa plec, da ” sa stiu c-am facut treaba asta ! N-as mai dori nimic altceva!”
Caragiale nu se îndura de ei nici macar sa se plimbe prin oras cu o birja ca sa vada una, alta; la insistentele lor, vrea înca sa-i lase acolo si sa se întoarca cu ce vor voi. Prietenii îi reprosaza ca este un om ciudat, ca pesemne atunci când l-a ticluit pe Canuta om sucit , la el s-a gândit.
Vazându-i cum se vaicareau, îi apostrofeaza ca si-au facut poftele pe banii lui si acum iau la spangi: ,,Aferim, copiii mei ingrati! Asa-mi trebuie daca mi-am pus mintea cu doi damblagii lipsiti de seriozitate! Ce deziluzie crasa! Si eu care-mi pusesem în gând ca sa va car saptamâna viitoare dupa mine la Berlin ca sa vedeti o berarie nemteasca … sa beti bere rece Pilsen si sa mâncati cremvusti cu mustar si kaisere calde… dar, v-ati lins pe bot de Berlin, nu mai pupati!
– Când ne iei la Berlin , nene Iancule, zau asa…sa traiesti o mie de ani !
– Ad calendas grecas!
– Când vine asta?
– La pastele cailor, natarailor!
Cam la o sută de ani de la isprava celor patru amici intram pentru prima dată în viață în Paris prin poarta Saint Denis într-un Clio Simbol vișiniu, avându-l tovarăș de călătorie pe rugbist. Coloana de mașini mai mult stătea decât avansa așa că, prinși într-un previzibil ambuteiaj parizian am profitat de răgaz ca să-i povestesc rugbistului năzbâtia conului Iancu și îi cerui să mă ducă direct la Cafe de la Paix. Rugbistul intră la idei, mai ales că în urmă cu un an îl dusesem de la Baia Mare la Budapesta și după un capucino și o înghețată făcurăm cale-ntoarsă și hotărî că vrea să vadă tot Parisul cu toate reperele istorice, așa că vom mergem la cafeneaua buclucașă abia în ultima zi a șederii noastre de o săptămână. Degeaba-i spuneam că-s jurată și-i visul meu din copilărie să-ncep haimanalâcul prin Paris cu-o cafea la celebra cafenea, că musiu era neclintit ca un catâr în hotărârea lui. Cu gândul la Moulin Rouge, rugbistul opri în parcare la Notre Dame, 4 euro ora și, așa cum ne obișnuisem prin lăcașurile de cult occidentale, nu vedem picior de credincios ci doar sute de turiști cu aparate foto bengoase.
Ne-am tot plimbat până am ajuns la intersecția bulevardului Operei cu bulevardul Capucinilor. Sătul de mers pe jos, rugbistul mă invită la o cafea la eleganta cafenea ce se revărsa pe tot trotuarul. Singura masă liberă era la marginea trotuarului dinspre strada intens circulată. Chelnerul ne aduse două cafele și rugbistul își aprinse satisfăcut o țigară. Căscând el gura în toate părțile îl aud cum se minunează:
-Auzi nevastă ? Câte cafenele Cafe de la Paix sunt în Paris?
-Bănuiesc c-o fi doar una, că doar nu-i McDonald să fie la toate colțurile!- zic eu savurându-mi cafeaua.
-Ei, uite că la cât îi Paris-ul de mare, noi am nimerit exact la Cafe de la Paix!- zice el arătându-mi un meniu la masa vecină ce avea ștanțat celebrul blazon. Cică a nimerit orbul Brăila! Uite că la Paris, cum o dai, cum o cârmești, taman la Cafe de la Paix nimerești!
Mă prefac și eu mirată deși o mirare tot aveam: cum de nu se schimbase nimic în în acest oraș din 1977 ori ’78 când, în clasa a II-a fiind, avusesem ora deschisă la franceză și învățasem harta Parisului de nota zece? Păi, în București dacă nu treci vreo trei luni printr-o zonă nu mai recunoști nimic: mai trântesc ăștia câte un bloc două din oțel și sticlă în locul clădirilor istorice de-ți răvășești toate reperele!
La masa de lângă noi două tipe cu unghii albastre, păr lung, îmbâcșit de spumă, osoase, chiar urâțele, dar voioase și cu textile de firmă se ridicară brusc lăsând celularele și poșetele vraiște și intrară în cafenea, probabil la toaletă. Nouă ne expira timpul de parcare de două ore dar am rămas să păzim poșetele și celularele pupezelor fiindcă dacă ar fi dispărut, români fiind, am fi devenit suspecții principali. Riscul cel mai mare era că fiind la marginea trotuarului spre stradă, un hoț cu role sau scuter ar fi putut să le înhațe și să dispară imediat în trafic. Ne-am organizat imediat, rugbistul supraveghind strada, eu potențialii hoți de pe trotuar. Nu știu dacă și-au refăcut machiajul sau au savurat o partidă de sex, cert este că au revenit abia după vreo 40 de minute în culmea veseliei. Rugbistul le mustră că și-au lăsat lucrurile de valoare la voia întâmplării dar ele ridicaseră din umeri nepăsătoare: La Cafe de la Paix vine numai lume bună!
-Ai văzut nevastă de ce-a plecat conu Iancu de la Cafe de la Paix direct la gară: pariziencele astea după ce că-s slute mai sunt și tâmpite!
Doina Popescu Brăila 