Vagabondul


În urmă cu 21 de ani, ca tânără profesoară de matematică, când școala era școală și încă se dădea admitere la liceu, încă din prima lună am identificat trei tipuri de elevi. Primii erau cei talentați și inspirați care puneau mâna pe pix și rezolvau problema, poate chiar prin două- trei moduri; am avut norocul să am doi astfel de elevi -Scarlat Petruș și Sbarcea Liviu care au confirmat, deși orfani și-au întemeiat familii, au copii, locuri de muncă și o viață normală. Aveam câțiva care puneau mâna pe pix și transpirau din greu, uneori le ieșea, alteori nu, ștergeau, tăiau dar căutau soluții. Mă vizitează încă mulți dintre ei și au ajuns oameni. A treia categorie și cea mai cuprinzătoare era a celor care priveau aiurea pe fereastră sau se jucau cu un titirez, o ață ori lâncezeau pur și simplu: aceștia nu știau să facă problemele și nici nu încercau. Am luptat cu ei să le demonstrez că este mai bine să gândești, chiar dacă uneori ești pe o pistă greșită, decât să nu gândești deloc. Sau cum spunea bunica mea, de frica ciorilor să nu mai sădești porumbul? De frica poleiului să stai în casă și să-ți moară vitele de foame? Îți pui cârpe pe tălpile ciubotelor, te ții de garduri, cazi și te ridici dar până la urmă găsești calea să-ți hrănești dobitoacele!

Oare ce este mai periculos? Să faci din nu știu o filozofie de viață și să trăiești senin, gândind că la toată barza chioară îi face Dumnezeu cuib?

Nu! Progresul omenirii n-a venit de la cei care zic nu știu fără să-și pună întrebări, fără să caute răspunsuri, fără să lupte pentru ideile lor, fără să se prăbușească și apoi să se ridice iar!

Să gândești, sau să nu gândești?- aceasta-i întrebarea ce și-o pune bunul meu prieten.

Nimeni nu este deținătorul adevărului absolut! Tot ce gândești, creezi și recreezi din indiciile și informațiile pe care le captezi! Minciuna reprezintă un adevăr nespus, un adevăr trunchiat sau, în valoare absolută, negarea adevărului!

M-am născut în 1968 și de atunci fără încetare minciuna a fost politică de stat. M-am revoltat și bunicile mi-au spus că de la 1902- 1903 tot așa au prins și ele și așa au prins și bunii lor. Minciuna vine din timpuri istorice. Televizorul minte, ziarele sunt antologii de minciuni, profesorii mint din comoditate, din oportunism, pentru că aceasta-i politica oficială, sau, poate, atât știu sau atât îi duce capul!

Trăim într-o lume în care albul și negrul au ajuns simple iluzii optice.  Cenușiul se așterne în dâre grele peste viața noastră, peste orizonturi, ne pleznește peste retină și ne scârțîie în dinți.

Să ne căutăm fiecare o sinecură și să ne adaptăm cameleonic fiecărui regim?

Capul plecat, sabia nu-l taie!

De ce mint oamenii?

De ce Sever Voinescu nu are curaj să le strige lui Cărtărescu, Pleșu și Liiceanu în față că se simte trădat, că e dezamăgit că intelectualii s-au lepădat de președinte?

De ce ura lui împotriva intelectualilor o maschează într-un atac la adresa dramaturgului Eugen Ionescu, academician și a lui Sam Beckett, laureat al Nobelului pentru literatură, într-o tentativă ridicolă de a-i micșora pe cei doi uriași. De ce trebuie să mintă că Sammuel Beckett a plecat ca și Eugen Ionescu din România?

Samuel Beckett român? Un român cu un astfel de nume nu poate fi decât un pârlit de evreu, ne sugestionează domnul Voinescu traducându-i numele Sami Berechet, formulă reluată chiar de două ori în textul articolului. Cu acest artificiu grosolan strădania de a-i tăvăli pe cei doi pare mai lesnicioasă dar nu e, așa cum cioara nu poate lupta cu vulturii!

Pentru știința tuturor semidocților,  Samuel Beckett este irlandez născut la Dublin iar Godot, personajul așteptat de cei doi vagabonzi la răscruce, cel care nu vine niciodată și de care-și bate joc domnul Voinescu este o metaforă a SPERANȚEI.

 Sub Ceaușescu, în toate caietele pe care compuneam rebusuri și poezii aveam scris pe prima pagină:  Te aștept, Godot! Eu tot mai sper să vii!

În primele zile de facultate am scăpat un astfel de caiet la cantina studențească și un student care mă curta insistent a deschis caietul, apoi mi l-a înapoiat trist:

– Eu te iubesc de când te-am văzut la înscrierea pentru examen dar se pare că n-am nicio șansă! Tu ești cu gândul la Godotu, ăsta!

Numai până crapă Ceaușescu!- gândeam eu cu naivitate.

Nu spui nimic, nu? – mă întreba el acuzator, băgându-mi caietul în față.  Sper că nu-i student străin! De fapt, la câți studenți străini sunt în Grozăvești… poate mă trezesc dracului în beci la Securitate! Nici măcar nu te cunosc prea bine! Din acel moment am scăpat de insistențele lui. După terminarea facultății cărările nu ni s-au mai încrucișat niciodată dar avea profilul perfect pentru un politician de Dâmbovița.

În dimineața de 22 decembrie pe la 11 dimineața l-am zărit pe Godot, ca să dispară iar din viața mea pe 12 ianuarie 1990. În ’96 a venit iar pentru câteva zile dar a fost alungat de algoritm, POCOCO și COPEPE. De atunci Godot s-a mai apropiat de câteva ori dar politicienii l-au izgonit!

Godot e un proscris iar eu sunt vagabondul care-l mai așteaptă încă!

 http://dilemaveche.ro/sectiune/ce-lume-traim/articol/intilnirea

Reclame

Johny Răducanu a zâmbit din stele


Pe 27 decembrie, la sala nou amenajată Johny Răducanu de la Centrul de Creație Brăila, a avut loc Gala Premiilor Culturale Brăilene, ediția I, sub patronajul Ministerului Culturii și Patrimoniului Național la inițiativa doamnei dr Ana Hărăpescu, directorul Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniu Național Brăila. Sponsorul a fost Clubul Rotary și de înmânarea premiilor s-a ocupat președintele clubului, domnul Iulian Grigorescu.

Suportul artistic a fost asigurat de elevii de Școala Populară de Artă Vespasian Lungu.

Au fost premiați brăileni sau prieteni ai culturii brăilene, arheologi, muzeografi, păstrători ai tradițiilor etnografice și folclorice, artiști din sfera teatrului, muzicii, graficii dar n-au fost uitați nici cei care transpiră pentru propășirea culturii scrise: profesorul Ion Munteanu-monograful Brăilei, domnul Aurel Furtună- corectorul scriitorilor brăileni, editura Istros ce suflă praful de pe cronici. Pentru întreaga activitate a fost premiat cu un trofeu de excelență profesorul Teodor Buculei, autorul mai multor cărți dar mai cu seamă a  dicţionarului enciclopedic Prezenţe brăilene în spiritualitatea românească, apărut în 1993, cu un cuvânt înainte de Edmond Nicolau – savant brăilean. Cea de-a doua ediţie, apărută în 2004, însoţită de un cuvânt introductiv al criticului literar Gabriel Dimisianu, a a avut 730 de articole față de doar 452 la prima ediţie. Profesorul  Toader Buculei a trudit în biblioteci şi arhive, a corespondat cu un număr impresionant de persoane și a elaborat un Larousse autohton. Seriozitatea lucrării este conferită de referințele critice și notele bibliografice. „Vom constata, cu uimire că, practic, nu există domeniu al culturii – fie că este vorba de gândirea abstractă a filosofului sau matematicianului, fie de artele plastice sau interpretative, de literatură – în care Brăila să nu fi fost prezentă cu valori de prima mărime”-scrie brăileanul Edmond Nicolau.  Criticul Gabriel Dimisianu- el însuși de rasă brăileană- subliniază că Brăila a reușit „să furnizeze culturii române, şi nu doar acesteia, un atât de mare număr de personalităţi creatoare, sub privegherea benefică, s-ar zice, a unui geniu fast al locului”.

Cu siguranță maestrul Johny Răducanu a zâmbit din stele când s-a văzut gazda acestor oameni de ispravă. Am recunoscut pe mulți dintre premianții acestei Gale, oameni serioși și muncitori care au trudit pe șantiere de arheologie, pe schele, la reconstituirea plasticii arhitecturale a caselor de patrimoniu, în arhive și își merită premiile. Cum să nu-și merite trofeul Costel Pătrășcan, caricaturistul care poartă după el la vernisaje scheletul unui tip care a trăit bine, și care și-a adunat trofeele din 39 de țări? Dar, fără să fi trudit din greu, fără transpirație, numai pe inspirație,  ei bine, cine credeți că a mai primit un premiu?

N-o să ghiciți așa că vă spun eu: pișicherul de Nițică ajutat de gânsacul Toderaș! Răsfățat de Gheorghe A Stroia în Dincolo de vitralii, băgat în seamă de revista Armonii culturale în foileton în fiecare joi, năzdrăvanul a cucerit acest juriu de oameni serioși și a pus mâna pe o diplomă de onoare. Nu vă lăsați păcăliți de textul savant de pe diplomă: se acordă doamnei Doina Popescu pentru talentul evocării atmosferei satului brăilean și artei narative a scrierilor sale. Nu! Cel care a sedus juriul a fost Nițică! Și cu siguranță a chibițat un pic și gânsacul Toderaș…

Această prezentare necesită JavaScript.

Cum să faci bani


Cobor cu spatele de pe un trotoar şi ups!- în spate îmi apare un Ford alb pe care îl ciupesc uşurel cu bara din spate de la Megane, colţul din dreapta în partea din stânga a barei lui-faţă. Mie mi s-a luat praful de pe maşină în partea de sus a barei, la fel şi lui. Păstrându-mi calmul, zic:

-Nu ştiu ce-ai căutat taman în fundul meu, dar nici nu s-a zgâriat: nici a mea, nici a ta! Hai să trăieşti!

-A, nu, eu eram oprit, dumneavoastră m-aţi lovit! Şi nu este numai noroiul şters, uitaţi-aici, mie mi s-a spart bara, uitaţi jos la proiector!- zice el râzând. Nu-i nimic! Se întâmplă oricui, nu sunt supărat! Aveţi amiabilă?

-Nu prea văd cum puteam s-o lovesc acolo! În sfârşit, îţi dau copie după RCA şi ne întâlnim mai târziu fiindcă n-am formularul de amiabilă la mine!- zic eu, mirată nevoie mare de bucuria lui nepotrivită cu evenimentul. Unde găsim un centru de copiere?

-Exact aici!- zice el, arătându-mi firma de la care tocmai ieşisem.

Intru să-mi fac copie la RCA apoi, intrigată de buna dispoziţie a tipului mai privesc o dată maşinile. Bara lui era spartă 15 cm mai jos de locul de impact dar în zona spartă noroiul era intact, dovedind clar că nu fusese atinsă în acea zonă iar plasticul prezenta noroi în spărtură. Cam ciudat pentru o plesnitură proaspătă. Cu degetul umed trec peste plastic şi degetul rămâne plin de mâzgă. Locul şters rămâne negru-negru în timp ce restul spărturii, pe vreo 12 cm este mânjită de noroi. Hopa! Chem doi martori şi le arăt, apoi mă întorc spre el:

-Amice, aici nu bat două chestii! Barele noastre s-au atins mult mai sus şi destul de blând încât nici nu s-a zgâriat vopseaua. Apoi, la spărtura ta pelicula de noroi este intactă: concluzia este că asta-i plesnitură veche, în această zonă nu am avut contact iar plasticul din crăpătură are depusă mîzgă istorică. Dacă pleznea acum, zona aceasta trebuia să fie perfect curată! Martorul verifică plasticul în spărtură şi rămâne şi el cu noroi pe deget:

-Băiete, maşina asta a fost lovită de ceva vreme! Recunoaşte că ştiai de bara asta spartă şi ai vrut să mergi piano!

-Nu, n-am ştiut nimic! Bara mea era nou-nouţă!

Apoi întorcându-se spre celălat proiector, martorul îl întreabă:

Dar cele două crăpături de la celălalt proiector de când le ai?

-A, nici de alea n-am ştiut. Poate acuma din vibraţie… Nu ştiu nimic…, zice puştiul fâstâcit.

-Uite ce este,- zic eu- amiabil nu ne putem înţelege fiindcă este evident că lovitura este veche. În poziţia aceea nu te poţi lovi cu nicio maşină. Acolo te-ai plesnit de o bordură ori ai luat o piatră sau o bucată de gheaţă. Dar mergem la poliţie dacă nu eşti lămurit.

-A, nu, nu mă complic!  Şi io ce fac acum, umblu cu bara spartă până găsesc pe altu’ cu RCA să mi-o lovească iar?

-Probabil…

Am devenit mai circumspectă deoarece se pare că există o mulţime de tehnici de căpătuială cu ajutorul asigurărilor.

Astfel, cu ceva vreme în urmă unui amic i-a căzut un bătrân în faţă pe trecerea de pietoni. A chemat poliţia, s-a dovedit că maşina nu era atinsă, mare noroc cu aceste pelicule de noroi, totuşi l-a dus pe bătrân la spital să-i facă radiografii complete. Spre uimirea doctorului radiolog, bătrânul avea cinci perechi de pantaloni şi şapte pulovere. Bătrânul nu prezenta nicio contuzie şi radiografiile au fost perfecte dar a pretins trei milioane de lei vechi ca să-şi ia unguent pentru şale apoi un „nepot” a început să-l hărţuiască cu telefoanele în zilele următoare.

Prietenul meu nu s-a lăsat intimidat şi a făcut o cerere la IGPR să vadă dacă nu cumva bătrânul este un săritor de profesie, implicat şi în alte „căzături”.