Dulce e cuiul patriei!

Când își bagă urâtul ăla de drac pârlita de coadă, lucrurile o iau razna, apoi pune Dumnezeu palma și după oareșce zdruncinături și turbulențe, lucrurile se așează pe făgașul normal. Cei ce au pășit pragul blogului în ultima vreme, au băgat de seamă că n-am mai trecut pe-aci, dar am lipsit oarecum motivat. De voie-de nevoie, drumurile m-au purtat prin Oiropa. Am rezolvat probleme de business, rugbistul s-a căutat nițel de sănătate, am străbătut câteva hectare de muzee, am vizitat biserici celebre în care credința a fost înlocuită de zornăitul banilor ce vin din turism și din comerțul de suveniruri, m-am învârtit și zdruncinat în niște chestii nebunești prin Prater și prin Europa Park și sper că nu s-a rupt nimic prin mine. Am mâncat prin bistrouri mărunte, hanuri de țară sau cârciumi celebre, am băut bere locală, șnapsuri și lichioruri, m-am adaptat rapid obiceiurilor locale și-am asortat șampania la micul dejun, am tras sute de fotografii, am făcut gafe, am râs de mi s-au zdruncinat fălcile și m-am distrat epocal. Am facut un circuit de aproape 7000 de kilometri prin șase țări -Ungaria, Slovacia, Austria, Germania, Franța și Elveția în formație de patru- cu rugbistul, Ingrid și Sabrina, cu piciorul rupt. Cum Alfa Romeo are doar două uși și are un consum mai obraznic am preferat Megane-ul. După terminarea vacanței, am adus copiii în siguranță acasă, și după o săptămână petrecută în țară într-un vârtej nebun, stelele s-au așezat încă o dată în poziție norocoasă, așa că m-am urnit la încă un drum de 3200 de kilometri la invitația firmei Colop, călătorie combinată cu tren, avion, autocar și croazieră pe Dunăre, și în care am fost singură, tânără, liberă și zglobie.

Voilà, m-am întors, și în zilele următoare vă voi povesti câteva din peripețiile europene, nu musai cronologic.

Pentru norocoșii care nu au avut niciodată o pană în Paris, astăzi voi povesti cum a fost cu… pana mea!

Eram de peste zece zile pe ulițele celebre ale Europei, și toate ni se așezau după pofta inimii. Tot bifând muzee și obiective turistice bine marketate,  în sfârșit îi vine rândul și basilicii Sacre Coeur. O ratasem cu alte ocazii, oprindu-ne de fiecare pe traseu, fiindcă cineva a sistematizat cam ciudat zona, blocând accesul spre sfântul locaș cu Place Pigalle și  al său vestit Moulin Rouge, și alte stabilimente asemenea, astfel că numai la vreme de zi, înarmat cu o hartă bună și nervi de oțel o nimerești. Acum, eram cam la 200 de metri în dreptul basilicii pe Rue de Clignancourt și părea imposibil s-o mai ratăm.  După trei zile petrecute în Paris, inventariind chinezi, vietnamezi, indieni, arabi ori negri ne întrebam unde naiba sunt parizienii. Un turc bătrân cu scurtă  de piele și căciulă de astrahan traversa agale bulevardul blocând circulația. Priveam cu uimire cum se scarpină la ouă fără nicio jenă. Ajuns pe trotuarul celălalt se alinie lângă alți trei turci ce-și mângâiau sârguincios ouăle în fața unui magazin de geci de piele. Ca la un semn, cei patru turci renunțară la ouăle lor ca să ne arate într-un semn internațional că avem pană. Speram că e o glumă dar, coborând am constatat că eram pe jantă. În fața noastră erau două alveole pe care scria livreson. În cea din față era o mașină de poliție, cea din spate era liberă, în așteptarea mașinilor pentru livrări. Am arătat polițistului că avem pană și a spus că putem staționa.  Cum ne luam în camera de hotel doar rucsacul cu pijamele și cosmetice, toate bagajele erau în portbagaj. Polițistul a urmărit cu gura căscată cum am scos trei valize tip troliu, trei genți și un rucsac, apoi când am scos cricul a reacționat de parcă am scos mitraliera. Întreba vexat ce e ăla și rugbistul, plin de draci îi spunea aparent calm, ca unui copil tâmpit: elevator, lift, cric…

–Este greșit, spunea polițaiul, nu este posibil, trebuie să chemați platforma s-o ducă la service!

–Să dai tu 300 de euro la platformă, deșteptule!- zicea rugbistul printre dinți. În final l-a ignorat și a schimbat roata cu rezerva în ritmul lui. Un camion de curierat blocase traficul așteptând să se elibereze o alveolă de livreson dar polițistul se uita ca la urs și nici gând să plece. Roata fiind schimbată, rugbistul s-a apucat meticulos să bage trolerele în portbagaj. Ne-am luat rămas bun de la turcii care în tot acest timp se scărpinau voioși la ouă, ne-am salutat cu polițistul care-l privea deja cu respect pe rugbist și am plecat spre Sacre Coeur. Ne-am plimbat o oră prin zonă dar a fost imposibil să găsim un loc de parcare, așa că am făcut poze la Moulin Rouge și am plecat spre Turnul Eifel. Se pare că basilica rămâne pe data viitoare, când vom avea chef să mergem cu Ratp-ul lor.

Începând de mâine vă voi povesti ce coșmar e să rezolvi o pană la vulcanizările din Paris, și cât de dulce mi se pare acum cuiul patriei, cum e să vizitezi  Turnul Eifel când este alarmă de terorism, cod roșu, cum se verifică dacă chelnerițele au tâțe naturale, cum ne-am distrat și ce-am mai pătimit prin Europa, frumoasă dar scumpă ca o curviștină de lux.