DOAR UNU-I POPESCU DIN DRUMUL TABEREI!


Doina Popescu Brăila

 În anii zburdalnici de liceu zburam ZLINUL-726 ca pilot sportiv la AEROCLUBUL  BUCUREŞTI. Adesea lipsea combustibilul şi trebuia să ne procurăm de la câte o unitate  militară pe sistemul PCR:-pile cunoştinţe, relaţii – adică singurul sistem de achiziţii  funcţional la acea vreme.

Alteori era restricţie DIE– de importanţă excepţională, ceea ce însemna că Ceaşcă se plimba în voie pe cerul patriei şi noi trebuia să stăm la sol ca să nu-i sabotăm fizicul ilustru, să dea norocul peste ţară.

Dar, adevărata pietricică în pantofi era alta. Aerodromul fiind în afara Bucureştiului, la Clinceni, depindeam cu transportul de un autobuz care se defecta când te credeai  mai  şmecher.

Aşteptam ore întregi ca şoferul să-l meşterească la motor cu o feştilă aprinsă. Uneori  reuşea, alteori… reuşea doar să ne enerveze.

Pentru că era pe motorină sforăia, duduia şi vibra îngrijorător. Îl alintam Dudubuzul.

 Într-o zi, noroc mare, Dudubuzul porneşte din prima. Norocul se termină pe undeva  prin  câmp şi grupuri-grupuleţe ne orientăm la ia-mă nene!

Ia-mă nene şi du-mă unde vrei!– făceam noi haz de necaz să prindem curaj. Împreună cu prietenele mele, Simona şi Claudia urcăm în prima Dacie care opreşte şi zicem Doamne  ajută!-Șoferul are figură cumsecade, nu pare violator.

Ca să ne ţinem curajul  facem conversaţie şi mimăm veselie până la destinaţie.

Timpul trece şi devin studentă. Un amic, Manuel, un tip cu o cultură  generală  impresionantă, mă invită la ziua unei mătuşi, tanti Cici. Tanti Cici şi unchiu’ Laurenţiu, un cuplu extraordinar. Talentaţi povestitori amândoi, dacă i-ar fi îndemnat cineva să scrie la timp îl concurau pe Sadoveanu

Vezi articolul original 458 de cuvinte mai mult

Inteligența comunicării


În ziua de astăzi se fac cursuri pentru orice: fericire, creșterea competitivității, dezvoltare personală, abilități de comunicare. Sunt situații în viață când sunt foarte utile aceste cursuri, mai ales în mediul de afaceri, sunt situații când evenimentele străzii îți cer să improvizezi.

Am trecut prin piata Concordiei să iau ficăței și pipote, fiindcă Ada, cheful nostru, și-a propus să testeze o tocăniță scoțiană.

O precupeață mi-a tăiat calea să-mi propună niște soc.

-Cinci lei punga, dau ieftin!

-Nu mă interesează, mulțumesc!

-Vă dau cu patru!

-Nu, mersi!

-Hai cu zece lei trei pungi!

-Bine, hai, fie!- cedez eu, de altfel mare consumatoare de socată și chimbirată.

La ieșirea din piață, în intersecție, trei bruneți tatuați, șeful și locotenenții, își târșeau șlapii cu lene, traversând aiurea. O șoferiță îi așteaptă răbdătoare dar șeful răspunde la mobil și tuciurii în maieuri, să li se vadă odioasele tatuaje, se opresc în mijlocul străzii încurcând circulația. Cinci mașini, două pe o parte a intersecției, trei pe strada perpendiculară, stăteau la cheremul indivizilor botezați catifelat  romi de un idiot care-a condus guvernul prin 1992.

Timpul trecea și indivizii se simțeau importanți blocând intersecția. Văzând că șoferul care avea prioritate așteaptă timorat ca indivizii să zboare din proprie inițiativă, șoferița trage maxim de volan să-i ocolească.

Unul dintre șlăpași o apostrofează gros:

-Mă calci,fă,  în p… mea?

Îi răspunde ferm și sonor:

-Dute-n p…da mă-ti!

Ca să te faci înțeles, trebuie să vorbești fiecăruia pe limba lui.

Un grup de curioși aștepta cu interes deznodământul de pe margine.

Șeful tatuaților închide telefonul, îl ia pe nervos de-o aripă și-l trage-n lateral:

-Las-o, mă, pe doamna să treacă! O salută pe șoferiță cu două degete la un cozoroc imaginar.

Din grupul curioșilor, un puști, probabil elev de liceu, exclamă cu entuziasm:

-Uite, asta numesc eu inteligența comunicării!

Ajung acasă și-mi etalez cumpărăturile.

Arăt cu mândrie socul:

-Cu ăsta am făcut o mare afacere! Am luat trei la zece lei!

-Serios?- zice Ada. Eu am luat cu un leu punga! Și era cam de trei ori cât pungulița ta!

Nu-s rea de pagubă și m-a amuzat abilitatea cu care m-a păcălit precupeața.

Dar, mă întreb câte generații trebuie să treacă până când organele de ordine și societatea vor lua atitudine în fața acestor indivizi care fac legea pe străzi. Uniforma unui polițist nu face doi bani în fața șlapilor și maieului din care ies șerpi, dragoni, stilete, și cruci irlandeze.

Nu recomand nimănui înjurăturile în rezolvarea unei dispute dar, trebuie să recunoaștem că și legea, în caz de legitimă apărare propune arme egale!

Intransigență de bebeluș


Îmi aduc aminte cât de mândră eram când mă îmbrăca mama în costumașul din melană roz pal, cu dungulițe albastre. Tehnic pare puțin probabil, fiindcă am primit acel costumaș în octombrie 1969, cu ocazia moțului și, cum este vârsta când copiii cresc repede, prea mult nu l-am purtat.

Ne încălzeam la o sobă din tablă neagră, vopsită cu bronz argintiu, din aluminiu, în care mama băga fără spor rumeguș. În interiorul sobei era un grătar de formă cilindrică, din sârmă de opt, pe care tot îl smucea ca sa facă tiraj. Rezultatul era mereu același: foarte puțină căldură și mult fum. Soba avea burlane din tablă proastă, care înconjurau toată camera, principiul fiind ca fumul să circule cât mai mult, să nu tragă și căldura pe horn. Soba și burlanele erau date cam de trei ori pe sezon cu bronz. Fiindcă bronzul era de proastă calitate si se scorojea, îmbâcsea preșurile țesute din greu la război. Lângă sobă își găsea culcușul și o pisicuță tărcată. Nu era o oarecare, avea un orologiu precis. Cu câteva minute înainte să vină papașa, mâței îi suna ceasul și zvâc!- pe clanța ușii -mieunând cu disperare. Mama sărea, slobozind-o, fiindcă dacă ar fi prins-o tiranul de taică-meu, dădea cu pisica de pământ, dar și cu mama.

Fiind zămislit din neamul zmeilor, dădea cu buzduganul, trântind poarta de gard, să fie clar la tot cartierul că s-a întors stăpânul acasă. Mânca, apoi lua o carte și se așeza lângă sobă, fără să bănuiască măcar că și blănoasa șezuse acolo.

Fiind iarnă, rufele se uscau greu. După ce le zvânta gerul bine, erau aduse în casă și puse la uscat pe burlane. În prealabil, pe burlane se însirau ziare, ca să nu se transfere bronzul pe hainele ude.

Cum nu aveam prea multe griji și nici o jucărie, eram cu ochii pe splendidul meu costumaș, ducând grijă să nu se transfere tușul de pe ziare pe hăinuțe. Văzusem o astfel de grozăvie când călcase mama un scutecel. Pusese ziar, ca să nu se transfere pârleala de pe fierul de călcat, și se transferase scrisul de ziar. Cum, de ce ți-e frică nu scapi, la o vreme, după Revelion, încingându-se soba mai tare, mi s-au pârlit pantalonașii pe burlan. A fost prima catastrofă din viața mea! Am suferit teribil! Fiind născută sub semnul lui Venus, aveam un simț estetic exagerat pentru vârsta mea. M-am supărat grozav pentru lipsa mamei de atenție, mai ales că intuiam că nu voi mai primi alți pantalonași prea curând.

Mama era tânără, avea doi copii mici pe cap și o mulțime de probleme. Papașa era un ticălos egoist și n-o ajuta cu nimic. Singură ducea cenușa, singură căra rumegușul și aprindea soba, spăla, călca, aducea apă cu gălețile de la colțul străzii, gătea, făcea gogoși, mergea la serviciu și ne citea și povești lângă sobă. Dar eu, intransigentă, nu puteam ierta mamei pata galbenă care-mi acoperea trei sferturi de crac de pantalon.

Cât sa fi avut? Facusem anul în octombrie și, cum focul se facea cam pana în martie, aveam undeva sub un an și jumătate.

Unii medicii spun că nu există amintiri mai vechi de doi ani și jumătate-trei ani la copii, dar eu îi contrazic. Ori este ceva defect în studiile lor, ori au greșit ai mei ritualul și mi-au luat moțul la doi ani, ceea ce nu pare plauzibil. Oricum, mama este sigură că mi-a luat moțul după tradiție, la un an. Și în pozele de la moț am mutriță de un an, nu de doi.

Nu mi-am înghițit bine amarul cu pantalonașii și mama a mai comis una: a pus pentru câteva clipe olița de noapte în cuptor ca să se încălzească, să nu pun fundulețul pe ea sloi și să răcesc. Olița, moștenită de la sora mea, mă scotea din sărite fiindcă era urâtă, o culoare nedefinită, parcă murdară, probabil injectată din plastic reciclat, acum se și topise într-o parte! Am avut oarece neliniști legate de design și olița cu marginea topită mă oripila. Și cum toate acestea nu erau de ajuns, castronul galben pai, în care făcea spaghetti cu unt și zahăr, preferatele mele, s-a topit într-o parte, fiind pozitionat prea aproape de flacăra aragazului.

Deși vorbeam și cu fundul, după exprimările mătușilor și vecinelor, eram prea diplomată să-mi strig indignările, dar la sărăcia din casa noastră, aceste lucrușoare deformate și pârlite îmi amărau suflețelul. Dar, în același timp, o iubeam pe mama nespus, cât era plecată de acasă eram disperată să n-o calce mașina sau să i se întâmple ceva rău.

Sora mea, cu cinci ani și jumătate mai mare ca mine, la șase ani a intrat la școală.

După cât avea mama de muncă, acum avea o corvoadă în plus: linioare și bastonașe cu sora mea, desene și poezii.

Eu mă jucam sub masă, unica din casă, pe care mama și sora mea își făceau lecțiile.

Repetau câte o poezie de zeci de ori. Mama o ruga pe sora mea să spună o strofă:

Ca trezită dintr-un somn, cu ochii pe geam, sora mea exclama:

Uite acolo în pom, uite o cioară! Mama izbucnea în plâns. Eu începeam să recit poezia. Uimită că eu, atât de mică am învătat poezia, mama își ștergea lacrimile și mă lua în brațe. Eram atât de fericită! Dar pantalonii mei pârliți îmi stăteau pe suflet!

Iarna următoare soba de rumeguș a fost înlocuită cu un godin pe lemne, mai multă căldură, mai puțin fum și aceleași burlane. Pantalonii mi-au rămas mici și-am scăpat de disgrațioasa pârlitură de pe crac, dar pulovărașul l-am mai purtat o iarnă, păzindu-l de fiecare dată cu strășnicie cât era pe burlane, să nu pățească un pocinog.

Părerea generală era că copchilu’ ăsta a mai fost la un cur de babă!

Timpul zboară, roata se-nvârte, poveștile se mai repetă într-o formă sau alta. Am născut-o pe Ingrid, apoi pe Sabrina și, am constatat că și fetele mele, deși mă iubesc îmi inventariază zâmbind toate stângăciile.

Dar eu știu bine că, deși sunt o bună prietenă pentru fetele mele, o mamă bună cum este mama mea nu voi reuși niciodătă să fiu. N-am stofa necesară, parcă semăn mai mult cu personajele mele anapoda, decât cu mama mea!

Mereu mi-au revenit în minte aceste întâmplări și încă multe din perioada respectivă, amintiri cu care am trăit toată viața. Defectată de matematică, am inventariat bune și rele, n-am scăpat nimic, dar mama a ieșit mereu pe plus. Amintirile minunate din care s-a zidit mama în mintea mea ar putea face scară la cer sau ar concura marele zid chinezesc! Intr-o viață dedicată copiilor și nepoților, mama a trăit după un cod al cinstei, onoarei și devotamentului ce o plasează în alt veac. În lumea strâmb alcătuită care ne înconjoară, mama este păstrătoarea unor valori și a unei înțelepciuni fără egal. Privesc la spectacolul lumii, inventariez destine pe care le prind între coperțile romanelor mele și nu încetez să mă minunez de norocul pe care l-am avut să am o mamă extraordinară, fiica inegalabilei mele bunici, Mihaica. Și pentru că ce primești trebuie să dai mai departe, fibra bună moștenită s-a transmis fetelor mele.

Pe 23 mai mama împlinește 76 de ani. La mulți ani, draga mea mamă!

mama

Up date: Deja amintirile mele devin plauzibile și din punct de vedere științific. Se pare că studii de ultimă oră reconsideră vârsta primelor amintiri la copiii mici.

Într-un studiu paralel pe copiii canadieni și chinezi, s-a constatat că puii de canadieni au amintiri mai vechi cu un an decât omologii lor asiatici. http://www.financiarul.ro/2013/01/03/cum-se-formeaza-primele-amintiri-in-copilarie/

SEX DE DOI LEI


Doina Popescu Brăila

Cu ani în urmă s-a angajat la mine un tip ciudăţel, care-a ţinut s-anunţe pe toată lumea că-i virgin la 21 de ani. Cum venea un client sau o clientă şi întârzia ceva mai mult prin firmă, hop şi el să-şi zică necazul.

 Îi spun: nu mai spune şi tu la toată lumea, că vezi că te iau toţi peste picior!

 El răspundea invariabil: decât să mă amărăsc singur, mai bine să ne distrăm toţi…

 O clientă drăguţă, cu o firmă importantă  pe centrale termice şi aere condiţionate îmi zicea mereu:.

 -Doamnă, copchilaşul ăsta, care-i mai mic decât copiii mei, se dă la mine pe faţă!

 -Doamnă Georgeta, e cam ţăcănit dar nu pare băiat rău!

 -Doamnă, nebunu’ a scos un slip şi-a zis să-l aştept că se duce la baie să şi-l pună! Am fugit!

 Îl întreb: aşa mă, te-ai dat la doamna S?

 -Şefa, visul meu e să găsesc…

Vezi articolul original 693 de cuvinte mai mult

Trei ouă


Doina Popescu Brăila

Mărioarei i se potrivea perfect zicerea cu unul mumă şi cu unul ciumă. Pe cât de ticăloasă se purtase cu feciorul cel mare şi cu noră-sa, pentru care găsea doar vorbe de ocară, pe atât de drăgăstoasă era cu fiica cea mică şi cu dulăul ce se pripăşise pe lângă aceasta, căutând să le intre în voie celor din urmă cu orice preţ. Ca să nu-i fie fetei urât, prin clasa a X-a ori a XI-a îl cazară pe pretendent în camera fetei. Vreo cinci ani mai târziu încropiră şi o nuntă şi să le dădu însurăţeilor toate cele de trebuinţă, să le fie viaţa plăcută şi lesnicioasă: o maşină,  un apartament, bani şi ceva pământ la ţară. Mărioara avea obiceiul să croiască o minciună şi apoi tot repetând-o să-şi închipuie că acela ar fi chiar adevărul gol-goluţ. Astfel, în ziua nunţii se trezi vorbind către naşă:

-Auzi, cumătră, să ştii că fii-mea-i fată cuminte şi…

Vezi articolul original 176 de cuvinte mai mult

Cu stângul pe toba


 

Alba Iulia este un oraș fascinant și surprinzător. L-am vizitat prima dată în urmă cu 36 de, apoi în urmă cu 32 de ani. Trecând în octombrie 2014 am crezut ca ma aflu prin lumea închipuită din romanele mele: răsărise o cetate! Uimirea mi-a trecut după ce m-am documentat: în urma cu 2-3 ani, pe fonduri europene s-a reconstruit cetatea după niște planuri vechi de două secole. La început de mai, cu ocazia aniversării poetului, filozofului și dramaturgului Lucian Blaga, am fost invitată la targul de carte Alba Transilvana.

La uimirea mea față de minunata transformare a orașului, o doamnă bibliotecară mi-a spus cu mandrie:

-A fost posibil fiindcă la noi campania electorală este una dar, când este vorba de interesul orașului, politicienii uită de culoarea politică și vorbesc aceeași limbă!

Mare lucru! Îmi doresc să trăiesc ziua în care să pot spune și eu același lucru despre politicianii brăileni.

Târgul a mers excelent, am vândut foarte bine, cititorii din Alba având un procesor al umorului fin acordat. Serile le-am petrecut în cetate. Un moment care a redeșteptat copilul

din mine a fost cel al schimbării gărziilor: străjeri cu peruci albe, uniforme de epocă, făclii, trompete și toba mare.

Alaiul străjerilor venea din față, am început să filmez, apoi la câțiva pași de noi au virat stânga(față de direcția lor de mers) și apoi paralel, pe o alee laterală. Filmând, m-a luat valul și, cu stângul pe tobă, m-am încolonat în spatele lor continuând să filmez. Am ținut ritmul vreo cincizeci de metri. Abia când am văzut câtă lume mă filma de pe margine, mai mult pe mine decât pe soldații cu perucă, m-am potolit.

Așa că dacă mă vedeți pe Facebook, sau, aiurea, pe undeva, cu stângul pe tobă, puteți să râdeți cât vreți! Ironiile răutăcioșilor vor fi un preț prea mic pentru puseele de fericire pe care le-am trăit la Alba Iulia, un oraș cultural, european de care m-am îndrăgostit!

IMAG4287

Romanul Fericire la pret redus


fericire la pret redus 3Aveam demult în minte romanul Fericire la preț redus dar tot nu-mi găseam timp să-l aștern pe hârtie. Pornind de la trei sau patru crochiuri din blog, scrise prin 2010, într-o zi de decembrie 2014 am mai schițat câte ceva.Pe 1, 7 si 9 ianuarie m-am mai învrednicit cu câteva pagini, la fel și pe 15 mai. Pe 23 mai, după o întâlnire explozivă cu cititorii, m-a apucat regretul că vine târgul Alba Transilvana și mă prinde cu cartea nescrisă, așa că am încins laptopul și… gata! M-am încadrat în timp să am cartea la târg. Însumate, toate zilele de truda au fost exact 12 pentru scris romanul+ o zi de corectură, adică 13, număr care-mi cam tulbură nopțile, dar ca să mă încurajez, am folosit și font de 13. Am îmbătrânit și pentru mine 12 este prea mic, 14 este indecent de mare.

Un calcul simplu îmi redă optimismul: 1+3+1+3=8

Așa da, opt este numarul meu norocos. Adunat la cele 20 de capitole, rezultă 28, un numar pe care-l iubesc.

Devenind flăcau de 14 ani, Nițică, eroul meu danubian din Copilul Dunării, mai face una nefacută si fuge spre Brăila, să-și scape bunătate de spinare de furia popii.

Mai jos, un fragment de roman în care am dezvoltat un crochiu din blog.

Stăncuța, comună bogată de pe malul Dunării era tot un zumzet.

Se făceau pregătiri pentru nunta becherului Bebe Cocoș cu Nuți Pastramageoaica. Se tocmiseră lăutari tocmai de la Craiova, poloboacele de vin fură aduse de la Odobești, cașul de la Țăcău, telemeaua cu negrilică de la Gulianca, porcii din Balta Brăilei.

Nițică[1] își lustruia ghetele copleșit de senzațional.

Bulgăroaica[2] lucra o bluziţă de mână pentru ţăţica.

Scormoni prin cutia rotundă, în care cumpărase cândva de la Brăilă biscuiţi, cutie din tablă colorată, în care ţinea degetarele, acele, nasturii şi diversele mărunţişuri necesare lucrului de mână şi, negăsind ce căuta, îl strigă pe Niţică. Acesta isprăvind lustruitul botinelor se prinsese în joc, în mijlocul uliței. Lăsă cu părere de rău fripta cu ceilalţi puşti şi se prezentă la geam:

Ghiaurule, să dai fuguţa la comperativă să-mi cumperi nişte copci! Uite, că n-am mărunţiş! Îţi dau un pol! Să nu te-mpingă păcatul să sminteşti vreo părăluţă pe acadele că-ţi rup fundu’! Într-o clipă să alergi şi să te întorci cu restul paralelor, că altfel nu mai ai zile bune cu mine! Te-nchid în beci în ziua nunții!

Temând grozava amenințare, copilul luă banii şi alergă spre cooperativă repetând în gând ca să nu uite: copci, copci, copci

De când veniseră comuniştii la putere, prăvăliile se uniseră într-una singură, de-i zicea cooperativă. Aici găseai şi zahăr, și untdelemn, şi chibrituri, şi fier de coasă, gaz, gumari ori mărunţişuri de pasmanterie. Nevasta gestionarului, tanti Nela, se ţinuse cu mulţi bărbaţi din sat dar, de când veniseră comuniştii era persoană importantă în partid şi de aici i se trăgea mare fudulie şi, vai de acela ce se ducea cu gândul în trecut şi indrăznea vreo aluzie cât de neînsemnată!

Cum fusese în ajun zi de bani la CAP, lumea era în păr la prăvălie ca să-şi cumpere cele trebuincioase.

Niţică șezu cuminţel la rând, chit că era ştiut pentru firea zglobie și fără astâmpăr. În spatele lui era chiar  tovarăşul  învăţător ce se mânia din orice şi-i umfla palmele micuţe cu nuiaua, aşa că nu zicea nici breau. Când ajunse în faţă întinse polul dar nu reuşi să-şi aducă aminte ce anume trebuia să ceară. Repetase de-atâtea ori şi totuşi uitase cuvântul chiznovat.

Tanti Nela, mieroasă, îl întrebă:

–Ei, Niţă, nu mai eşti un mucos! Ia uite ce de bani ai la tine! Ce vrei tu, flăcău, de la tanti Nela?

Fâstâc în gaură!- zise Niţică repezit.

Sătenii, cunoscând bine trecutul cu năbădăi al Nelei izbucniră în râs. Vânzătoarea sări ca muşcată de şarpe:

–Neobrăzatule! Aici eşti la prăvălie, nu la tractir!  Tovarăşu’ învăţător, ce educaţie îi daţi la şcoală?

La şedinţa de partid o să vă aduc în discuţie şi pe dumneata şi pe tac’su și pe bulgăroaică! Este inadmisibil!  Împieliţatu’ ăsta cu muci la nas trebuie pedepsit!

Cum hoţul strigă cel mai tare hoţii, cei care erau la rând şi se bucuraseră ani de zile de nurii Nelei, acum erau cei mai înverşunaţi de neobrăzarea copilului şi strigau şi ei că trebuie musai pedepsit.

Neliniştită c-a dat atâta bănet pe mâna lui Niţică, Bulgăroaica, porni val-vârtej la cooperativă, ca nu cumva să prăpădească ghiaurul polul pe halviță.

Intrată în prăvălie, găsi lume roată şi pe Niţică la mijloc, urechiat temeinic de învăţător.

–Ai venit la țanc, bulgăroaico, să vezi ce educaţie ai dat pramatiei de Niţă!-strigă Nela.

–Ruşine, bulgăroaico! Rușine! Huo!-strigau și alții.

–Dar ce-ai făcut, drace?- întrebă Dobriţa pe copilul care se zguduia de plâns cu urechile văpaie.

–În văzul tovarășilor, îmi face propuneri ruşinoase, dumnealui!- zise Nela viforoasă.

–Ba nu! Ba nu! Minte! Minte! Toți mint! Io am cerut numai fâstâc în gaură!-strigă copilul.

–Fă Nelî, dă fă nişte copci încoaci şi nu te mai prosti, că fac nişte bluzițe la ţăţici şi-am rămas fără copci! Ce-o hi în mintea ta? Ai stat capră la tot satul şi-acu ai vrea să strici şi ţâncii, fa? Cum ai auzit de gaurî, cum te-a mâncat între chiceri!

Femeile din rând, care-şi ştiau bărbaţii trecuţi printre picioarele Nelei, zvântând parale bune, prinseră ocazia să se răcorească:

–Fă, Nelî, cum ai văzut un pol în mâna copchilului, cum s-a trezit târfa din tine! Ce ciorili ţi s-a urcat  tovărăşia la cap, fă, că tot curva satului zghiarî-n tini!

Preoteasa, care prinsese drag de năzdrăvanul bălai și pirpiriu îl încurajă:

–Lasă Nițică! Șterge-ți lacrimile și, hai la mine acasă, să-ți dau niște gogoși tăvălite prin zahăr vanilat, cum îți plac ție!

Copilul își frecă urechile înroșite și se veseli brusc, că cine mai făcea gogoși în sat mai bune decât coana preoteasa?!

Intrând în curte, băiatul observă vreo zece coți de frânghii cu rufe, dar nicio izmană și nicio haină bărbătească.

–Coană preoteasă, dar părințelu’ Lisandru nu-și scoate niciodată sutana?

–Ei, cum s-o scoață? Să-i vază oamenii coada și copitele?- zise femeia râzând.

Copilul, care știa că popa nu-l suferă[3] și că n-ar privi cu ochi buni prezența lui, înfulecă degrabă ca să scurteze vizita dar farfuria de gogoși parcă nu se mai golea.

Preoteasa bănui motivul ce-l apăsa pe puști și-i puse gogoșile în traistă, fiind ora când părintele trebuia să apară.

Nițică, gândind că nimeni în neamul lui nu-l trata așa bine precum coana preoteasa, sărută mâna femeii și se lăsă mângâiat pe cap ca un motan.

Neavând copii, adesea preoteasa gândea că așa un copil vesel și isteț și-ar fi dorit, chiar dacă părintele nu-l suferea pe năzdrăvan. E drept că nici copilul nu încerca să-i intre popii la inimă, ba s-ar zice că lucra înadins să-i otrăvească acestuia zilele.

Că era nuntă ori înmormântare, mare minune să nu-i facă Nițică un pocinog.

Se zguduise satul în hohote de râs, atunci la înmormântarea lui Cristache, când din vina pocitaniei, fu prins părintele cu izmenele-n vine pe lângă văduva mortului[4]. Ca semn că așa ceva chiar de se iartă, nu se uită, sătenii îl botezaseră Părințelul Făcăleț.

Veni și mult-așteptata zi a nunții.

Toată suflarea era strânsă la Căminul Cultural, nunta Pastramageoaicei fiind evenimentul anului.

Pe pereți, cam la doi coți distanță una de alta, lămpi cu petrol lampant luminau încăperea. Flăcările, aruncând sclipiri complice păhărelelor de vișinată rubinie și țoiurilor de prunișoară cu licăriri de citrin, sporeau veselia în ochii nuntașilor.

Grijind să nu mai facă bestia bălaie altă drăcovenie, părintele Lisandru îi porunci să stea la masă la dreapta dumnealui, să-l potolească c-un dos de palmă la nevoie.

Nițică, având și pe coana preoteasa alături, nu suferi prea tare, ba se-ncurajă gândind că pe lângă popă va primi cele mai dulci bucate.

Niciun scaun nu era de-ajuns pentru bucile dolofane ale popii, așa că Sfinția Sa porunci să i se aducă jilț încăpător din biserică. Și unde să pui așa un jilț împărătesc decât în capul mesei?! Șezând alături, copilul se simțea privit de toată lumea, motiv să-și umfle pieptul cu importanță și să-și înfoaie chica, să pară mai înalt.

De altfel, după destăinuirea preotesei era leșinat să vadă copitele dumnealui și să-i pipăie coada, așa că începu să clocească planuri, cum să-i scoată popii sutana.

Cum în sat se punea mare preț pe băutură, mâncarea fiind lăsată mai la urmă, deși masa se întinsese de vreo două ceasuri, bucatele întârziau să apară. O cercetare adâncă ar putea scoate la iveală că la Stăncuța s-a inventat vorba de duh ce zice că mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie! Mesenii, golind paharele nu se sinchiseau, dar pe popă îl răzbi foamea, așa că-l trimise pe Nițică să zorească pe bucătărese s-aducă bucate măcar în dreptul sfântului burdihan.

La cuhnii, cumetrele se omeneau cu vișinată și plăcinte calde. Cu povesti de când era bunica fată mare, uitară de grija mesenilor. Nici cu pregătirea bucatelor nu prea se grăbeau, rostind domol: Ei, ce-i a face, ce-i a coace! Ia, mai dă o litră-n coace!

Băiatul li se alătură, îndopându-se cu plăcintă cu brânză și ștrudel de mere, ba rupse și dintr-un cozonac, atrăgând ocara unei babe mustăcioase.

Cum sătulul nu crede flămândului, Nițică nu se sinchisi de foamea părințelului și ieși mulțumit din bucătării, fără să sufle o vorbă.

Se întoarse spre locul lui la masa popii.

Preoteasa era ieșită cu treburi muierești, așa că Nițică găsi la fix momentul să cerceteze copitele dumnealui. Chipurile, se împiedică de piciorul unui mesean și, până a prinde nefericita victimă de veste, năzdrăvanul agăță lampa de gaz din perete și-o repezi în poala popii. Vâlvătaia prinse sutana, ca o gură de Iad. Sătenii, aproape beți și neavând strop de apă la îndemână, că doar era nuntă, nu botez, aruncau cu țoiurile de țuică, întețind focul și disperarea popii.

Părințelul, fugind în mijlocul ogrăzii, își lepădă cu greu sutana, pârlindu-și părul de pe mâini și din sprîncene. Rămas în sfintele izmene din flanel, în culoarea bobului de fasole sau alb-murdar, cum ar zice răutăcioșii, dansa țonțoroiul pe sutana în flăcări.

Nițică se holba cu mirare că popa n-avea nici copitele la dânsul și nici coada! Dar nu era vreme de mirări! Malacul în izmene smulse o stinghie din gard și se porni spre el cu grabă mare.

Flăcăul se puse pe fugă voinicește, gândind cu groază că, la alergat, botinele nu prea-i erau prietene.

Nici părințelul nu se lăsa, dar nici Nițică nu-și putea lăsa bunătate de spinare în furia popii.

Era care pe care și tot satul lăsase nunta să vadă de partea cui o fi câștigul.

Furia popii ar fi rostogolit un munte dar tinerețea îl scoase biruitor pe Nițică. La marginea satului, cu toată suflarea pe urme, părințelul se lăsă păgubaș.

Se întoarse la nuntă, să nu piardă ospățul, nu înainte de a tocmi o ceată de bătăuși să-l aștepte pe nelegiuit la hotar.

Socotind că făcuse toate nefăcutele și trai bun nu va mai găsi printre ai săi, Nițică lăsă satul în spate și porni spre meleag mai prietenos.

*

 Gloria de odinioară a orașului port atrăsese venetici din peste 20 de nații.

Unii veneau pentru comerț cu grâne, alții interesați de piei, berbecuți, petrol, sârmă ori cherestea.

Aventurieri, curioși, proscriși, entuziaști, armatori, antreprenori și salahori își legaseră destinul de Brăila, trăind, iubind și îngrășând inevitabil țărâna primitorului  meleag.

Îmbogățindu-se aici, sporiseră și avuția orașului, ridicând adevărate palate pe bulevardele urbei ce încep și se sfârșesc la fluviu.

Ridicat pe cel mai înalt promontoriu al Dunării, cu urme de așezări omenești de peste 7000 de ani, locul cunoaște măriri și decăderi, dar ziduri și pietre nu înseamnă nimic fără oamenii și poveștile lor  pitorești.

Brăila a fost arsă în nenumărate rânduri, asediată, demolată piatră cu piatră, asemeni legendarei Troie, dar s-a reclădit mereu eroic și s-a reinventat, sporindu-și farmecul și misterul.

Măsura importanței strategice a Brăilei este dată de faptul că în decursul istoriei a fost râvnită de trei mari imperii.

Nu este o exagerare, armatele imperiului otoman, habsburgic și țarist s-au bătut pentru supremația asupra Brăilei.

Străvechiul fluviu hrănește orașul, îl ocrotește, îi spală malurile și-i poartă secretele, păcatele și legendele.  Orient și Occident s-au întâlnit pe străzile orașului să rescrie normele, să dea un nou sens normalității.

   Aici totul este exagerat, si averile și sărăcia, și frumusețea femeilor și curajul tâlharilor, trăirile oamenilor și firile lor.

Totul se petrece sub semnul senzaționalului, exoticului, incredibilului.

Meleagul dunărean seduce, fascinează, ridică sau doboară. Unii și-au clădit aici mari averi, tot aici alții și-si risipit toată avuția. Brăila a înfruntat istoria sub zodia excepționalului.

                                     

                                                                                  *

Guraliv, pirpiriu, bălai şi analfabet la cei 14 ani se pripăşi pe lângă anticariat.

–Care ți-e numele, băiete?-îl întrebă cu blândețe anticarul.

Chibzuise tot drumul să-și lepede numele ca să-și schimbe norocul și, cum numele de Niță îi era urât de când se știa, zise într-un suflet:

Leopard!

Mușterii din prăvălie izbucniră în hohote de râs.

–De unde ești de loc, bre Leoparde?-întrebă moș Tălpic.

–Megieș cu Insula Mică, moșule!- ocoli flăcăul răspunsul.

–Oho!  De bună seamă ai venit pe Dunăre

Băiatul dădu din cap:

–Îhî!

–Acu’ pricep!- se dumiri moșul. A venit leopardul pe Dunăre și-a intrat la apă! Cată-te bre, în oglindă, să vezi că din leopard ai rămas un biet chisic!

Hohotele de răs nu mai conteneau. Se urcau în plafoanele înalte, se prăvăleau în pereții încăperii, se izbeau de alămuri și, amplificate, se întorceau în urechile băiatului, învăpăindu-i obrajii.”

[1] Personajul principal din cartea COPILUL DUNĂRII

[2] Mama lui Nițică, cunoscută cititorilor din cartea COPILUL DUNĂRII

[3] O ispravă a lui Nițică din volumul Copilul Dunării șterse din mintea sătenilor numele preotului ortodox Lisandru, devenit părințelul Făcăleț  (COPILUL DUNĂRII)

[4]  Isprava din Copilul Dunării

Cartea este scrisă, binele sau răul a fost deja facut! Dacă 13 imi va aduce noroc ori ghinion, de acum numai voi, dragii mei cititori o să decideți.

Fericire la pret redus este a șasea apariție editorială după Comisia Zurich, Dumnezeu era-n vacanță, Copilul Dunării, Ardei iuți și Pisica cu papion.

Speed, umor, personaje puternice sau pitorești, acțiune gasiți in toate romanele mele dar Fericire la preț redus este cartea pe care am scris-o cu o mare bucurie în suflet.