Verdele ucigaș

PROLOG

VERDELE UCIGAȘ

(prolog la Romanul Terente-Zodia zmeilor, autor Doina Popescu-Brăila)

   În cazinul de la etajul cafenelei Bucureșci era agitație mare. Încă de dimineață, greii Brăilei erau încinși la joc: afaceristul armean Mărgărit Aslan, Iorgu Adler, directorul Băncii Comerciale Române, cu sediul în Piața Sfinții Arhangheli[1] la numărul 7, ardeleanul Damian Popescu, mare proprietar de rotărie-fierărie[2] pe strada Regală și Theodor Lichiardopol, proprietarul morii gigant ce procesa un vagon de făină pe oră[3], adică 24 de vagoane zilnic, peste moara Violattos, cu 15 vagoane, cea din urmă fiind cotată ca fiind cea mai modernă din sud-estul Europei. Țancu, proprietarul fabricii de cărămidă, de a cărei producție depindea ridicarea întregului oraș și boierul Eremie, având moșii întinse în Balta Mică și la Stăncuța, de loc din zona Brașovului, urmăreau jocul cu interes, uitând să mai foiască gazetele. Cafelele se răciseră în cești, toți făceau economie la mișcări, parcă să nu vânture aerul, să nu sperie norocul. Masa, acoperită de postav verde, care pe unii îi îngropase în mormane de galbeni iar pe alții îi aruncase în ștreang după teribile ruinări, era acum în puterea lui Iorgu Adler.

Mărgărit Aslan trăgea din pipă cu ochii arși de febră. Avusese cărți proaste, ghinion statornic cu miros de praf de pușcă. Prietenii îl îndemnau să plece, dar gheara viciului îl țintuia în jilțul confortabil. Averi, făurite cu sudoare ori vicleșug în trei generații, se topiseră ca nimic în doar câteva ceasuri: viile, moșia, prăvăliile.

–Dacă te ridici acum, de mâine trebuie să-ți iei slujbă, să ții casa, nevasta și copiii! – zise Țancu, proprietarul fabricii de cărămidă.

–Sărac, Aslane, dar nu falit! – îl incurajă Damian Popescu. Hai! Ridică-te! Pleacă!

–Avem nevoie de un director la noi, la Banca Portului. Cred că și tu, Damian, îmi vei susține propunerea în comitetul director…- zise boierul Eremie cu voce plăcută, baritonală.

Crupierul îi sugeră să se retragă, dar armeanul nu se lăsa dus.

 Vasali urmărea cu inima strânsă. Era băiat de alergătură la cazin de peste un an și văzuse multe partide terminate prost. Dar Aslan era tatăl Anei, fata micuță cu ochi negri, vioi. Flăcăul se simțea direct implicat. Nu-i plăceau fetele, fiind urâcioase și răzgâiate, dar Ana era altfel: directă, grațioasă, fragilă și, totuși, energică. Visa să piloteze avioane[4].

Pe când era băiat de prăvălie la Vladimir[5], cofetăria de lux a orașului, o vedea adesea la coadă. Știa exact care dintre bunătăți erau preferatele ei: baclavale, cataif, trigoane și gogoși á la Constantinopole. Elevă eminentă la Colegiul Romașcanu, vorbea cu el fără sfială și părea c-a citit toate gazetele din lume, atât era de deșteaptă. Vasali era dezghețat și silitor la învățătură, dar neavând bani să se țină la școală, scrisese reginei o scrisoare solicitând o bursă. Jalba se rătăcise prin cancelarii ori vreun funcționăraș o ținea la sare, astfel că flăcăul pierduse nădejdea și, după terminarea clasei a VII-a, se apucase de muncă. Uneori juca șotron împreună cu Ana lângă fântâna din Centru, alteori fata îi dădea trotineta și lui, să se plimbe pe aleile din Grădina Mare.

Încă o mână proastă și armeanul pierdu și casa.

Lichiardopol privea tăcut și cinic prin fumul albăstrui de țigară. Mai trăise astfel de scene și nu doar o singură dată. Brăila era orașul în care și istoriile și greșelile se tot repetau. Nici nu se răcise bine Tomac, cârciumarul ce ținea Delfinul, în bulevardul Sânta Măria, colț cu Fortificației. Îl găsise feciorul atârnat în funie, în beciul cârciumii. Când să fi fost?- se întreba industriașul. Mai pe primăvară, puțin înainte de Paști, când tot Adler îl luase la zar, barbut după vorba turcească. Tomac cumpărase Delfinul de la creditori, după ce fostul proprietar își pusese juvățul de gât, după o altă noapte dezastruoasă la cărți. Ca și în trecut, urma, inevitabil, glonțul. Tehnica avansase, funia ieșise din modă…

Tabăra scepticilor era numeroasă. Cei ce sperau într-o revenire miraculoasă a armeanului erau doi: Vasali, care vedea doar binele Anei și crupierul, care trăise răsturnări spectaculoase la jocuri, în cazinurile de la Nisa, Monte-Carlo ori Paris.

Aslan se ridică buimac, clătinându-se.

Iorgu Adler îi întinse chitanța:

–Halal, mon cher! Îmi dai brânci să-mi semnez condamnarea…- șarjă sarcastic armeanul în timp ce iscălea. Voia să pară sigur de el, dar vocea cleioasă îi trăda tulburarea.

–O scăpare tot mai ai…- șopti bancherul și toți îl priviră consternați.

–Ce glumă faci? – tună boierul Eremie.

–Este alegerea lui, mai are o șansă!- ripostă Iorgu.

–Ce voi să zici? – îl luă din scurt și Țancu pe Iorgu Adler.

–Sofia… – șopti dintr-o suflare. Pentru ea îi dau toată averea înapoi… Bașca polițele de peste an… – plusă bancherul cu glas ce ascundea o poftă veche.

Aslan se prăbuși în scaun. Prietenii îl ironizau adesea că este singurul armean nepriceput în afaceri, dar răzbunat de soartă c-o nevastă strașnică, mai tânără cu 20 de ani, bucovineancă de viță boierească. Cu gesturi mecanice îndesă pipa cu tutun, folosind un futac argintiu cu plăsele din sidef. Sorbi lung din cognac, privind ciucurii din cristal ai lustrei de parcă i-ar fi numărat:

–Împarte cărțile! – se răsti la crupier.

Toți își părăsiră mesele de stos și bacara și făcură cerc în jurul lor.

–Toarnă cognac!- porunci Iorgu și ochii i se subțiară, ca restul jucătorilor să nu-i citească bucuria. Vasali se cutremură, asemuidu-i vocea cu șuieratul șarpelui.

–Și o havană, băiete!- ceru răgușit Aslan, a cărui pipă se stinsese.

Aprinse havana cu gesturi scurte, măsurate, care să-i mascheze tremurul mâinilor; sărmanul actor nu mai păcălea pe nimeni…

Vasali își făcu loc lângă beligeranți.

Liniștea se așternu posacă, de parcă toți își țineau până și suflarea, încremenind ca într-o fotografie de demult. Doar lumina era vie și nepăsătoare, alergând între ciucurii de cristal ai candelabrelor, reflectându-se jucăuș în apele fastuoaselor oglinzi venețiene și-n fațetele din cristalul paharelor cu lichid chihlimbariu.

Crupierul, școlit în marile cazinouri europene, făcu jocurile cu mișcări egale, nivelate de rutină.

Protagoniști sau simpli spectatori își sorbeau în tăcere cognac-ul cu gesturi sacadate, irosind aroma băuturii fine, adusă în butoaie de stejar, cu mare cheltuială, din îndepărtata Marsilie. În Club fumul de pipă, îngroșând pe cel de havană, devenise înțepător, aerul era prea puțin, bucuria pierise. Zborul cărților tăie aerul și, ca într-o cunoscută coregrafie, se aliniară în fața jucătorilor.

Aslan întoarse primul. Fumul gros îi irita ochii. Senzația de arsură sub pleoape era acută. Lacrimile ar fi spălat usturimea, dar strânse ochii și trânti paharul de pământ, ca să abată privirile spectatorilor:

–Cioburile aduc noroc! – mugi el. Noroc! Dar… nu astăzi, nu mie! Își trecu mâna peste frunte ca și când ar fi vrut s-o maseze, apoi frecă ochii, mascând lacrimile care-i clăteau fierbințeala.

O voce ridică privirile tuturor:

–De aceea nu calc în localuri frecventate de greci: duhnesc a hamsi și a brânză de capră, iar în zori nu mai găsești nici măcar o farfurie ori un pahar întreg[6]! De calci fără băgare de seamă pe covorul de cioburi, un colț îți poate sparge piciorul… – se tângui Damian Popescu. Glasul lui lipsit de veselie sună fals, un biet actor ce-și rostește replica neconvingător.

Vasali se dezmeticise primul. Strecurându-se agil spre ușă, auzi în urmă pe Aslan zicând cu voce potolită:

–Mai dă-mi o havană, băiete! Ultima… Cum ar veni, țigara condamnatului!…

Auzise destul. Din capul scărilor își dădu drumul să alunece pe balustradă. Ajuns în stradă dintr-un salt, traversă Piața Sfinții Arhangheli în goană. O cârmi pe prima ulicioară și alergă într-un suflet până la casa semeață ce se profila pe colțul din dreapta, cum intrai pe strada Sân’ Nicolae, cotind spre Regală.

Aruncă o pietricică în geam și, ca la un semnal cunoscut, fereastra se deschise:

–Ce-i cu tine, mă? – întrebă Ana, mirându-se de îndrăzneala băiatului.

–Am o vorbă cu mama ta, coana Sofica! Nu-i vreme de pierdut!

–Sunt destul de mare! Am 13 ani!- se îmbățoșă fata. Spune-mi mie!

–Îți zic că nu-i de glumă! Nici vreme de pierdut! Vin de la Cazin, de la Bucureșci! Iertare de așa veste: conu’ Mărgărit a făcut-o de oaie! A pierdut averea, casa! – se codi puțin… Pe…pe coana Sofica!…

–Jur să nu mă mărit niciodată![7]– strigă Ana și tăria din glas îi birui pentru o clipă groaza din suflet.

O servitoare se iți în spatele ei.

–Ană! Ce vorbe are un bandit pentru prințesa mea?!

Trăgând-o în casă, femeia îl sudui pe băiat și închise cu pocnet fereastra.

Vasali oftă: cât de slab se dovedise Aslan, tatăl, ce puternică făptură, micuța Ana!

Flăcăul privi cerul cu îngrijorare. Din puzderia de stele, una se desprinse și căzu spre pământ.

O țigancă tânără, ochioasă, purtând fuste înflorate, plisate și cu bănuți împletiți în cozile îngroșate cu șireturi roșii, se opri în dreptul lui:

     – Huăi!-Uăi! Cascî urechili ghini, băistrucule! Prințesa-i cu stea-n frunti! Hacu’-i ultimași datî când v-ați vorghit!… Di ispravili dânsii o sî găvăreascî lumea tătî! Tăți o sî cazî-n mirări, tăti gazetili o sî scrii! Huăi!-Uăi! Sluga proastî zici cî nu-i di nasu’ dumitali… da’ șini-i dânsa sî aighi habar… Fata-i roua zorilor, dumneatali ești krivecul[8] din miaz’noapti! Da’ sî ții minti, baistrucule!… Și dumneatali fași umbrî di prinț… Șî di tini s-or țini gazetili scai! Ci di daraveli, ci di curvișaguri, ci di îndrăsneli, ci di scorneli! Doar cî faima ți-i piazî re șî-ți grăghești chieirea! Di vrai sî scachi, sî fuji în lumea largî! Pi tăți harhanghelii! Ci-o sî mă mai pominești într-o zi!… Huăi!-Uăi!

–De unde ești, fă?

–Uăi! Din Cuvurlui… Din Gălați, holeacî mai sus, nici cea, nici  hăis, spre Tutova… Uăi!-Uăi!

–Se vede! Din Moldova… Ai altă vorbă…

     Văzând lumina zilei sub semnul taurului și fiind cam larg la pungă din născare, din puținul lui îi aruncă o para:

–Ține aci, una pentru osteneală! Și mai ține încă una, să-i faci fetii fermece, să-i fie lin la drum…

 –Uăi!! Huălicî muicî! Săr’ mâna șî bogdaprosti, boiarule! Citit-am ghini cî ursitoarili ți-or pus lușeferi la scăldători! Pazești-ți schinarea șî catâți di grijî! Sî nu carecumva șî uiți! Șăzi ghinișor cu hadaragul[9] șela! Uăi!

Primind confirmarea năpraznică și de la Țancu, Sofia Aslan și cei patru copii ai săi fugiră în aceeași noapte la București, primind găzduire în casa unui prieten armean.

Jurnalele de a doua zi anunțau detaliat, pe prima pagină, sinuciderea afaceristului Mărgărit Aslan. Vânzătorii de ziare se țeseau în tot orașul strigând cât îi țineau bojocii. Alergau, vindeau tot brațul de ziare, făceau suveică și se-ntorceau să mai ia un rând și încă unul. Senzaționalul le hrănea afacerea, precum hultanii se înfruptă din leșuri.

Tragedia din mica comunitate de armeni se revărsă asupra întregului oraș: greci, turci, italieni, germani, români ori lipoveni discutau întâmplarea cu aceeași strângere de inimă, cu aceeași părere de rău.

Vasali, simțind că-și pierde sufletul în iadul verde[10], abandonă slujba ușoară de la cazin și se angajă mus pe un șlep.

Plouă trei săptămâni în șir, pentru a spăla păcatele și-a primeni orașul. Dunărea, martora înălțărilor urbei și-a răsunătoarelor căderi, adună șuvoiul de șoapte și lacrimi să-l dăruiască mării.

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] Piața Sfinții Arhanghel-Piața Dumitru Ionescu- în prezent se numește Piața Traian.

[2] Clădirea cunoscută de brăileni drept Casa Armatei, în prezent retrocedată.

[3] sub capacitatea de 40 de vagoane pe zi, ce s-ar fi putut procesa datorită puterii instalate de 1350CP, conform documentelor deținute de Muzeul Brăilei Carol I.

[4] Ana Aslan- la 16 ani a pilotat un avion Bristol Coandă.

[5] Cofetăria Vladimir, aflată în Piața Sfinții Arhangheli nr 14, lipită de Hotelul Splendid, fost Hugo, devenit hotel Danubiu și în prezent sediu BRD.

[6] Referire la obiceiul grecilor de a sparge pahare și farfurii la petreceri.

[7] Ana Aslan nu s-a căsătorit niciodată.

[8] Krivec=Crivăț

[9] Hadarag-terteleac, terteleag, ștremeleag, dârjală, pătăchie, premeteală, toropală, sramotă.

[10] Mesele de joc aveau postav verde, la fel și mesele de biliard și lămpile acestora. Alte mese aveau mijlocul blatului îmbrăcat în piele verde. Toate jocurile erau cu miză, pe seama lor se făceau pariuri.