Am nășit în viața mea de două ori, la zece ani distanță și, coincidență, de fiecare dată la Cavnic, în Maramureș. În 1998, povestind unor tineri cum m-a cerut Piticu de nevastă după o oră, au căzut pe gânduri vreo săptămână. Pentru cine nu știe, ora de gândire a regățeanului este echivalentul săptămânii ardeleanului. Moroșenii sunt urmașii dacilor liberi și-s cei mai faini oameni! Ne-au sunat, hotărâți, joia următoare, că sâmbătă se căsătoresc și ne pun nași. Hopa! Cam din scurt! Și la Brăila, și-n Maramureș, între joi și sâmbătă, nu există decât vineri. Evident, am întârziat în trafic, ratând momentul de la biserică, dar am picat la țanc pentru un chef strașnic! Oamenii nu s-au supărat, fiindcă obiceiul zonei este ca mirii să aibă mai multe perechi de nași. Ceva gen, roata de rezervă, cu rol practic, la o nevoie, tinerii să aibă în naș un sfătuitor și un prieten.
A doua oară, în 2008, din prevedere, ne-am adunat de joi. Eu am venit cu alai serios, că doar Brăila n-o fi la capăt de lume! Ca noi, au venit prietenii Zanilor din toate colțurile țării, ba chiar și din Spania, și de joi au început petrecerile. Nunta a ținut ca în basme, o săptămână, pentru că prietenul meu, Ștefan Zan, era mare iubitor de feciori, de prieteni și de voie bună! Ce de povești, ce de pălincă, ce mai amintiri!
Cununia s-a ținut sâmbătă, pe 23 august, la biserica din Cavnic, dar fiind cazați la Ocna Șugatag, am comis-o din nou! Năzdrăvanii nuntași, veniți din Brăila, au vrut să se convingă de minunea despre care le tot povestisem, unde mașina urcă singură la deal. Și-a urcat, frate! Și pe la casa mirelui am întârziat, fiindcă un vornicel a povestit în versuri viețile mirilor și a celor două perechi de nași. De zece ani eram prieteni ce nea Ștefan, socrul mare și, cum pălinca mi-a dat spor la povestit, vornicelul știa și ce uitasem noi despre tinerețile noastre. Dar, și mai mare uimire ne-a produs ușurința cu care versifica acest Adrian Păunescu de Maramu!
Și, ca să nu mai lungesc vorba, că-i poveste de cuprins între filele unei cărți, în Maramureș oamenii nu știau proverbele și aforismele auzite de la mine și considerate de ei… brăilenisme. Dar și eu am avut multe mirări… Acolo, nu primarul este cel mai respectat personaj din localitate, ci acela care are mai mare meșteșug la pălincă. Auzi mereu expresia femeia asta trăiește cu fiu-su!, cu referire la femeile coapte, avide de iubiți mai verzi, obicei întâlnit și la femelele elefant care îi inițiază pe tineri. Când o familie vrea să anunțe în comunitate că are fată de măritat, pune oale vechi într-un pom. O altă uimire a fost să văd penisuri din piatră la geamuri. Și mai aveau oamenii locului un obicei. Turcia le era peste mână, sau peste țară, așa că treceau vama de la Petea, cumpărându-și tricoaie de la non-stop, din Ungaria.
Astăzi, un moroșan a încălcat protocolul funcției și a vorbit colocvial, ca între prieteni. Poate au tresărit doamnele, auzind nonșalanța cu care chipeșul secretar de stat a rostit cuvântul tricoaie, dar pentru cine și-a făcut măcar două concedii în Maramureș nu mai este niciun mister: așa spun ei la tricouri.
Oameni buni! Iubiți graiurile, regionalismele, argoul, jargonul, zicerile bășcălioase, căci ele dau culoarea, savoarea și efervescența limbii române! Prefer tricoaiele, limbajului de rumeguș!
Vizitați Maramureșul și păstrați-vă umorul!
Doina Popescu Brăila 