Comoara turcilor


COMOARA TURCILOR

La naşterea celui de-al 12-lea copil răbdarea oamenilor şi grija în a mai alege un nume se cam dusese. Amărât că s-au înmulțit gurile de hrănit, bărbatul se uita la copilul plăpând ce plângea în covata ciobită şi-şi zicea că nu-i mai  răsărit decât Neghiniţă, pisoiul  cel  mic al Leopardei, pisica bătrână. Dar şi lui Neghiniţă, din lene-i ziceau Niţă. Constandin nu-şi mai bătu capul: își boteză pruncul Niţă.

Dobriţa, sfârşită de chinurile facerii nu se puse împotrivă.

Născut sub zodia Scorpiei, Niţă era un drac de copchil blond, cu ochi albaştri, mai pricăjit decât copiii de vârsta lui însă iute de picior şi săltăreţ la minte.

Adesea, copilul zicea cu năduf: v-a fătat mintea să-i ziceţi pisicii Leoparda! Şi vacii, poftim: Venera! Venera, ai? Parcă vă rupeaţi din suflet să-mi daţi şi mie un nume acătării! De ce nu mi-aţi zis şi mie Leopard? După ce că-s mic şi pricăjit, cum să mă înfăţişez  lumii cu numele ăsta neisprăvit?  Auzi,  dom’le,  Niţă! Tâmpiţilor! Treisprezece capete de idioți! Cred că vouă v-a  fost lene să-mi găsiţi un nume şi m-a botezat pezevenghiul de moş Papuc la beţie! Nu prea-l contrazicea nimeni şi copilul suferea ori de câte ori îl striga cineva pe pocitul nume.

      Iscusită povestitoare, Dobrița, ca să-i treacă de supărare, îi zicea de moşi şi uncheşi,  popi, notari ai satului.

      Lămurit de straşnicele beţii ale lui moş Papuc, fratele  tatălui,  ce rezema gardurile, Niţă zicea râzând poznaş: 

     –Uncheşii cei grozavi, de care vorbeşti mata, şi-au lăsat  potcoavele şi păcatele în Iad şi, curăţaţi de pârjol, s-au tolănit, viteji şi neprihăniţi, în mintea lu’matale! Io, când îl văd pe moş Papuc sforăind în şanţ, nu prea-mi vine la socoteală a crede că ta-su’ ori moş-su or fi fost niscai pricopsiţi! Mai taie coada vulpii bre, mamică, bre, că te-o auzi careva şi ne-om pomeni de râsul curcilor!

Atunci, Dunăre de supărare, mamă-sa răbufnea:

–Ba-ţi zic, să ştii şi să-ţi intre-n cap, că nu eşti neam de fitecine! Strămoş-tu Vintilă era barcagiu, cărăuş de aur la turci.  Când  se-aduna  birul,  se  urcau  sacii  de  galbeni  în barcă, adesea chiar şi săcuţi cu bijuterii grele şi nestemate, Vintilă şi frat-su, Ichim, trăgeau la rame.

Turcii, moleşiţi de căldură, ca  să le  mai treacă de urât, râdeau de cei doi:

Prost eram, bre, Vintilă! Prost ca toţi rumânii! Noi belim de  aur la voi, voi căraţi de aur la noi! Tare prost eram mă, Vintilă! Prostul proştilor!

De ani buni, cei doi frați înghiţeau ocara turcului. Într-o zi, fără să fie vorbiţi, la un semn al lui Vintilă, miruiră pe cei doi turcafleţi cu vâslele. Răsturnară barca cu aur cu tot şi, aruncând din haine, să fie găsite, să pară că s-au înecat, înotară până la Insula Mică.

–Şi, aurul?– se holba Niţă cu ochii strălucitori. Au dosit barem o parte?– întreba plin de speranţă.

           –Nu, Niţică! N-au avut nesăbuința s-aducă asupra lor blestemul aurului şi furia turcului. Iscoadele Agiei au umblat  multă vreme să afle dacă neamurile barcagiilor o duc oleacă mai răsărit, şi-au luat vite ori şi-au trimis copchii în şcoli. Abia după vreo cinci ani s-au liniştit, socotind c-au fost prinşi de viclenia Dunării în vreun anafor, fiind daţi morţii în ceasul cel rău. Vintilă şi Ichim au rămas să trăiască precum pustnicii în  insulă,  mâncând  peşte ori  prinzând  la  groapă  câte  un godăcel fără noroc. Iarna le-a fost mai greu dar, cu timpul, pescarii au început să treacă  Dunărea pe îngheţ, să lase un coș cu merinde. la loc ştiut, că – de!- le era mai la- ndemână să-i ştie pustnici pe cei doi, decât mânaţi de foame să devie lotri şi să prade satele ori să le fure femeile. Aşa, băiete, că uncheşii ăştia ai tăi au arătat voinicie, curaj şi  inimă  curată  în  faţa  Domnului!  Până  la sfârşitul zilelor s-au rugat pentru sufletele celor doi turci şi pentru iertarea grelelor păcate făptuite la patimă. Călcând porunca a cincea şi-au luat istovitoare povară pe baierele  sufletului, dar nefiind din neam de  ucigaşi, au lucrat să facă pe plac Domnului, căutând cale spre iertare.

           –Măcar un bănuţ să fi păstrat pentru fiecare nepot! La cât ne-am puit în neamul nostru, un sac ori doi ne ajungea la  toţi!-  zicea  copilul  şi  lacrimile  îi  curgeau  pe  obraji  de ciudă că atâţia bani s-au dus pe Dunăre…

         Povestea s-a înşurubat în capul copilului şi, de mic, a învăţat să se întreacă cu peştii. Înota cu ochii deschişi şi, după cum îl învăţase un pescar, mânca oul fiert ori copt cu coajă cu tot, fiindcă i se spusese că acesta este sicretul să nu i se pună  cârcei. Era ştiut că, dacă te prindea  un cârcel, cum  păţiseră şi  copilaşi şi oameni în toată  firea, cădeai la sigur pradă Dunării hrăpăreţe…

            Surorile mai mari îşi dădeau aere şi-o făceau pe deşteptele lumii. Se ocupau cu nădejde de educaţia piciului neastâmpărat şi, pentru mai multă convingere, mânuiau şi nuiele atent cojite şi ţinute în apă, în iesle la Venera.

Ele, fiind fete de măritat, aveau pretenţie şi la Niţă să vorbească taman ca un orăşean, să nu le facă de ocară în faţa pretendenţilor. Adică să zică frumos picioare, pieptăn, nu cum zic copchii cei proşti: chicioari, cheptăn. Sătul  de  aerele  lor de surori mai mari, o făcea pe învăţăcelul domol cât era în umbra aprigelor nuiele dar, când ajungea în drum, având mare nădejde în picioarele lui de mânz, le striga să le facă în ciudă:

Na, ţaţă, învăţătură! Na! Na, ţaţă, să auză tot satul! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn! Chicioari mă cheptăn! Ţine, ţaţă, voroave de conțopist! Ţine, colea, de vă săturaţi! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn! Chicioari mă cheptăn!

Câte două-trei surori îşi uneau forţele şi fugeau după împieliţatul de Niţă până la Dunăre. Ghiaurul, cât era de  mititel –  să fi avut patru-cinci  anişori –  fugea  ridicând colbul în drum şi nu era chip de prins. Ajuns în pădure, pe malul Dunării, îi pierdeau urma. Niţă avea locul lui sub mal, unde se dezbrăca iute, îşi dosea hainele într-o  scobitură şi, cu trestia  pregătită să-şi tragă aer, se prelingea în apă să nu facă cercuri rotitoare şi să fie dat de gol. Surorile îl strigau o vreme, apoi plecau să-l caute în alte ascunzișuri.

Niţă cobora pe fundul Dunării, înotând cu  ochii deschişi,   convins că de data asta chiar va găsi barca răsturnată şi sacii pântecoşi de galbeni ori bijuterii bătute-n pietre scumpe.

            Într-o zi, un luciu îi atrase atenţia. Cu inima bubuindă coborî pe fundul apei şi văzu un ciob verde. Aşa ceva nu mai văzuse niciodată!  Bucuros, gândind că-i un nestemat,  îl strânse în pumnul micuţ şi fugi repede la mamă-sa. Puse ciobul la ochi şi zise fericit:

–Mă vezi, mamă, mă vezi?

–Te văd, mă, te văd! – zise mă-sa posacă, fără să ridice ochii de la lucrul de mână.

Uimit, copilul repetă:

–Mă vezi, mamă, mă vezi?

–Te văd, mă, te văd! – zise mă-sa, tot fără să ridice ochii de la igliţă.

–Ete-a  dracu’, mă vede şi prin asta! – zise el înciudat.

Abia atunci ridică Dobriţa ochii şi văzu pe copil cum o privea prin ciobul de sticlă. Îi explică râzând că nestematul lui nu-i decât un ciob, numai că sticla nu-i transparentă ca la clondirul de untdelemn, ci colorată, lucru mult mai rar pe vremea aceea, dar fără mare preţ.

*

Mică fiind, am auzit adesea această poveste, Niţă fiind  chiar fiorosul papaşa, iar Dobriţa, bunica mea, mare tartoriţă ce-mi mâncase sufletul în copilărie. Trecuseră peste treizeci  de ani de când auzisem  această istorie şi, ca multe alte amintiri, se rătăcise şi aceasta izgonită de grijile imediate.

În 2004, mutându-mă în casa în care stau şi acum, toată  familia despacheta de cu spor, numai eu, având un hobby cu gravura pe sticlă, lucram la un velier pe care aveam să-l ofer prietenei mele de Ziua Femeii.

Sabrina, puştoaica mea de patru ani, zise:

–Mamă, mă vezi?

Eu, cu zgârieciul în mână, lucrând la carena corabiei,

am răspuns mecanic:

–Te văd, mamă, te văd!

–Mă vezi, mamă, mă vezi?– a întreabat ea tot mai uimită.

–Te văd, mamă, te văd!– am răspuns tot cu ochii la gravură.

–Ia, uite, mă! Mă vede şi prin asta!

Brusc, aducându-mi în minte povestea ciobului de sticlă colorată, cuvintele Sabrinei m-au electrocutat. Am ridicat capul: fetiţa râdea frumos, privindu-mă printr-un ciob de stiplex verde.

           Atunci, toate istorioarele care mă fascinaseră în copilărie au căpătat alt sens. Deformate de trecerea timpului, peste 30 de ani, îngroşate  de  baba  Dobriţa,   mare  povestitoare, dar şi lăudăroasă fără pereche, n-am mai cercetat cât este adevăr în ele, ori dacă este măcar în doze fine. În fond, nici n-avea importanță! Le-am deplasat în zona legendelor spre a le oferi copiilor aventură, bucurie, candoare şi-un hohot clocotitor de râs.

3 gânduri despre &8222;Comoara turcilor&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s