După 30 de ani, despre mineri

Intrasem cu rugbistul în holul facultăţii de matematică. Picături mari de sânge. Un student ne-a șoptit că minerii spărseseră capul unui student, dar şi asistentului de analiză matematică, Alexandru Constantinescu, brăilean de-al meu, cel mai sexi prof.

De la etaj venea alt student în fugă, cu patru mineri dezlănţuiţi pe urme. Tânărul îşi tinea capul în mâini şi doi mineri îl loveau furioşi cu bastoane de miliţieni, din cauciuc dur.

I-am rugat să nu-l mai lovească şi, unul din ei, cu o bâtă de lemn, s-a năpustit spre mine. Am rupt-o la fugă

Despre prostie

Prin 1991 eram profă de mate.  Directorul școlii era de geografie. Dulău bine hrănit, avea un solid instinct de conservare și o lăcomie pe care nu se străduia s-o disimuleze. Pentru intimi era Victor. Filotim, descărca regulat portbagajul la inspectorat. În școală era tigru.

Într-o zi mă aflam în biroul lui să discutăm o modificare la orar.

Intrând cu tupeu, fără să bată la ușă, o portăriță i-a adus plocon o pereche de pantofi din Turcia. Directorul i-a probat bucuros; îi veneau perfect! I-a băgat sub birou și i s-a adresat răstit:

-Fato, nu-s răi, dar să-mi mai aduci încă o pereche, cu două numere mai mari!

Iritată, femeia l-a apostrofat:

-Haoleu! Să moară familia mea! Da’ ce, bre, nea Victore, vrei să-ți potcovesc tot neamu’, ?

-Tot pentru mine-s, fă! Io-mi tai unghiile de două ori pe an și tre să fie pantofii mai largi! –  a explicat el nonșalant.

-Mă iei la mișto, bre? Vrei să fie pantofu’ baban, să creadă fufele c-o ai de juma de metru, hai?! – s-a burzuluit femeia.

-Auzi, fă, putoare?! – s-a enervat Victor. Dacă vrei să te iau la mișto, te disponibilizez și pă tine și pă căldăraru’ tău! Urduroșilor!

-Hai, nașule, trăiți-ar zeii! Nu mai știi de glumă? Mâine ai pantofii, să moară copiii mei! Da’ pune și  mata la socoteală că ți-am adus și ghiul și covor persian!

-Asta a fost anul trecut!  Voi mâncați din mâna mea în fiecare zi! – i-a întors-o directorul îmbufnat.

-Și geaca din piele ce-o ai pă mata…- a insistat femeia cu năduf.

Pipăindu-și geaca, directorul s-a întors către mine:

-Din petice, poftim! Rândașu’ de bărbat’su poartă boarfă șmecheră, dintr-o bucată!

Apoi, către portăriță:

-Asta-i lipsă de respect, fă! Mâine te prezinți cu pantofii și c-o scurtă serioasă, din piele, că altfel întorc foaia!

Ieșind portărița, intră Mișa Ionescu, un învățător isteț.

-Ce-i bre cu mata? Ai buzele vinete și te văd cam  palid, cam încercănat…

Scoțând o oglindă din sertar, directorul s-a privit îngrijorat, apoi ni s-a destăinuit:

-Noaptea  trecută m-am jucat cu mâinile în dreptul veiozei și-am proiectat pe perete un iepuraș, apoi un cățeluș… Când m-am uitat mai bine, cățelușul dispăruse, dar pe perete era un lup. După un timp, mi s-a făcut frică de lup și n-am mai dormit până la ziuă.

Mișa a început să râdă cu lacrimi:

-Nea Victore, îți zic de la obraz: mai bine făceai o labă!

-De ce? – se miră directorul.

-Pentru că ați fi proiectat o lebădă și dormeați liniștit! – îi explic eu, care nu eram intimă cu el, și-i vorbeam cu pluralul măriei sale.

Peste vreo două săptămâni, în cancelarie, m-a întrebat care-a fost faza cu lebăda, că și-a muncit creierii, dar nu i-a picat fisa. L-a lămurit Mișa.

Furios, directorul mi-a spus că ofensa se poate șterge doar cu două sticle de votcă.

-Poate kerosen! – am replicat eu, prăjindu-i încă o dată sinapsele.

 

 

 

O însemnare mai veche

Am văzut pe Discovery un documentar despre locuitorii din zona muntoasă a Daghestan-ului. Oamenii aceia trăiesc în bordeie semiîngropate şi nu au nimic, nici măcar lemne de foc. Datorită altitudinii, nu cresc decât jepi şi capre. Pereţii bordeielor  sunt tapetați de excremente de capră, pe care, după uscare, le folosesc la foc. Tizicul acesta este folosit şi ca să încălzească groapa în care coc lipii și cartofi. Pretind că sunt urmaşii dacilor. Sunt fericiţi că au aer curat şi izvoare minunate.
Mi-am dat seama că asta fac şi eu: iau toate mizeriile şi toate răutăţile din viaţa mea, pe toţi psihopaţii şi toţi sadicii care mi-au stricat copilăria şi, prin proza mea afurisită, îi transform în zâmbete sau hohote de râs. Iar când am norocul să întâlnesc poveşti frumoase, mă bucur de ele şi le scriu pentru cititorii mei, fiindcă bucuria nu trebuie nici astupată, nici risipită.
Cu hohotul de râs înfrunt toată Răutatea Lumii…

Clanță de Rai

CLANȚĂ DE RAI

Vara lui ’81. Îmi făceam vacanța într-un cătun pe malul Siretului. Văpaia năucise oameni și dobitoace. Trăgând nădejde să fie racordați la curent electric, plătiseră câte 10 000 de lei unui ins care dispăruse precum venise. O anchetă tardivă stabili că fusese un escroc. Sătenii rămaseră la lămpi cu gaz și tranzistori pe baterii. Comunitatea era în declin, unii tineri se risipiseră la oraș, câțiva trudeau la CAP, alții păzeau vitele, făcând planuri să fugă în lume. Divertismentul îl asigura Beboaica, curvă îmbătrânită în rele; îi consola pe bețivi și-i nărăvea pe puști. Avea un capot lung, cândva negru; bârfa favorită era că nu poartă chiloți. Jan, bastardul curvei, stâlpea bodega. Când îl apostrofa careva că-i pierde-vară, Beboi îi arunca în obraz: Te iei de fii-tu, bă? Mai bine mi-ai plăti pensie alimentară! La biserică slujea un popă nici mai bun, nici mai rău decât alții. Șoșu, întârziat la minte și nevastă-sa, Fonfăita, se puiau fără frână. Își amăgeau zilele c-o brumă de câștig, osândind c-un catâr surd. Câteva babe încă-i mai așteptau pe americani. Țineau șanțul, asigurând rapida propagare a zvonurilor. Unchiul meu, Tudur, zis Beleua, era căruțașul satului.

Îmbulziți de necazuri, țăranii mai aveau o pacoste de îndurat: un hoț se puse cu răul pe sat și oamenilor le dispăreau ba gâștele, ba tranzistorii, puținii bănuți, câte un ceaun ori te miri ce!

Satul lâncezea în puterea soarelui. W.C.-ul era în fundul grădinii, o cașcarabetă însăilată în scânduri putrede, survolată de escadrile de muscani negri și verzi.

Văzând încotro mă îndrept cu pas zorit, Beleaua strigă după mine:

– Nu uita lumina aprinsă! Și, vezi, că m-am modernizat! Am și hârtie genică!

Mă săturasem să mă bășic de la frunze; vestea mă bucură.

La privată, sulul promis nu era nicăieri. Nu-mi luă mult să pricep: Idiotul de Dostoievski era pe post de… hârtie genică.

     Rezolv c-o mână de frunze și plec prin grădină direct la Siret, să mă bucur de lectură. Seara, pitesc cartea într-o scorbură și, întorcându-mă acasă, îl găsesc pe Beleaua zdruncinat: Hoțul a lovit iar! Lui Basamega i-a luat butelia, apoi a năvălit în ograda mea: m-a prădat de carte, nene!

     Tac mâlc!

     Fiind perioada muncilor agricole, cursa mergea doar până în centrul comunei. De acolo, spre cătune, fiecare se descurca. Având căruță, Beleaua mergea să rostuiască un ban.  Luă un milițian de la comună și un procuror venit să ancheteze recentele furturi. Îi puse la curent cu situația din sat, accentuând pe drama lui personală: hoții îl furaseră pe Idiotul chiar de la privată!  Nevasta lui îi puse pe oficiali  la masă. Până să le ajungă dumicații în stomac, pe uliță se făcu un chilăbău ca la urs: Beboaica, beată, îmbrăcată cu sutana popii, trecea petrecută de un alai de copchii desculți.

–N-ai rușine? Cum umbli cu sutana popii? El cu ce-i îmbrăcat? – se holbă milițianul la ea.

–Dacă l-o trage curentu’, să-și puie rochia mea! – rosti ea râzând și-și urmă drumul.

După câteva ore de cercetări, toate pistele duceau la Jan, bastardul Beboaicei. La percheziție se înființă tot satul, să-și recunoacă bunurile. Oamenii legii îi obligară pe adulți să rămână în drum, dar noi, copiii, ne adunaserăm ciotcă pe prispă.

Procurorul apăru în cadrul ferestrei:

–S-au depistat următoarele bunuri: o butelie, trei tranzistori, o zăbală de cal, o lanternă, un covor de iută și o carte! Ție ce ziceai că ți-a furat, Tudure? – întrebă procurorul, care găsise o carte cu copertă lucioasă, albastră.

–Idiotul! – strigă păgubașul bucuros.

Procurorul privi încurcat poza lui Ceaușescu de pe coperta albastră[1], băgă cartea sub covorul de iută, să n-o mai vadă careva, și-i făcu semn milițianului să-l bage pe Beleaua în casă. Mă zgâiam la geam, cu ceilalți copii. Pricepusem încurcătura și așteptam urmarea cu inima-n gât.

–Auzi, bă Tudure! Noroc cu nevastă-ta, că ne-a pus în capul mesei! Acum ai scăpat! Dar, dacă te mai ștergi cu Idiotul la cur, putrezești la ocnă, moșule!

Beleaua icni înciudat.

Îmbrăcat în capotul Beboaicei, preotul își făcu loc printre săteni ca să-și recupereze sutana.

–Ce înseamnă asta părinte? Parcă ești sperietoare de ciori! – se încruntă șeful de post.

–Cine-i fără de păcat, să arunce primul piatra! – sări Beboaica în apărarea preotului.

–Adică? – se băgă și procurorul în vorbă.

–Muierea se spovedește la popă și bărbatul la așternut! Voiam să aflu și eu de-o fi vreo clanță de Rai prin sat! – declară semeț femeia îmbrăcată în sutană.

–Ptiu, Drace! L-ai îmbătat pe părintele și l-ai ademenit în pat ca să-l tragi de limbă! – se minună procurorul. Dar sutana? La ce drac ți-a folosit să te măscărești pe uliți?

–Avea haz să știu doar io?  Am făcut dovada, să știe și ele! – strigă Beboaica.

Babele se zguduiau în hohote, dar nevestele tinere oftau, apăsate de-o musculiță pe basma.

    –Bravo, madam! Dacă erai cu zece ani mai tânără, te încadram ofițer la cercetări penale!

 

[1] Cartea Nicolae Ceaușescu, biografie și texte selectate, autor Michel P. Hemelet.

Tremurici

                                                 

Eram la vârsta la care contau două instituții: librăria cu vitrina plină de mașinuțe chinezești și cofetăria Mimoza. Socialismul mai avea foarte puțin până la primul frison, când în țară avea să dispară zahărul de pe rafturi. Încă se găseau zeci de sortimente de prăjituri, dropsuri, fondante, jeleuri și piramide elaborate din tablete de ciocolată. Lichiorurile fine și romul Jamaica îl aduceau și pe papașa în prăvălie. Peste două vânzătoare rimelate și apretate: Mariana și Stela, șefă era o grasă, Ricuța, verișoară cu mama. Mariana glumea până sărea capsa de la portofelul lui papașa. De la un bacșiș la altul, babacul se aprinsese. Când intra el în prăvălie, Stela începea să aplaude dansând și cântând. Ricuța îi ținea isonul:

Vin tăticule, vin bibicule, vin! Cu portofelul plin, Să ne distrăm puțin!

Într-o zi, după Ignat, Mariana, generos parfumată, se miorlăi:

–Ai tăiat porcușorul? Să-mi aduci o piftiuță! Mă prăpădesc după tremurici!

–Oh! Ce botic dulce ai când zici tremurici! S-a mâncat toată răcitura dar, pentru tine, fac alta la noapte! – o asigură el, lăsându-i bacșiș ca la restaurant.

–Ai grijă să speli porcușorul în urechiușe! – se alintă ea. Mă știi! Sunt pretențioasă!

–Am fost bucătar în armată! O să vezi cât sunt de bun! – se cocoși el.

Aflând mama că dumnealui, care ținea grijă doar de ziar și stadion, se pune pe făcut piftie pentru putorișcă, se supără și plecă la țară. Bucuros că și-a câștigat libertatea, papașa se cinsti cu vișinată, să i se ascută cuțitele, având partener pe nea Costică, vecinul de peste drum.

     –Măi, Costică, mergi de umblă, că trebuie să pun piftia la foc! Sunt la un tremurici distanță de scutecele Marianei! – se grozăvi el.

Intrând în acțiune, mă băgă în priză să-i curăț usturoi, apoi mă trimise la culcare. El răsturnă piftia în două tăvi înalte, una mare pentru Mariana și cea mică pentru fete, apoi le duse la rece. Când se liniști casa, după o inspecție la piftii, trăsei un litru de vișinată din damigeană, pitind sticla în cămară, printre sucuri de roșii și bulioane. A doua zi, venind de la muncă, papașa mă înhămă la sacoșe, să ducem tăvile la fete.

Mariana îl răsplăti cu un pupic și se puse pe mâncat, la masă, în văzul clienților.

–Mm! Tremurici! Mă prăpădesc după tremurici! De-li-cios!… Ești genial, papa!

Godin-ul din prăvălie scotea mai mult fum decât căldură, dar papașa transpira de fericire. Mariana se fandosea cu gura plină. Brusc, ochii îi ieșiră din orbite. Bătu din picior indignată:

–Copita! Copita! Mi-ai băgat copita, bre! – urlă ea.

Clienții se uitau dezaprobator la papașa, suspectându-l c-a pipăit-o ori a călcat-o pe picior. El roși nădușit și nedumerit când, o copită răsărită de sub tremurici lămuri problema. Un hohot de râs coșcovi varul de pe pereți. Oamenii comentau înveseliți:

–Ce-ai izbit bre, copita în piftie? Are pedichiura făcută, măcar?! – se interesă o blondă.

–Care te pricepi, mă, să citești porcului în copită?– râdea Ricuța zguduindu-și șuncile.

–Ha! Piftie cu răvașe! Mai bine puneai o sulă! – își dădu cu părerea o babă care ducea dorul.

–Brava bărbat! Ce să pună copita în prag? O bagă direct în strachină! – turnă Stela gaz pe foc.

Papașa privea năucit la infama copită, fără să priceapă de unde apăruse. Rănită în amorul ei de vânzătoare fatală, Mariana urlă isterizată:

–Auzi, bre! Te spun la nevasta matale, că te ții după fetițe! Să-ți iei copitele la spinare! Valea!  Degeaba insistă el să guste din cealaltă tavă; zguduită de lacrimi, mimoza dispăru în magazie. Nu mai era nimic de făcut! Recuperând tava buclucașă, babacu o porni înainte, ofticat.

Acasă, bănuitor, începu să mă interogheze:

–Măi, tătuțu! Cum au ajuns acolo afurisitele de copite?

–Habar n-am! Ziceai că le dai la cățel… cu vișinată, să-i taie greața! – plusez eu.

–Să dau vișinată la cățel? – se miră el. Dar, ce? Ori eram beat? – întrebă nesigur. Cât am băut?! Ia, scoate clondiru’, măi tătuțu!

În damigeana de trei litri, vișinele erau aproape pe uscat.

–Oho! M-am lămurit! Am zvântat-o! – zise înciudat și renunță la anchetă.

A doua zi, papașa trecu pe la cofetărie să vadă dacă și-a căpătat iertarea. Fetele mâncaseră din piftie fără incidente dar, ghinionistă, mimoza nimerise și a doua copită. Dezastru total! Urmărit de ghinion, plecă spre casă ca un câine bătut. Nea Costică îi ieși în cale cu chef:

–Ei? Gata, bucătărașule? Ți-a picat Mariana în scutece?

–Pe-aproape! – se eschivă papașa abătut.

–Cât de aproape? – se interesă vecinul curios.

–La o copită distanță! – suspină el nefericit.

–La două! La două! – îmi venea să urlu, dar cuvintele rămaseră nerostite, ca să nu mă dau de gol că sabotasem piftiile.

 

 

 

 

 

Vulpi și corbi

Vulpile s-au îngrăşat întotdeauna pe seama corbilor!

Toată lumea a blamat vulpea!

Dar corbul? Nimeni nu s-a întrebat de unde a furat corbul caşcavalul!

Trebuia să i-o coacă cineva corbului, că şi-aşa are mintea odihnită. Îl relaxează gândul că, aşa cum este bine ştiut, corb la corb nu-şi scoate ochii!

Un corb ticălos mi-a furat caşcavalul. Conform practicii americane corbii se împuşcă.

Totuşi prefer o metodă mai paşnică! Îşi aminteşte cineva ce melodie a cântat vulpea?

Morala:  staţi cu ochii pe caşcaval, că se fură prea mult în ţara asta!

Poveste cu turci, grase și pseudonime

Fiind zilele trecute din zori și până-n seară la târgul de carte de la Galați, sunt convocată de urgență la contabilitate, să mă pronunț asupra bilanțului firmei. Plicticos!

Strâng standul la orele 21, pornesc din Galați spre Brăila, la fix s-o deranjez pe contabila mea care muncise la bilanțuri toată ziua.

Amabilă, îmi întinde d listate. După o zi excelentă de târg, arunc hârtiile pe masă fără să le răsfoiesc. Urăsc birocrația! Doar n-o să îndrept într-un sfert de ceas alergătura sau, bătuta pe loc, de un an întreg! Alea jacta est! Prefer să glumesc cu ea, dacă tot am deranjat-o la ora imposibilă. Scriitorii nu-s bogați, așa că eu îmi plătesc contabila jumătate în bani, jumătate în natură, ca Sheherezada: îi spun povești. Contabila mea adoră proza afurisită!

Doamna are simțul glumei și o poveste mișto în manșetă, așa că încingem spontan un cenaclu umoristic. Îmi povestește despre o colegă din Combinat. Deși teribil de grasă, peste 150 de kile, rămasă văduvă, este curtată puternic de un maistru. O idilă care a făcut deliciul platformei industriale de la Chiscani ani de zile. Se miră ea de amorul înflăcărat al maistrului, așa cum se mirase o viață întreagă.

-O fi turc, doamna Jeni!- zic eu. Turcilor le plac grasele!

-Că bine ziceți, doamnă! Sunteți extraordinară! Nu m-am gândit niciodată! Nu știu cum îl chema, dar toți îi ziceau Turcul! 

-Ei, vedeți! Există o explicație! Precis era șalvaragiu! A, dar poveștilor le stă bine în pereche! Am și eu grasa mea!

Doamna Ionescu, fostă colegă de cancelarie, profă de mate, complexată că nu-și luase examenul de stat, deci, neîmplinită profesional, pitică și grasă era o figură. Greutatea ei: secret de stat! Dar, ca într-o glumă din revista Urzica, atunci când se urca pe cântar, acesta gemea: celelalte trei persoane să coboare, nu cântărim grupuri!

Ochii de aligator, două linii verzi ce se ițeau din faldurile de grăsime, permanentată și vopsită alb strălucitor, fulg de nea, rujată indrăzneț cu un ton de corai, lipoveanca  era când viforoasă, când ciripit de primăvară. Deși măritată cu un nene, cât era ziua de lungă, vorbea despre un alt nene, amantul ei. Numele lui era secret dar, Ioneasca îl alinta Arthur. Cu th, ținea să precizeze de fiecare dată. Fiind un pic peltică, se auzea un… Altul.

 Cancelaria era un fel de casă de nebuni. Directorul adjunct era pedofil și fura de la cantină câte 14 cofraje de ouă. Directorul Lăzărescu, de geografie, făcea orele în natură, în Bărăgan, ducând elevii să-i culeagă porumbul, lui și liderului de sindicat, Anghel. Profa de română, o tipă decentă, frumoasă la vremea ei, țipa până amețea, ca să-i acopere pe elevi. Ei țipau și mai rău, s-o acopere pe ea, fiindcă nu-i interesa gramatica și orele ei erau seci și nisipoase. Profa de rusă nu se deranja să predea, punea note de doi și trei celor care întorceau capul la colegul de bancă sau scăpau un creion din mână. Singura persoană normală era Jeni, profa de biologie, o frumusețe de reviste glossy, mamă a două fetițe. Când spunea Jeni- fetele mele– îmi stătea inima în loc. În acel moment îmi doream să am instant două fete! Soarta o lovise crunt, într-o zi de Crăciun, soțul și fratele, ofițeri amândoi, muriseră în accident de mașină cu o Dacie verde. Îmi aduc mereu aminte cu plăcere de ea: blândă, demnă și curajoasă. Așa trebuia să croiască Dumnezeu toți oamenii! Dar, EL, creator jucăuș, a experimentat, iar și iar, și a produs o mulțime de rebuturi…

Revenind la doamna Ionescu, grasa care se lăuda cu amantul ei, Arthur cu th, îmi venea cam cu sifon. Văzusem eu multe la viața mea, dar asta mi se părea cam gogonată.

Într-o zi, madama povestește că Arthur îi va face cadou un televizor color. Era prin 1992-1993, când toți eram în goana după știri cu trandafiri ori papioane în culori. Să crape fierea-n toți în cancelarie, când vine Arthur cu th, cu televizorul color în brațe, marca Kitt! Îl oferă grasei adorate, asortat cu un speech poetic și substanțial.

-Țațo, mor!– a suspinat decenta profă de română, prima care s-a dezmeticit.

Arthur cu th, să fi avut vreo 75 de kilograme. Era de o eleganță egală lorzilor din filmele englezești, cu pălărioară din fetru cu boruri mici și o mustăcioară a la Clark Gable!

Bârfele au încetat după multe săptămâni, cu o concluzie general acceptată: unii bărbați sunt pur și simplu tâmpiți!

Ei, am spus contabilei mele povestea Ioneascăi dar, mi-a stat pe creier că nu mi-am amintit numele ei mic. Ioneasca și atât. Am ajuns acasă și, jumătate din noapte m-am forțat să-mi amintesc cum o cheamă pe această norocoasă amantă, la propriu, o femeie cu mare greutate. A doua zi, la stand, autografe, cititori, aglomerație, eu cu Ioneasca-n gând: cum o chema Dumnezeule, pe femeia asta? Ionescu și mai cum?…

Vine un frumos cu ochii albaștri, sosia unui coleg de liceu cu care am admirat un răsărit de soare pe malul Dunării în primăvara lui 1988.  Puștiul cumpără Comisia Zurich și Dumnezeu era-n vacanță. În ochii lui văd răsăritul acelei dimineți, de parcă n-ar fi trecut un sfert de veac. Până să mă întorc cu picioarele pe pământ și coatele pe masă, îi bâlbâi dedicația. Dar, înțeleg imediat! Primo: timpul a zburat, am deja o fată, studentă, cam de vârsta puștiului! Secundo: Arthur nu avea mustăcioara lui Clark Gable ci a lui… Kemal Ataturk! Drace! De aceea avea numele secret! De aceea îi plăceau grasele! Era turc! Arthur cu th era turc! Dacă noi am fi aflat, nu ar mai fi fost niciun miracol! Nu puterea ei de seducție era la baza relației lor ci preferința turcului pentru grase! Și, totuși, cum o mai chema pe madam Ionescu? Ca de obicei, la târguri, între orele 14 și 17 lumea pleacă la masă. Cumpărători… ioc! Este momentul când apar cei ce-și spun povestea vieții lor, sperând să-i prind la insectar, eroi în romanele mele viitoare. Se apropie timid un domn cu soția lui. Intrebările lor mă lămuresc. Și el și ea repetă obsesiv: Întâlnirea noastră nu este întâmplătoare!

-Evident, ați scris o carte!- zic eu.

-Da!- recunosc ei în același glas. Mă lămuresc pe larg, cartea a scris-o domnul, roman politic. Scos într-un tiraj mic la o editură dar, insuficient promovat, consideră ei.

Eu am întâlnit această editură la o mulțime de târguri în țară, la Alba Iulia având stand chiar pe lângă mine. Editură serioasă dar, sub vremi! Este un adevăr că în țara noastră marketing-ul cultural este foarte subțire, nu există agenți literari, sistemul de difuzare de carte este defect spre inexistent, critica de întâmpinare a dispărut, criticii se laudă între ei sau își laudă nevestele, amantele și gașca la care sunt arondați. Așa cum am mai spus, televiziunile vin la târgurile de carte să vâneze vreo celebritate, Andreea Marin, Cărtărescu, mai nou Iohannis, sau să se cazeze la standurile de cafea, în intimități cu vânzătorii sau luând interviuri patronilor de cafenea.

În urmă cu patru ani, eu ii scriam o dedicație la Copilul Dunării dragului nostru actor național, Florin Piersic, el îmi scria mie o dedicație la cartea pe care o lansa, Toby și Omul cu două nasuri, scrisă de regizorul și scriitorul Andy Kessler. Reporterii de la răposatul TVR Cultural îl întrebau pe Florin Piersic când a băut prima cafea în viața lui. Consternat, Florin îi apostrofează:

-Mai terminați cu Maestre! Nu știți să purtați un interviu, nu sunteți pregătiți și-o țineți cu Maestre! Mie mi-ați luat deja interviu! Aici sunt sute de scriitori, mii de editori și voi alergați tot după mine, să vă spun când am băut prima cafea? Ce importanță are când am băut prima cafea? Penibil! Și te rog să nu oprești camera! Inregistrează tot și spune asta pe post! Terminați cu maneliștii și cafegii și ocupați-vă de cultură! Intervenția actorului a fost ceva mai lungă, dură și foarte bine articulată.

Întorcându-ne la standul de la Galați, concluzia este că domnul scriitor avea dreptate! Muncise ani de zile la roman, trecuse prin emoții până văzuse manuscrisul acceptat de o editură, se publicase, în sfârșit! Aștepta ecouri de la roman, dar se așternuse o tăcere asurzitoare. Nici o revistă literară nu catadixise s-o semnaleze, nici un critic nu scrisese niciun rând, editorul era cam nemulțumit că vânzările sunt subțiri!

Domnul scriitor cumpără Fericire la preț redus și-l întreb cum îl cheamă.

-A, vreau să rămân în umbră! Am publicat sub pseudonim!

-Pentru autograf…- îl liniștesc eu.

Șoptește numele dar insistă că vrea să rămână anonim. Apoi clar și răspicat:

–Constanța Ionescu!

Bingo! Constanța Ionescu! Constanța! Constandina! Dina! Dida! Pe grasa mea, iubita lui Altul, Arthur cu Th, o chema Constanța Ionescu și Arthur o alinta Dida! Îmi venea să-l pup pe domnul scriitor, dar m-am abținut! Era cu nevasta! Mă recuperez, o las pe grasa de matematică într-un pliu al scufiței, și-l întreb pe scriitor:

-Constanța Ionescu? Care-i treaba cu această Constanța Ionescu?

-E pseudonimul meu!- se scuză el.

-Zău? Constanța Ionescu? Roman politic, scris de un bărbat și-l semnați Constanța Ionescu?! Și mai ziceți că-i editorul de vină! Cine citește Comisia Zurich, cumpărând cartea de pe internet ori din librărie, se tot întreabă de ce un roman puternic și masculin este semnat cu nume de femeie! Iar dumneata, bărbat, semnezi un roman politic cu nume banal de femeie?

-Este numele mamei!- se apără el încă o dată.

–Întâlnirea noastră nu este întâmplătoare!– recunosc și eu, întrebându-mă dacă acest bărbat este fiul acelei… Constanțe Ionescu. Dar, mă înțelegeți și dumneavoastră! Puteam să-l întreb? Domnule coleg, grasa de mate, amanta elegantului Arthur cu th este mama dumneavoastră?

N-am întrebat fiindcă n-am angajat bodyguard! Dar, cu siguranță, este doar o coincidență de dimensiune cosmică între mama scriitorului și Ioneasca, grasa de mate.

Dar, sper că v-am făcut curioși și, dacă întâlniți într-o librărie o carte semnată Constanța Ionescu, vă sfătuiesc să o cumpărați. Fiindcă este un roman politic și, văd că în zilele noastre, romanele politice au mare căutare! Sigur că un drac îmi tot suflă în ureche:

-Cam câte exemplare ar fi vândut domnul Iohannis ca simplu profesor de fizică?

Sau, câte exemplare vindea Adriana Săftoiu, dacă nu promitea să arate românilor chiloții Elenei Udrea, cocoțați pe biroul piratului?

Nu vă spun numele cărții. Constanța Ionescu nu este mulțumită de titlul actual, ales de editură. Dorește să reediteze un alt tiraj sub alt titlu gen O damă și patru ași. N-a putut să recunoască, v-am spus că era nevasta de față dar, deși n-am citit cartea, din două vorbe am înțeles că era O damă la cinci ași! Nimic nu este întâmplător, domnule scriitor!

Intransigență de bebeluș

inca mai copilaresc

octombrie 1969-la mot

Nici dupa 45 de ani n-am prea mult par.

Îmi aduc aminte cât de mândră eram când mă îmbrăca mama în costumașul din melană roz pal, cu dungulițe albastre. Tehnic pare puțin probabil, fiindcă am primit acel costumaș în octombrie 1969, cu ocazia moțului și, cum este vârsta când copiii cresc repede, prea mult nu l-am purtat.

Ne încălzeam la o sobă din tablă neagră, vopsită cu bronz argintiu, din aluminiu, în care mama băga fără spor rumeguș. În interiorul sobei era un grătar de formă cilindrică, din sârmă de opt, pe care tot îl smucea ca sa facă tiraj. Rezultatul era mereu același: foarte puțină căldură și mult fum. Soba avea burlane din tablă proastă, care înconjurau toată camera, principiul fiind ca fumul să circule cât mai mult, să nu tragă și căldura pe horn. Soba și burlanele erau date cam de trei ori pe sezon cu bronz. Fiindcă bronzul era de proastă calitate si se scorojea, îmbâcsea preșurile țesute din greu la război. Lângă sobă își găsea culcușul și o pisicuță tărcată. Nu era o oarecare, avea un orologiu precis. Cu câteva minute înainte să vină papașa, mâței îi suna ceasul și zvâc!- pe clanța ușii -mieunând cu disperare. Mama sărea, slobozind-o, fiindcă dacă ar fi prins-o tiranul de taică-meu, dădea cu pisica de pământ, dar și cu mama.

Fiind zămislit din neamul zmeilor, dădea cu buzduganul, trântind poarta de gard, să fie clar la tot cartierul că s-a întors stăpânul acasă. Mânca, apoi lua o carte și se așeza lângă sobă, fără să bănuiască măcar că și blănoasa șezuse acolo.

Fiind iarnă, rufele se uscau greu. După ce le zvânta gerul bine, erau aduse în casă și puse la uscat pe burlane. În prealabil, pe burlane se însirau ziare, ca să nu se transfere bronzul pe hainele ude.

Cum nu aveam prea multe griji și nici o jucărie, eram cu ochii pe splendidul meu costumaș, ducând grijă să nu se transfere tușul de pe ziare pe hăinuțe. Văzusem o astfel de grozăvie când călcase mama un scutecel. Pusese ziar, ca să nu se transfere pârleala de pe fierul de călcat, și se transferase scrisul de ziar. Cum, de ce ți-e frică nu scapi, la o vreme, după Revelion, încingându-se soba mai tare, mi s-au pârlit pantalonașii pe burlan. A fost prima catastrofă din viața mea! Am suferit teribil! Fiind născută sub semnul lui Venus, aveam un simț estetic exagerat pentru vârsta mea. M-am supărat grozav pentru lipsa mamei de atenție, mai ales că intuiam că nu voi mai primi alți pantalonași prea curând.

Mama era tânără, avea doi copii mici pe cap și o mulțime de probleme. Papașa era un ticălos egoist și n-o ajuta cu nimic. Singură ducea cenușa, singură căra rumegușul și aprindea soba, spăla, călca, aducea apă cu gălețile de la colțul străzii, gătea, făcea gogoși, mergea la serviciu și ne citea și povești lângă sobă. Dar eu, intransigentă, nu puteam ierta mamei pata galbenă care-mi acoperea trei sferturi de crac de pantalon.

Cât sa fi avut? Facusem anul în octombrie și, cum focul se facea cam pana în martie, aveam undeva sub un an și jumătate.

Unii medicii spun că nu există amintiri mai vechi de doi ani și jumătate-trei ani la copii, dar eu îi contrazic. Ori este ceva defect în studiile lor, ori au greșit ai mei ritualul și mi-au luat moțul la doi ani, ceea ce nu pare plauzibil. Oricum, mama este sigură că mi-a luat moțul după tradiție, la un an. Și în pozele de la moț am mutriță de un an, nu de doi.

Nu mi-am înghițit bine amarul cu pantalonașii și mama a mai comis una: a pus pentru câteva clipe olița de noapte în cuptor ca să se încălzească, să nu pun fundulețul pe ea sloi și să răcesc. Olița, moștenită de la sora mea, mă scotea din sărite fiindcă era urâtă, o culoare nedefinită, parcă murdară, probabil injectată din plastic reciclat, acum se și topise într-o parte! Am avut oarece neliniști legate de design și olița cu marginea topită mă oripila. Și cum toate acestea nu erau de ajuns, castronul galben pai, în care făcea spaghetti cu unt și zahăr, preferatele mele, s-a topit într-o parte, fiind pozitionat prea aproape de flacăra aragazului.

Deși vorbeam și cu fundul, după exprimările mătușilor și vecinelor, eram prea diplomată să-mi strig indignările, dar la sărăcia din casa noastră, aceste lucrușoare deformate și pârlite îmi amărau suflețelul. Dar, în același timp, o iubeam pe mama nespus, cât era plecată de acasă eram disperată să n-o calce mașina sau să i se întâmple ceva rău.

Sora mea, cu cinci ani și jumătate mai mare ca mine, la șase ani a intrat la școală.

După cât avea mama de muncă, acum avea o corvoadă în plus: linioare și bastonașe cu sora mea, desene și poezii.

Eu mă jucam sub masă, unica din casă, pe care mama și sora mea își făceau lecțiile.

Repetau câte o poezie de zeci de ori. Mama o ruga pe sora mea să spună o strofă:

Ca trezită dintr-un somn, cu ochii pe geam, sora mea exclama:

–Uite acolo în pom, uite o cioară! Mama izbucnea în plâns. Eu începeam să recit poezia. Uimită că eu, atât de mică am învătat poezia, mama își ștergea lacrimile și mă lua în brațe. Eram atât de fericită! Dar pantalonii mei pârliți îmi stăteau pe suflet!

Iarna următoare soba de rumeguș a fost înlocuită cu un godin pe lemne, mai multă căldură, mai puțin fum și aceleași burlane. Pantalonii mi-au rămas mici și-am scăpat de disgrațioasa pârlitură de pe crac, dar pulovărașul l-am mai purtat o iarnă, păzindu-l de fiecare dată cu strășnicie cât era pe burlane, să nu pățească un pocinog.

Părerea generală era că copchilu’ ăsta a mai fost la un cur de babă!

Timpul zboară, roata se-nvârte, poveștile se mai repetă într-o formă sau alta. Am născut-o pe Ingrid, apoi pe Sabrina și, am constatat că și fetele mele, deși mă iubesc îmi inventariază zâmbind toate stângăciile.

Dar eu știu bine că, deși sunt o bună prietenă pentru fetele mele, o mamă bună cum este mama mea nu voi reuși niciodătă să fiu. N-am stofa necesară, parcă semăn mai mult cu personajele mele anapoda, decât cu mama mea!

Mereu mi-au revenit în minte aceste întâmplări și încă multe din perioada respectivă, amintiri cu care am trăit toată viața. Defectată de matematică, am inventariat bune și rele, n-am scăpat nimic, dar mama a ieșit mereu pe plus. Amintirile minunate din care s-a zidit mama în mintea mea ar putea face scară la cer sau ar concura marele zid chinezesc! Intr-o viață dedicată copiilor și nepoților, mama a trăit după un cod al cinstei, onoarei și devotamentului ce o plasează în alt veac. În lumea strâmb alcătuită care ne înconjoară, mama este păstrătoarea unor valori și a unei înțelepciuni fără egal. Privesc la spectacolul lumii, inventariez destine pe care le prind între coperțile romanelor mele și nu încetez să mă minunez de norocul pe care l-am avut să am o mamă extraordinară, fiica inegalabilei mele bunici, Mihaica. Și pentru că ce primești trebuie să dai mai departe, fibra bună moștenită s-a transmis fetelor mele.

Pe 23 mai mama împlinește 76 de ani. La mulți ani, draga mea mamă!

Up date: Deja amintirile mele devin plauzibile și din punct de vedere științific. Se pare că studii de ultimă oră reconsideră vârsta primelor amintiri la copiii mici.

Într-un studiu paralel pe copiii canadieni și chinezi, s-a constatat că puii de canadieni au amintiri mai vechi cu un an decât omologii lor asiatici. http://www.financiarul.ro/2013/01/03/cum-se-formeaza-primele-amintiri-in-copilarie/

Shakespeare și matematica- enigme

În 1990, la scurt timp după revoluție, în timpul studenției, în București, am fost anunțați de vizita unui grup de studenți englezi. Impresionați de blazonul prestigioaselor universități din care proveneau, ne-am propus să fim și noi la înălțime. Punctul unu al programului era să ne adunăm într-o cameră în D mai mulți studenți pentru partea de discuții libere iar la plecare să-i deturnăm în B, la mine în cameră. Eram hotărâți să-i cucerim, ca atunci când se vor întoarce acasă, să vorbească despre România, să-și dorească să se întoarcă și să mai trimită și pe alții. În timp ce pregăteam faimoasele mele șnițele și sarmalele dădeau în clocot, îl monitorizam cu vigilență pe rugbist, să nu dea iama în baclavale și-mi făceam planuri de seducție: Brâncuși, Enescu, Haricleea Darcle, Eminescu, mănăstirile bucovinene, splendorile Maramureșului, Ceahlăul, Transfăgărășanul, Sarmisegetuza.

Englezii au ajuns la timp, noi am umplut ceștile cu ceai. Un coleg de-al nostru sparge gheața:

-Așa cum voi sunteți reprezentați de Shakespeare, noi românii începem orice discuție cu Eminescu.

-Cred că este o confuzie! Noi suntem reprezentați de regină!- vine propt răspunsul englezului.

-Evident, spune colegul nostru, dar mă refeream în sens cultural, unde sunteți reprezentați de Shakespeare!

-Cine-i acest Shakespeare? E englez? – insistă musafirul spre perplexitatea noastră.

Și atunci mă gândesc că aceasta-i o mostră autentică de umor englezesc.

-Da, eu am auzit de Shakespeare!– intră alt musafir în discuție. De fapt, cred că am văzut cândva un afiș dar n-aș putea să vă spun prea multe, fiindcă noi suntem studenți la matematică dar, trebuie să sosească și colegii noștri de la literetură și ei trebuie să știe mai multe.

Dezamăgită, înțeleg că nu-i vorba de umor englezesc ci de suficiență și incultură.

-Bine, atunci ce discutăm, despre teorema lui Thales?

-Haideți să vorbim despre Dracula, zice englezul înviorat! Despre Thales și Shakespeare discutați cu colegii de la litere.

Englezii de la litere n-au mai apărut. Britanicii au încercat fără succes să ne convingă că Țepeș a fost vampir în timp ce noi le-am explicat cum a fost cu lupta domnitorilor români cu turcii, cum domnitori ca Mircea cel Bătrân, Țepeș, Ștefan cel Mare au fost un scut al Europei în fața năvălirilor otomane.

I-am lăsat să plece fără niciun regret dar rugbistul îmi dădea coate:

-Ce faci, îi lași să plece? Nu-i inviți la noi în cameră, la masă?

-Șșștt. În niciun caz! Cine nu știe care-i treaba cu Shakespeare nu mănâncă din șnițele mele! Și dacă-i student la mate și n-a auzit de teorema lui Thales să stea departe de tava mea de baclavale!

Au trecut 22 de ani. Studenții englezi continuă să uimească lumea. Dar și profesorii lor…

Mai multe universităţi britanice au renunţat la cursurile de matematică pentru că studenţii, dar şi unii dintre profesorii lor, sunt depăşiţi de complexitatea materiei, arată un studiu realizat de grupul de lobby în educaţie RSA, scrie dailymail.co.uk.

Studenţii nu sunt în stare să rezolve probleme complexe de matematică şi totuşi profesorii insistă, inutil, să-i înveţe, arată autorii studiului, care atrag atenţia că reputaţia învăţământului universitar britanic este în pericol. RSA a comparat nivelul de pregătire matematică din alte ţări şi a ajuns la concluzia că Marea Britanie este mult sub standardul acceptat. Din această cauză, studenţii sunt din ce în ce mai slabi, iar universităţile au fost nevoite să elimine matematica din programă. În plus, au fost eliminate şi materiile are necesitau cunoştinţe de matematică, ca de exemplu economia, ştiinţele sociale sau psihologia.  

http://www.adevarul.ro/life/viata/Universitatile_din_Marea_Britanie_renunta_la_cursurile_de_matematica-_Este_prea_dificila_pentru_studenti_0_643735810.html

Fereşte-te de japonezi şi când îţi fac daruri!

-Mănânci rahat!- auzi adesea şuierând o voce otrăvită.

Da, când se ceartă, oamenii ajung să-şi spună lucruri dezagreabile, triviale ori chiar murdare.

Dar dacă un cercetător japonez te îmbie zâmbitor să mănânci rahat ca să fii responsabil ori prietenos cu mediul, cum îţi sună?

Mitsuyuki Ikeda, cercetător la Laboratorul Okayama, a dezvoltat bucăţi de carne bazate pe proteine provenite din excremente umane. Oficialii sistemului de canalizare din Tokyo l-au abordat pe omul de ştiinţă din cauza unei supraabundeţe a murdăriei din canalizare. Aceştia l-au rugat să exploreze posibilităţile de utilizare a acestui „nămol”. Cercetătorul a descoperit că murdăria din canalizare conţinea o multitudine de proteine, graţie bacteriilor.

Cercetătorii au extras aceste proteine şi le-au combinat cu un potenţiator de reacţie şi le-au pus într-un „explozor” care a creat o „friptură” artificială. Carnea conţine 63% proteine, 25% carbohidraţi, 3% lipide şi 9% minerale. Cercetătorii au colorat carnea artificială cu ajutorul unui colorant alimentar roşu şi au sporit aroma cu proteine de soia. Testele iniţiale au subliniat faptul că oamenii au considerat carnea artificială ca având gust de carne de vită.

Oamenii de ştiinţă speră ca această carne artificială să aibă acelaşi preţ ca şi cea provenită din surse animale, deşi în momentul de faţă aceasta costă de 10-20 de ori mai mult din cauza cheltuielilor necesare cercetării.

Profesorul Ikeda înţelege barierele psihologice pe care oamenii ar trebui să le depăşească pentru a mânca alimente create din fecale umane. Dar cercetătorii speră ca odată ce studiile vor fi terminate, oamenii să fie capabili să treacă cu vederea aceste detalii ale provenienţei cărnii pe care o consumă şi să fie responsabili pentru mediu şi să fie conştienţi de conţinutul redus în calorii.

Nu-mi rămâne decât să spun: fereşte-te de japonezi şi când îţi fac daruri, că s-ar putea să fie făcute din rahat!

Acest articol nu reprezintă fantezia unui scriitor care vrea să şocheze ci este real şi în găsiţi aici.

Inginerie 2011

 

De ani buni, politicienii noştri îşi tratează junghiurile în spitalele vieneze. Cândva Brăila era numită mica Viena. Cu siguranţă, nu datorită spitalelor!

 Săraca ţară bogată! Priviţi cu atenţie ingeniosul sistem de închidere al uşii de spital! O păpuşă metalică înfăşurată în bandaje la capătul unui cablu ce ţine glisează pe un scripete ţine locul unui întinzător care închide uşa automat. Având în vedere că un întinzător costă doar 50-60 de lei… această improvizaţie capătă accente tragice! Uşa acestui spital din România anului 2011 arată ca o uşă de grajd, ori de abator…   

Chilipir rusesc

mig 39 la 5 dolari bucata

Adesea pic pe câte un subiect trăznet. Mă reped să-l postez pe blog apoi îmi trag frâna de mână. Zic: draga mea, asta-i atât de gogonată, că te compromiţi dac-o scrii. Uneori risc, fiindcă sunt situaţii când e musai să te compromiţi,  alteori consider că-i mai igienic s-o  las baltă. Rămâneţi în zonă!

Nemţii şi americanii preferă  păpuşile gonflabile. Da. Fetiţele se joacă cu păpuşile iar ruşii, bărbaţi adevăraţi, manevrează… tancuri: tancuri gonflabile!

Este o glumă? Nu este o strategie pentru derutarea inamicului. Fiind alimentate cu aer cald au aceeaşi amprentă termică, deci pot fi lesne confundate de radarele inamicilor. Pe de o parte sunt ieftine şi pot fi amplasate în număr mare cu scop de intimidare, pe de altă parte inamicul îşi va irosi forţele ca să distrugă tancuri gonflabile sau rachete gonflabile, timp în care adevăratele care de luptă sunt protejate.

Dar, astfel de jucării, eficiente sub raport costurilor sunt totuşi mult mai scumpe decât un avion Mig 39 Foxhound la care a fost superofertă! M-am înverzit de ciudă! Am ratat ocazia să-mi cumpăr un avion mişto. La momentele acestea de criză mă gândesc de două ori dacă iau o shaorma dar, un avion sau două mi-aş fi luat. Preţul? Fix pe buzunarul meu: 5 dolari bucata! Parol! Nu bat câmpii absolut deloc. Suntem iar protagoniştii episodului 8888888888 din serialul „Viaţa bate filmul în mod grosolan”.

În sfârşit, am ratat ocazia fiindcă oficialităţile ruse au iniţiat o anchetă şi s-a tăiat macaroana. Doar patru Mig 39 Foxhound (atenţie, nu erau gonflabile ci fortăreţe zburătoare,!!!) s-au vândut la acest preţ minunat, pe care mi-l permiteam şi eu. Acum preţul a redevenit 3,7 milioane de dolari. Ce mai este de făcut?

Zâmbesc şi-mi iau o shaorma!

http://www.descopera.ro/dnews/5822089-avioane-mig-31-foxhound-vandute-cu-5-bucata