Gâscanul fermecat

Prieteni nu prea avea. Până şi surorile lui îi erau vrăjmaşe, dar Niţă prinsese mare prieteşug cu Toderaş, gânsacul moţat.

Nebăgat în seamă de fraţii mai mari şi de surori, Niţă îşi găsea de vorbă cu gânsacul de-o băgase şi pe mă-sa, Dobriţa, la idei. Tac-su se dădea şi el în vorbă cu frate-su, alde Papuc, să ducă copchilul ori la doftor ori la babe dar, cum toate erau pe bani, paralele se opreau repede în dinţi, fără să le mai ajungă de alte mofturi şi izmeneli. Ţicneala copilului rămase să fie ştearsă numai de râsul lumii ori apăsarea timpului. Niţă era cel mai sighinaş din sat şi adesea băieţii mai mari îl mai tăvăleau. Iute de picior cum era, scăpa adesea cu fuga, dar când şi-o lua, păi, şi-o lua, frate!

Cel mai rău din toţi era Romică, băiatul văcarului, un zdrahon cu frunte cât o păstaie, ochi crucişi şi labe mari, cât nişte lopeţi, atârnate leneş pe lângă trupul malac, ha, să-i ajungă la genunchi. Pentru că trăgea băşini la fiecare pas, sătenii îi ziceau Pârţâitu’[1], dar numai în spate ori pe furiş, că nimeni nu avea chef să şi-l pună în cap. Romică n-avea nevoie de pricină ca să încingă o bătaie şi adesea îi rupea pe micuţi, numai aşa, să-i mai treacă de urât.  

Făcuseră flăcăii din sat o învoială să-i mai înmoaie din bicisnicie şi-i puseseră un ţol în cap, încingându-l cu cobiliţele. Zăcuse bătăuşul o iarnă întreagă.

       În primăvară, când toţi ziceau că-i mănâncă din colivă, se ridică Pârţâitu, iar de zălud, pe uliţele satului dar parcă de-o părere mai potolit. Apoi începuse războiul, flăcăii plecaseră pe front şi Pârţâitu se ridică iar stăpân peste sat.

Dar pe Niţă, că era mai pirpiriu, îl încăleca cel mai des. Copilul îi cam ferea cărările, dar ceasul rău îi punea adesea faţă-n faţă. Romică îi căra pumni cu duiumul, dar el tot nu-şi ţinea gura:

–De ce dai, mă Romică? De ce dai? N-ai învăţat, mă, să-njuri?

După chelfăneala temeinică, malacul îi întorcea buzunarele pe dos şi-i lua şi ultimul franc, pricină de nopţi nedormite şi vise crunte de răzbunare din partea copilului.

Scuturându-l bine de parale, Romică îi zisese nervos într-o zi:

–Pupă-l în cioc pe Toderaş, că mi s-a făcut de gânsac şi zilele astea vin după el! Azi e scăpat, că am drum la moară, da’ sâsâitu’ tău nu mai are ceasuri multe!

Niţă se duse într-un suflet la mă-sa şi se plânse de gândurile Pârţâitului, trăgând nădejde la ajutor, dar Bulgăroaica hotărî să-l bage pe pe sâsâit la oală, ca s-o ia înaintea malacului. Acuma să hrăneşti atâţia copii, nu era chiar lucru uşor, chit din doisprezece, unii mai pieriseră şi Gheorghiţă era pe front.

Niţă îl luă pe Toderaş şi fugi la un unchi să ceară ajutor. Nea Ichim găsi că soră-sa socotise bine şi că altă cale decât să-l zvârle grabnic în oală nu se găsea. La timpurile grele din vreme de război, burta plină era de mai mare folos decât prieteşugul cu dobitoacele!

Băiatul îşi luă gânsacul şi plecă amărât. Pe drum vorbea îngânat cu gânsacul:

–Să n-ai grijă, prietene! Fac la un fel şi-ţi scap penele!

Ajuns la malul Dunării, Costică Şlepaşul, un alt frate al mă-sii, tocmai dezlega barca să plece în insulă:

–Să trăieşti, nea Costică! Ne iei şi pe noi în barcă?

–Păi, io nu te văd decât pă tine, mă pricopsitule! Ce vorbeşti, de parc-aţi fi o droaie?

–Păi, suntem doi, nea Costică! Adică io şi Toderaş! Şlepaşul trecuse pe la soră-sa, Dobriţa, şi aflase de of-ul copilului legat de gânsac, dar îl întărâta să-l ţină pe jar.

–Ce mai vorbă lungă: ne iei ori ba?

–Nu ştiu ce i-o fi trebuit mă-tii liotă de copchii în bătătură, da’ acuma vine că-mi eşti nepot! Hai în barcă, măi, nepoate!

Luă gânsacul şi urcă bucuros, să nu se răzgândească nenea.

În insulă, la porcarul Gherasim ştia că va fi scăparea lui Toderaş şi gândul îl mai linişti.

–Gherasim îi primi dispus, să-şi mai treacă timpul cu copilul isteţ, dar pe la Sânta-Mărie trimise Dobriţa vorbă că are treabă cu puștiul şi deja nu mai era loc de-ntors.

Îl luă pe Toderaş cu inima mică şi se întoarse în sat cu un vecin, cu barca.

Prin dreptul fântânii, pe Niţă îl răzbi setea și-şi scoase o ciutură de apă.

Când să bea, ca din pământ, apăru Pârţâitu:

–Ei, Drace, ai venit la ţanc! Aveam mare poftă de carne, că toţi tâmpiţii ţin post şi mi s-a acrit de ghiveci. Te-a răzbit setea, ai?

Niţă, care avea un singur franc, îl puse pe furiş în ciutură şi zise mieros:

–Sete? Da’ de unde, mă Romică? Tocmai mi-a spus Toderaş că dacă pui un franc în ciutură şi te gândeşti la o faptă bună, lângă francul tău o să mai crească unu’ ! Da’ dacă te gândeşti la ceva spurcat, banul se pierde!

Fiul văcarului îl privi neîncrezător:

–Aha! Deci are dreptate lumea că eşti capiu şi vorbeşti cu gânsacu’!

–Mă, Romică, tu o ştii pă mama că face şi desface şi că descântătoare mai meşteră ca ea nu găseşti în trei sate roată! Au nu ştii că Toderaş ăsta-i fermecat de mama, de când s-a născut, ca să-mi fie tovarăş?

Pârțâitu-l privea cu ochii mici, robiţi de grăsime.

De puterile tuşii Dobriţa nu se îndoia, fiindcă de câte ori se deochia o vacă ori un viţel, la ea era nădejdea, dar tot nu era prea convins:

–Bagă de seamă, bă, tâmpitule, că dacă pierd francu’, vă omor şi pă tine şi pă gânsac! Mă auzi, mă, găgăuţă?

Băgă francul în apă şi închise ochii, dar nu-i veni nimic în cap:

–Auzi, bă, Niţă? Ce-i aia faptă bună, bă?

–Uite, Romică, cum ar fi să dai şi tu la o vădană cel mai gras viţel…

–Pleacă, bă, de-aci! Ce-s nebun? Zi alta mai uşoară!

–Ete, să dai în fiecare zi o bucată de caş la un om nevoiaş!

–Bă, Niţă! Io brânza o dau numa’ pă bani, nenică! Mai zi!

–Ei, atunci nu pot să-ţi fiu de folos că tu nu vrei să faci nicio faptă bună!

–Ho, că vreau, da’ zi una mai uşoară! Să fac, da’ să nu dau!

–Io ştiu?! Să mă gândesc! Lasă-l pă Toderaş să trăiască, că poate ţi-o mai zice cum să găseşti franci şi altădată!

Zdrahonul se cam codea. Cântări în ochi pe Toderaş: cam slăbănog, numa’ penele de el! Precis e aţos!–îşi zise fiul văcarului.

–Auzi, bă! Dacă răstorn ciutura şi dau de doi franci, îţi las gânsacu’!

Niţă ridică din umeri:

–Păi, o să găseşti Romică! Ţi-am zis că Toderaş îi vrăjit!

Malacul răsturnă ciutura şi găsi cei doi franci. Uimirea şi lăcomia îi jucau în ochi.

Plecă mulţumit dar, după câţiva paşi, se opri:

–Auzi, bă, pentru mâine seară să vorbeşti cu mă-ta să vrăjească ciutura şi gânsacu’, că io vreau 100 de franci! De nu, te joc în picioare şi-ţi iau şi gânsacu’!

Niţă îl luă în braţe pe bietul Toderaş şi dă-i plâns!…

Ajuns acasă, găsi în bătătură doi ofiţeri cu cizme lucitoare şi o droaie de soldaţi. Aşa era rostu’ în sat: nu era han şi când veneau drumeţi, toţi sătenii îi îndrumau la tuşa Dobriţa pentru noapte.

Niţă salută respectuos iar unul din ofiţeri îl săltă pe genunchi.

–Măi, ţâncule! Ţi s-au scufundat corăbiile, sau ce? Eşti leşinat de plâns!

Copilul oftă bătrâneşte şi-i spuse ofiţerului povestea de-a fir a păr. Ofiţerul îl întrebă unele şi altele de Romică ăsta, apoi zise lui Niţă să doarmă liniştit, că va merge el seara la fântână cu tovarăşii lui şi îl va salva pe Toderaş.

Niţă adormi şi visă pe ofiţeri cum se băteau cu săbiile cu Pârţâitu, dar–al naibii vis!–Romică parcă se făcea şi mai malac şi punea pe fugă o armată întreagă.

Niţă se sculă lac de sudoare dar, după înţelegerea cu ofiţerul, nu ieşi din tindă şi ţinu şi pe Toderaş cu el.

Ofiţerii şi soldaţii alergară în tot satul să rechiziţioneze cai şi boi, tăind chitanţe ţăranilor.

Seara, cum le fu vorba, merseră cu copilul bălai la fântână şi se pitulară după un gard. Până să scoată Niţă o ciutură de apă, Pârţâitu apăru fluierând.

–Ei, Niţă, bagă mâna-n ciutură şi scoate-mi suta de franci, că altfel îţi mănânc gâscanu’!

–Mă, Romică, tu nu ştii că…graba strică treaba?

–Nu mă face, că te cârpesc!

–Mă, băiete, gânsacu’ ăsta zice că trebuia să fii la cătănie, dus cu flăcăii la armată! Zice c-o să vină potera, după tine, să te ia!

–Ei, un drac! Am tăiat un viţel şi l-am dat în două- juma’ la popa Lisandru şi juma’ la ofiţeru’ de la încorporare- şi m-au trecut că-s mort, adică iete-aşa, că nu m-am mai sculat de la omoru’ cu cobiliţele! Au venit soldaţi în sat, da-s de la rechiziţii, n-au treabă cu încorporarea. A fost popa Lisandru la mine şi-a zis să stau liniştit, c-o să colcăie satu’ de cătane proaste!

–Romică, gânsacu’ nu minte! Cică să fugi unde-oi vedea cu ochii, că te-o prinde potera!

–Uite ce-i, bă! Io închid ochii şi tu numeri de trei ori până la zece! Dacă răstorn ciutura şi nu-i suta de franci în ea, îţi pun pielea-n băţ!

Niţă se puse pe numărat. Când deschise Pârţâitu ochii, na belea! Roată, numai soldaţi! Îl legară-n funii într-o clipită şi ofiţerul luă ciutura.

Malacul ţipa ca un apucat:

–Francii mei! Francii mei! În ciutură-s francii mei! Ofiţerul îi răsturnă ciutura în cap şi Romică făcu ochii roată pe jos, mirat nevoie mare că nu se rostogolea niciun franc pe jos.

–Pârţâitule, ai văzut, bă, ce le ştie Toderaş?–zise Niţă cu importanţă.

Ofiţerul se întoarse spre arcănit:

–Toderaş mi-a zis că i-ai furat banii lui Niţă în mai multe rânduri!

–Niţă-i un pârlit! N-a avut mai mult de 2-3 franci de fiecare dată! Cu totul n-am luat de la el mai mult de 20 de franci ! Hai, poate 25!

Ofiţerul îl buzunări. Numără 30 de franci.

–Ţine-aici, băiete! 20 de franci ai tăi şi încă 10 de la Romică, să-l ierţi că ţi-a înmuiat oasele! Rămâi cu bine şi să ai mare grijă de Toderaş! Bătăușul merge cu noi, să salveze ţara de duşmani!

Gânsacul sâsâi.

–Ce zice? Ce zice?–întrebă ofiţerul râzând.

–Zice să nu vă puneţi bază în Romică, să salveze ţara de duşmani! E viteaz numai cu ţâncii şi gânsacii!

---

[1] Numele şi poreclele sătenilor le-am schimbat, fiindcă baba Dobriţa avea fire râzătoare şi pe toţi îi altoia cu porecle hâtre şi, dat fiind cei peste 30 de ani ce au trecut de când am auzit o parte din aceste poveşti şi vârsta mea fragedă de atunci, am dorit să evit posibilele confuzii. De pildă, soţului ei i se zicea moş Laudă.

Inimă largă

Fragment din romanul Comisia Zurich, autor Doina Popescu-Brăila

Şi azi în şură, mâine în fundu’ grădinii sau la bordeiul de la bostană, au început teleleicile satului să-l îndulcească. Răducan, chipeş croit, ars de soare, cu ochi limpezi şi verzi, să te bage-n boală şi un râs frumos, de dulău tânăr ce se ştia în mare putere, n-a refuzat nicio muiere; pesemne că avea inima bună! Care-i ţinea calea, pe care o mai nimerea el la loc umbrit, de atâta hărnicie, a ajuns Răducan minunatul satului. Acuma–dacă a isprăvit şi vădanele şi nevestele–năzdrăvanul, cică le-a făcut şi pe fete curioase. Şi mai era căutat şi de muierile nesătule din Gura Gârluţei. Iar cu gândul–ce să mai vorbim!–păcătuiau muierile din toate satele roată, pe unde se dusese vestea, doar-doar le-o ieşi norocul în cale. Dar nu le era-n drum şi rămâneau, bietele, numai cu jindul. Acuma, ce vină să le faci, dacă ghinda de acasă nu se potriveşte cu ştiuletele din târg? Şi la o urmă, uite, aşa-i o vorbă pe la noi. Adică, cine poate, oase roade! Da’ se vede treaba că flăcăul dăduse-n lăcomie şi se cam întrecuse cu gluma. Deja bărbaţii din sat nu mai puteau intra pe uşa birtului de aşa minunăţie de coarne, ce le rostuise harnic, Răducanu! Numa’ Iani, un bulgar pleşuv, pirpiriu şi gălbejit, socotea pe Răducanu după alt abac, numai de el priceput. Nea Ion, văduv de mult timp şi, deci fără nicio pagubă din partea Răducanului, îl tăbărî pe Iani.

–Bre, Iani, bre, am auzit că Răducan îţi pune coarne, bre n-auzi!

–Măi, să fie! Mari, îs coarnele celea, nea Ioane?

–Mari, bre Iani! Mari de tot!

–Ei, nea Ioane, dară, atunci îs taman bune!

–Bune la ce să fie, bre Iani?–întreba nea Ion, fără să-şi creadă urechilor.

–Prima şi prima, îs faine la chelie! Să nu mai am bostanu’ chiar golaş!

–Eşti tare, nene! M-ai făcut marţ! Asta-i prima! Da’ a doua?

–Păi, nu vezi, că m-a făcut mama din sărăcie şi, uite-s aschimodia satului? Năzdrăvanele alea de coarne mă mai înalţă şi pe mine oleacă. Acuma sunt şi eu mai falnic. Deja, mă bagă lumea în seamă, se învredniceşte să stea în poveşti cu mine. De bună oară, chiar mata–recunoaşte franc–că e întâiaşi dată când îţi prăpădeşti bunătate de vreme cu mine. Şi la alt fel, adică, socoţi că tata cerbul o fi un oarecare?! Nea Ion, crezând că amărâtul n-a înţeles bine, că de, bulgar fiind, putea pricepe vorbele în chip pocit, se simţi în drept să se explice.

–Bre, Iani, copchilu’ ăsta mic, Romică, ăsta, nu-i al tău, bre creştine! Uite, frate, cum se izbeşte la fix, Răducanului! Uite-te la ochii lui drăcoşi! Leit Răducanu, pe legea mea!

–Zău? Ptiu… Să fie adevărat? Ei, drăcie? Eşti precis, nene?

–Sigur, Iani. E treabă cunoscută. Tot satul ştie. Întreabă pe care vrei: o să-ţi spuie la fel. Ştiu toţi!–şi creştinii şi babele şi ţâncii.

–Ei, atunci, să fie Romică sănătos. Uite, o să am şi eu un flăcău arătos. Brava mie!

–Bre, Iani! Eşti capiu, rău! Nu pricepi, bre, că mucosul nu-i al tău?

–Nea Ioane, aicea greşeşti rău, rău de tot. Îţi spun din capu’ locului, să n-avem vorbe la sfârşit! Io sunt grădinar, mă cunoşti. Neam de neamu’ meu, zarzavagii de când ne ştim. Eu o singură lege cunosc. Tot ce creşte în grădina mea, e al meu! Să-ţi fie limpede, bre, nea Ioane, şi ţie, şi la tot satul. Cu babe şi cu ţânci cu tot!

–Bre, creştine, te înşeală nevasta, bre!–nu se lăsă nea Ion, pe care îl treceau apele.

–Ei, aveţi voi o vorbă isteaţă, la români. Cică, Dumnezeu, drăguţul, la toată barza chioară face cuib!

–Ei, şi? Ce-are a face barza cu nevastă-ta?

–Păi, cam are. E nevastă-mea frumoasă?

–Este, bre Iani.

–E focoasă? Are tot ce-i trebuie la o muiere?

–Are, bre Iani, dar mă ia de cap, nu pricep: ce are nevastă-ta cu urâta de barză?!

–Da’ tu nu gândeşti, mă, nea Ioane? La câtă secărică vărs io în cimpoi pe fiece zi, nu-i cinstit să grijească şi de nevastă-mea cineva? Că şi tu ai recunoscut că-i frumoasă şi nu-i de lepădat. De ce să n-o vrea Răducanu şi pe nevastă-mea? Ce, la o adică, altele-s mai cu moţ? Chiar mă necăjeşti! Parcă io ţin vreo slută-n bătătură. Ce dacă-i chipeş Răducanu? Şi nevastă-mea-i soi, şi încă, cum! Nea Ion se crucea, săracu’, de ce-i auzeau urechile. Zise moale, la o urmă:

–Eşti dus pe arătură, bre, zarzavagiule! Alţii, în locul matale, îşi cam ascut cosoarele, frate!

–Nea Ioane, io gândesc, că te cam gălbeneşte oftica! Mi-a zis mie odată baba Frusina a lu’ Alionte Şchiopu, că până să-ţi pui sculele-n pod, erai ştiut de futăciosu’ satului. Cum s-ar zice, eşti cuminte, precum jaba de căţa c-un dinte, nene! Aşa că unge-ţi clanţa, nea Ioane, şi cântă voios la altă masă că la mine n-ai niciun spor!

După 30 de ani, despre mineri

Intrasem cu rugbistul în holul facultăţii de matematică. Picături mari de sânge. Un student ne-a șoptit că minerii spărseseră capul unui student, dar şi asistentului de analiză matematică, Alexandru Constantinescu, brăilean de-al meu, cel mai sexi prof.

De la etaj venea alt student în fugă, cu patru mineri dezlănţuiţi pe urme. Tânărul îşi tinea capul în mâini şi doi mineri îl loveau furioşi cu bastoane de miliţieni, din cauciuc dur.

I-am rugat să nu-l mai lovească şi, unul din ei, cu o bâtă de lemn, s-a năpustit spre mine. Am rupt-o la fugă

O derogare, două derogări…

Într-o stranie coincidență, cu excepția Australiei, țară greu încercată de incendii și a Argentinei, toate membrele grupului G20 sunt sub asediu Covid 19.
O sarabandă a informațiilor, recomandărilor urmată de negări, reinterpretări și contraziceri te fac să te întrebi ce salată de ciuperci consumă unii oficiali pandemici. Academiile lumii discută sexul Covidei, marii savanți trag cu ochiul la catrenele lui Nostradamus ducând totul în derizoriu, până și Teoria relativității lui Einstein. Trendul în afaceri nu mai este dat de cotațiile la bursă ci de rata de multiplicare a industriei videochat.
Medici, psihologi, sociologi și matematicieni abordează subiectul, individual sau în laborator, încearcând să dezlege misterul acestui inamic planetar. Este clar că autopsiile sunt cheia pentru a înțelege câmpul tactic al Covidului, dar OMS-ul se opune, alimentând teorii conspiraționiste.
De vreo 30 de ani limbajul de lemn a fost înlocuit de cel de plastic. În modă, afaceri sau politică se discută despre modele fluide și adesea discutabile. În derută, lipsite de cultură, rebuturi ale sistemului șchiop de educație, elevele își abandonează studiile sperând să devină amante de fotbaliști. Este modelul maxim de succes în viață promovat de știriștii televiziunilor autohtone, traficanți de emoții acoperiți c-o foaie de plăcintă…
Dar modele sunt multe… Pentru responsabilitatea în siguranța construcțiilor și prevenția seismică, un model de urmat este Peru. Și Covidul lansează hiturile sale. Coreea de Sud pare că gestionează exemplar sistemul medical, având și capacități de export pentru materiale de luptă covidică. Criza de sistem generată de pandemie a scos încă o dată în față modelul suedez, reper pentru pentru toleranță, educație, calitatea vieții facilitată de orientarea autorităților spre binele public. Fără panică, având încredere în autorități, suedezii au păstrat economia funcțională, restaurantele deschise, calendarul cultural și-a urmat cursul. Au pierdut bătălia în azilele de bătrâni, urmând trendul G20, dar punctează maxim la nivel economic.
Pe noi, tunurile trase de profitorii pandemici ocrotiți de cururi înalte ne aduce în discuție ca antimodel, la fel și Șparanghelionul. În țara-pușcărie înghesuiala de la aeroportul din Cluj s-a făcut cu derogare înaltă, dar neasumată.
Vă amintiți ce emoție s-a stârnit când domnul Raed Arafat a jurat pe Constituție, refuzând și Biblia și Coranul?
După ce 1200 de români, victime ale pandemiei, nu musai ale virusului, au fost îngropați goi, în doi saci de plastic, cu participarea a opt persoane dintre care unul a fost preotul, altul dascălul, în cazul mitropolitului Pimen s-a făcut încă o derogare, de peste 1000 de persoane.
Acum aflăm din gura domnului Raed Arafat că pentru dulăi nu există Constituție!
„Este solicitarea personală a Mitropolitului Moldovei și Bucovinei. E foarte greu să refuzi când e vorba de așa ceva…”
Ei bine, în timp ce televiziunile vă țin ocupați cu Marghioala de la Clejani, eu vă dau o știre care să vă pună pe gânduri: grupul de Fb de peste 5600 de persoane cu numele ”Susțin Raed Arafat” și-a schimbat numele în ”Jos dictatura sanitară!”

Vine lupul! Nu vine lupul!

Mama mai are două luni ca să bifeze 81 de ani. De câte ori revin în oraș o duc în satul ei, să vadă Siretul, să se plimbe pe izlaz. Apoi mergem la Dunăre sau în Grădina Mare; o provoc la povești. Se bucură să dea cu piciorul într-o minge, dacă îi iese în cale. Obosește repede. Parcă ieri avea 39 de ani. Dacă n-am cum s-o vizitez, o sun. De când am schimbat abonamentele, vechiul telefon n-a mai fost compatibil. Cu cel nou se descurcă doar să răspundă. Sunt prea multe operațiuni, meniul este complicat, nu reușește să mai apeleze. O sun eu de câteva ori pe zi. Uneori trebăluiește și nu-l aude. Insist până mă asigur că este bine. O mai întreb de rude, o mai întreb din copilărie, despre bunici. Gătește, spală, deretică… N-a mâncat niciodată mezeluri, conserve, nu s-a lăsat păcălită de Vegeta sau Delikat. Este tot mai slăbită, dar ține pasul. Îi iau Bilobil, vitamine, miere de albine, ciocolată neagră, mici răsfățuri pe care nu și le permite din pensia ei de 840 de lei. S-a inundat arhiva, ghinion, și nu i s-a putut reconstitui vechimea. Nici acte din vremea refugiului nu mai are, alt ghinion, alt drept de care n-a putut beneficia.

Pe 18 martie era tot mai slăbită. Aproape nu i-am recunoscut vocea. Am discutat cu ea, am făcut-o să zâmbească, apoi să râdă în hohote. I-am spus că am sunat-o și pe doamna profesoară Vânătoru, să mă asigur că este bine, și pe cumnatul ei, oltean, să mă asigur că are cine să-i facă piața. Brusc, a răsucit discuția:

 – Doar lămâile cu miere mi-au mai dat puțină putere. Dar azi am terminat ultima lămâie și m-am dus la Penny, să-mi mai iau câteva.

Am încremenit.

– Cum?  Ai ieșit din casă? Tu, care ești atât de deșteaptă? Tu, care mănânci sănătos și citești toate prospectele la medicamente?

Am certat-o în câteva reprize, apoi am încercat să înțeleg… Trei zile de discuții lungi la capătul cărora frânturi de vorbe, gânduri șoptite, m-au luminat. Este ca atunci când strigi de prea multe ori că vine lupul, iar când fiara este în târlă nu mai crede nimeni. Atunci  când un scriitor este transformat de presă în asasin odios printr-o manipulare diabolică, apoi dezmințirile se fac subțirel și pe alocuri, când copilul tău este terfelit de o haită și intelectualii tac și politicienii tac, ei bine, totul pare o altă manipulare, perdea de fum pentru folosul cuiva. Da, oameni buni: de la plecarea elicopterului de pe CC, agenda politicienilor a fost diferită de a poporului, presa a strigat de prea multe ori: vine lupul! Acesta este motivul pentru care bătrânii ies pe străzi!

CRIZA DE HÂRTIE IGIENICĂ

 

Fragmentul este dintr-un roman în curs de apariție. Criza coronavirusului suprapune realități noi în matrițele vechilor coșmaruri. Cortina de fier a fost înlocuită de Războiul hibrid. Unde ne sunt prietenii, care ne sunt dușmanii? Nu avem prieteni, fiindcă statele nu au prieteni ci doar interese.  Iar dușmanii sunt adesea sub steag fals, lupi pragmatici purtând blăniță de mioare. Textul este prea scurt pentru luminări geopolitice, dar suficient pentru un zâmbet.

Magazinele erau goale, doar creveții vietnamezi, conservele de pește și borcanele cu tocăniță de legume cârpeau decorul precar al noii orânduiri în plin faliment. Primele dispăruseră produsele de export, dar nici bunurile de strictă necesitate nu erau de găsit. Ambalajele erau tipărite neglijent, din carton reciclat. Nici hârtia igienică nu mai era o prioritate. Cea fină, pentru cururi înalte, se distribuia doar prin magazinele partidului. Pentru gloată se producea un fel de glaspapir din hârtie reciclată.

    Tanti Dana nu se putea acomoda cu muncitorescul curpapir abraziv, brevetând o soluție alternativă: un burețel grosuț de la un bigudiu tip sarma, pe care-l spăla temeinic și-și păstra în soluție de apă cu bicarbonat. După o săptămână de utilizare îl arunca, băgând în circuit altul nou. Mândră de invenția ei, se mai lăuda cu discreție pe la cucoanele pe care le frecventa ori pe la iubuțeii ei care cădeau pe spate de admirație. Unii îi cereau să le confecționeze și lor un ștergător de popou.   

     Dar bucuriile nu țin mult și la un moment dat, un doctor ungur, pe care-l cunoscuse la băi, se arătă consternat de multiplicatorul de microbi inventat de tanti. După o predică umilitoare, o evită fățiș până la sfârșitul sejurului.

     Pagubă-n ciuperci! Erau destui bărbați veniți la stațiune pentru agrement. Până seara, tanti își făcu un nou agațament, un inginer moldovean, hâtru și fericit c-a evadat singur de acasă.

     În dimineața următoare, ungurul îl abordă la barul hotelului pe noul drăguț, atenționându-l pe respectivul că madam face la peruche dubios piurețel.

     Barmanița, care era singură cu cei doi și-i ciupise substanțial la notă, se simți ofensată și-l plesni pe doctor c-o tavă în cap. Noroc că tava era din plastic și se crăpă fără să-i provoace victimei daune substanțiale.

    –Deșteptul cedează! – decretă fata, aruncând cioburile la coș.

    Tanti Dana apăru pe scena de final, fără să știe ce-a pierdut.

    –Cioburile aduc noroc! – profeți și inginerul, care o luă pe tanti la braț. În drum spre izvoarele de unde-și luau rația de romantism și sănătate, îi povesti amuzat incidentul dintre ungur și barmaniță.

    Întoarsă de la stațiune, tanti renunță cu părere de rău la piurețel, dar o salvă un alt iubit, nea Vladimir, linotipist la tipografie. Acesta-i aducea câte un teanc de ziare, tăindu-le meticulos la format optim. Mulțumită de noua soluție o puse în practică cu entuziasm, până de trezi cu niște mâncărimi în zona sensibilă. Cum era vedetă în oraș, se deplasă la București pentru compromițătorul consult.

      Belea! Făcuse o alergie la tușul tipografic care conținea mercur!

     Doctorul din București îi sugeră o soluție infailibilă: un burețel spălat conștiincios după fiecare utilizare și păstrat într-un borcan de bicarbonat!

    –Să mori, tu, doctore?– îl bruscă ea, convinsă că povestea ei s-a propagat de la ungurul gură spartă și că medicul își bătea joc de ea.

 

Ambulanța pentru Literatură lovește din nou!

Rolul Ambulanței pentru Literatură este să-i mai desprindă pe oameni din fața ecranelor. Prin poveste bună și umor, îmi cuceresc cititorii, ținându-i captivi între paginile cărților. După recentele evenimente, am înregistrat și câteva performanțe. O mostră mai jos:

 

O însemnare mai veche

Am găsit această postare în blogul meu. O puteau găsi și jurnaliștii, deontologii cum le place să-și zică, care s-au dezlănțuit împotriva mea în noaptea de 4 spre 5 august. Unii au înțeles c-au dat-o de gard, au șters mizeriile făcând loc adevărului, alții încă rătăcesc prin bălării, că de, le aduce trafic cât n-au visat nici după un cui ori un energizant cu etnobotanice.

Am văzut pe Discovery un documentar despre locuitorii din zona muntoasă a Daghestan-ului. Oamenii aceia trăiesc în bordeie semi îngropate; nu au nimic, nici măcar lemne de foc. Datorită altitudinii, nu cresc decât jepi şi capre. Pereţii bordeielor  sunt tapetați de excremente de capră, pe care, după uscare, le folosesc la foc. Tizicul acesta este folosit ca să încălzească groapa în care coc lipii și cartofi. Pretind că sunt urmaşii dacilor.  Aerul curat şi izvoare minunate îi fac fericiți.
Mi-am dat seama că asta fac şi eu: iau toate mizeriile şi toate răutăţile din viaţa mea, pe toţi psihopaţii şi toţi sadicii care mi-au stricat copilăria şi, prin proza mea afurisită, îi transform în zâmbete sau hohote de râs. Iar când am norocul să întâlnesc poveşti frumoase, mă bucur de ele şi le scriu pentru cititorii mei, fiindcă bucuria nu trebuie nici astupată, nici risipită.
Cu hohotul de râs înfrunt toată Răutatea Lumii…

 

https://doinapopescu.wordpress.com/2017/12/06/o-insemnare-mai-veche/

I am a writer

Cui îi este frică de Doina Popescu-Brăila?

Nu ratați! Încă din 2015, cu sau fără Ambulanța pentru Literatură, Doina Popescu-Brăila era extrem de periculoasă! Apasă Play!

 

O omletă și patru cârnați

Fragment din romanul Dragoste și ciocolată

ISBN    978-606-94109-0-5

Locuiam în centrul oraşului, asta era de bine, într-o casă naţionalizată destul de mişto, pe care o împărţeam cu mai mulţi vecini la comun, ceea ce era al naibii de nasol. Şi de departe şi de aproape, Victor Iordache era cel mai nesuferit vecin. Arina râdea de chiloţii lui, fiindcă nu existau în comerţ asemenea dimensiuni şi, nevastă-sa, madam Mery, îi făcea, din cele mai ieftine materiale cadrilate, nişte enormităţi. Trei perechi de chiloţi, marca Grasu, încărcau o frânghie întreagă!

Sorin, vărul Arinei, se miră: ce feţe de pernă mari şi borâte au vecinii voştri!

–Nu-s feţe de pernă! Sunt chiloţii lu’ Grasu, băieţel!

Şocat, a luat un metru de tâmplărie şi, seara târziu, după ce-a intrat Grasu în casă, i-a măsurat. Metrul avea cu zece centimetri mai puțin decât chiloții buclucași. Grasu stătea doar pe băncuța din curte, ori în casă în pat, fiindcă la un metru și zece, nu-i încăpeau bucile pe niciun scaun. Madam Mery ne povestea că noaptea dormea în fund, fiindcă dacă se întindea, îi presa slănina pe inimă și se sufoca.  Sforăitul lui era la concurență cu zgomotul ce răzbătea până la noi din port, de la marfare, macarale și elevatoare. Ani de zile, Sorin a povestit la tot neamul ce dihănii de chiloţi i-a fost dat să vadă!

Grasu era antipatic şi fiindcă stătea veşnic la masă, în curte şi monitoriza tot, punând etichete răutăcioase şi tachinând pe toată lumea. Aceasta, în momentele paşnice, fiindcă dacă întârzia poştăriţa cu pensia, sau i se năzărea ceva, să te ţii; scandal zile întregi!

Arina îl fenta, primind toată corespondența la post-restant. Astfel, iubirile ei adolescentine rămâneau necunoscute cartierului.
Madam Mery, nevastă-sa, fără să fie scundă, să fi avut maxim 45 de kilograme cu ţigară şi portţigaret cu tot. Din spate păpușă, din față mătușă, era cumsecade, chiar dacă oamenii ziceau că-i slabă de-a dracu’ ce-i.
Cel mai tare se distra Arina când mergea Grasu la Aprozar. Avea platfus şi cei 200 de metri până la colţ îi făcea în jumătate de oră.
Ca să-i facă în ciudă, îl pândea când se-mbrăca şi ieşea pe poartă imediat în urma lui. Trecea agilă pe lângă el, stătea la coadă,  făcea drumul de întoarcere şi el abia îşi târa şuncile în drum spre aprozar. Ajungea cu zarzavaturile acasă şi-avea timp berechet de o şuetă cu madam Mery.
   Femeia obișnuia să spună că trăia rău cu răutatea lui, suferise mult, încă din tinereţe: o înşelase şi-o bătuse cu sălbăticie.
Nedumerită, îi punea aceleaşi vechi întrebări: de ce l-a luat, şi de ce nu l-a lăsat. Pentru ambele avea un singur răspuns: l-a iubit!
Pentru Arina era absolut incredibil. Cine l-ar fi putut iubi pe acest animal pisălog, arțăgos și răzbunător? Într-o zi, madam Mery scoase o veche cutie de pantofi şi-o răsturnă pe pat. Câțiva nasturi porniră de-a rostogolul prin pliurile cuverturii. Un superb actor de cinema, în haine elegante, râdea fericit în acele poze sepia, ori alb negru. Nu putea să creadă! Victor Iordache fusese un bărbat incredibil de frumos şi elegant! Madam Mery fusese robită frumuseţii lui! Băgând cutia la loc, Arina văzu în cămară şirul de cârnaţi şi-și aminti de-o nedumerire mai veche:

–Doamna Mery, zise ea, dacă tot mi-aţi dezvăluit acest secret, lămuriţi-mă, vă rog, de ce cârnaţii dumneavoastră au 75 de centimetri? De ani buni mă frământă întrebarea aceasta?!

–Eşti foarte tânără, drăguţă! Instinctiv, femeile fac cârnaţii după propriul ideal.

–Idealul dumneavoastră masculin este de şaptezeci şi cinci de centimetri?- întrebă fata uluită. Nici măcar Terente…

La lipsa ei de informaţii de la acel moment, funcţionând doar pe presupuneri şi imaginaţie, avea vreo 16 ani, tot ce era peste 45 era absolut inutil(sic!).

Şi, dacă istoria cu idealul era pe bune, deja era tragic: urmând exemplul mamei, ea făcea cârnaţii de vreo cinci ori mai mici! Era deja confuză!

–A, nu drăguţă!- zice madam Mery, eu sunt excepţia care confirmă regula. Eu fac cârnaţii de 75 pentru că Victor mănâncă o omletă cu patru cârnaţi. Adică o omletă de 16 ouă cu 4 cârnaţi.

Făcând calculul, Arinei nu-i veni a crede:

–Adică mănâncă 16 ouă şi trei metri de cârnaţi la o masă?

-Da’ dar, când locuieşti la comun şi toţi vecinii sunt cu ochii pe tine, vezi ce  firesc şi inofensiv sună: nevastă, pregăteşte o omletă şi patru cârnați!

citeşte despre Grasu şi PUTEREA MINIJUPULUI

Moroșanul cu tricoaie

Am nășit în viața mea de două ori, la zece ani distanță și, coincidență, de fiecare dată la Cavnic, în Maramureș. În 1998, povestind unor tineri cum m-a cerut Piticu de nevastă după o oră, au căzut pe gânduri vreo săptămână. Pentru cine nu știe, ora de gândire a regățeanului este echivalentul săptămânii ardeleanului. Moroșenii sunt urmașii dacilor liberi și-s cei mai faini oameni! Ne-au sunat, hotărâți, joia următoare, că sâmbătă se căsătoresc și ne pun nași. Hopa! Cam din scurt! Și la Brăila, și-n Maramureș, între joi și sâmbătă, nu există decât vineri. Evident, am întârziat în trafic, ratând momentul de la biserică, dar am picat la țanc pentru un chef strașnic! Oamenii nu s-au supărat, fiindcă obiceiul zonei este ca mirii să aibă mai multe perechi de nași. Ceva gen, roata de rezervă, cu rol practic, la o nevoie, tinerii să aibă în naș un sfătuitor și un prieten.

A doua oară, în 2008, din prevedere, ne-am adunat de joi. Eu am venit cu alai serios, că doar Brăila n-o fi la capăt de lume! Ca noi, au venit prietenii Zanilor din toate colțurile țării, ba chiar și din Spania, și de joi au început petrecerile. Nunta a ținut ca în basme, o săptămână, pentru că prietenul meu, Ștefan Zan, era mare iubitor de feciori, de prieteni și de voie bună! Ce de povești, ce de pălincă, ce mai amintiri!

Cununia s-a ținut sâmbătă, pe 23 august, la biserica din Cavnic, dar fiind cazați la Ocna Șugatag, am comis-o din nou! Năzdrăvanii nuntași, veniți din Brăila, au vrut să se convingă de minunea despre care le tot povestisem, unde mașina urcă singură la deal. Și-a urcat, frate! Și pe la casa mirelui am întârziat, fiindcă un vornicel a povestit în versuri viețile mirilor și a celor două perechi de nași. De zece ani eram prieteni ce nea Ștefan, socrul mare și, cum pălinca mi-a dat spor la povestit, vornicelul știa și ce uitasem noi despre tinerețile noastre.  Dar, și mai mare uimire ne-a produs ușurința cu care versifica acest Adrian Păunescu de Maramu!

Și, ca să nu mai lungesc vorba, că-i poveste de cuprins între filele unei cărți, în Maramureș oamenii nu știau proverbele și aforismele auzite de la mine și considerate de ei… brăilenisme. Dar și eu am avut multe mirări… Acolo, nu primarul este cel mai respectat personaj din localitate, ci acela care are mai mare meșteșug la pălincă. Auzi mereu expresia femeia asta trăiește cu fiu-su!, cu referire la femeile coapte, avide de iubiți mai verzi, obicei întâlnit și la femelele elefant care îi inițiază pe tineri. Când o familie vrea să anunțe în comunitate că are fată de măritat, pune oale vechi într-un pom. O altă uimire a fost să văd penisuri din piatră la geamuri. Și mai aveau oamenii locului un obicei. Turcia le era peste mână, sau peste țară, așa că treceau vama de la Petea, cumpărându-și tricoaie de la non-stop,  din Ungaria.

Astăzi, un moroșan a încălcat protocolul funcției și a vorbit colocvial, ca între prieteni. Poate au tresărit doamnele, auzind nonșalanța cu care chipeșul secretar de stat a rostit cuvântul tricoaie, dar pentru cine și-a făcut măcar două concedii în Maramureș nu mai este niciun mister: așa spun ei la tricouri.

Oameni buni! Iubiți graiurile, regionalismele, argoul, jargonul, zicerile bășcălioase, căci ele dau culoarea, savoarea și efervescența limbii române! Prefer tricoaiele, limbajului de rumeguș!

Vizitați Maramureșul și păstrați-vă umorul!

 

 

Pirandele și ceasul lui Ivan

În copilăria mea se discuta despre un tip Ivan, căruia i s-a furat ceasul. Oamenii au început să-l compătimească și să tot povestească întâmplarea. Fiecare a mai pus ceva de la el. După câteva ore, nimeni nu mai știa dacă lui Ivan i s-a furat ceasul sau Ivan a furat ceasul cuiva. A doua zi, ieșind Ivan din casă, s-a trezit ciomăgit de vecinii furioși, care-l acuzau că a furat un ceas.

Citiți declarațiile martorilor din dosar și vă cruciți!

Verdele ucigaș

PROLOG

VERDELE UCIGAȘ

(prolog la Romanul Terente-Zodia zmeilor, autor Doina Popescu-Brăila)

   În cazinul de la etajul cafenelei Bucureșci era agitație mare. Încă de dimineață, greii Brăilei erau încinși la joc: afaceristul armean Mărgărit Aslan, Iorgu Adler, directorul Băncii Comerciale Române, cu sediul în Piața Sfinții Arhangheli[1] la numărul 7, ardeleanul Damian Popescu, mare proprietar de rotărie-fierărie[2] pe strada Regală și Theodor Lichiardopol, proprietarul morii gigant ce procesa un vagon de făină pe oră[3], adică 24 de vagoane zilnic, peste moara Violattos, cu 15 vagoane, cea din urmă fiind cotată ca fiind cea mai modernă din sud-estul Europei. Țancu, proprietarul fabricii de cărămidă, de a cărei producție depindea ridicarea întregului oraș și boierul Eremie, având moșii întinse în Balta Mică și la Stăncuța, de loc din zona Brașovului, urmăreau jocul cu interes, uitând să mai foiască gazetele. Cafelele se răciseră în cești, toți făceau economie la mișcări, parcă să nu vânture aerul, să nu sperie norocul. Masa, acoperită de postav verde, care pe unii îi îngropase în mormane de galbeni iar pe alții îi aruncase în ștreang după teribile ruinări, era acum în puterea lui Iorgu Adler.

Mărgărit Aslan trăgea din pipă cu ochii arși de febră. Avusese cărți proaste, ghinion statornic cu miros de praf de pușcă. Prietenii îl îndemnau să plece, dar gheara viciului îl țintuia în jilțul confortabil. Averi, făurite cu sudoare ori vicleșug în trei generații, se topiseră ca nimic în doar câteva ceasuri: viile, moșia, prăvăliile.

–Dacă te ridici acum, de mâine trebuie să-ți iei slujbă, să ții casa, nevasta și copiii! – zise Țancu, proprietarul fabricii de cărămidă.

–Sărac, Aslane, dar nu falit! – îl incurajă Damian Popescu. Hai! Ridică-te! Pleacă!

–Avem nevoie de un director la noi, la Banca Portului. Cred că și tu, Damian, îmi vei susține propunerea în comitetul director…- zise boierul Eremie cu voce plăcută, baritonală.

Crupierul îi sugeră să se retragă, dar armeanul nu se lăsa dus.

 Vasali urmărea cu inima strânsă. Era băiat de alergătură la cazin de peste un an și văzuse multe partide terminate prost. Dar Aslan era tatăl Anei, fata micuță cu ochi negri, vioi. Flăcăul se simțea direct implicat. Nu-i plăceau fetele, fiind urâcioase și răzgâiate, dar Ana era altfel: directă, grațioasă, fragilă și, totuși, energică. Visa să piloteze avioane[4].

Pe când era băiat de prăvălie la Vladimir[5], cofetăria de lux a orașului, o vedea adesea la coadă. Știa exact care dintre bunătăți erau preferatele ei: baclavale, cataif, trigoane și gogoși á la Constantinopole. Elevă eminentă la Colegiul Romașcanu, vorbea cu el fără sfială și părea c-a citit toate gazetele din lume, atât era de deșteaptă. Vasali era dezghețat și silitor la învățătură, dar neavând bani să se țină la școală, scrisese reginei o scrisoare solicitând o bursă. Jalba se rătăcise prin cancelarii ori vreun funcționăraș o ținea la sare, astfel că flăcăul pierduse nădejdea și, după terminarea clasei a VII-a, se apucase de muncă. Uneori juca șotron împreună cu Ana lângă fântâna din Centru, alteori fata îi dădea trotineta și lui, să se plimbe pe aleile din Grădina Mare.

Încă o mână proastă și armeanul pierdu și casa.

Lichiardopol privea tăcut și cinic prin fumul albăstrui de țigară. Mai trăise astfel de scene și nu doar o singură dată. Brăila era orașul în care și istoriile și greșelile se tot repetau. Nici nu se răcise bine Tomac, cârciumarul ce ținea Delfinul, în bulevardul Sânta Măria, colț cu Fortificației. Îl găsise feciorul atârnat în funie, în beciul cârciumii. Când să fi fost?- se întreba industriașul. Mai pe primăvară, puțin înainte de Paști, când tot Adler îl luase la zar, barbut după vorba turcească. Tomac cumpărase Delfinul de la creditori, după ce fostul proprietar își pusese juvățul de gât, după o altă noapte dezastruoasă la cărți. Ca și în trecut, urma, inevitabil, glonțul. Tehnica avansase, funia ieșise din modă…

Tabăra scepticilor era numeroasă. Cei ce sperau într-o revenire miraculoasă a armeanului erau doi: Vasali, care vedea doar binele Anei și crupierul, care trăise răsturnări spectaculoase la jocuri, în cazinurile de la Nisa, Monte-Carlo ori Paris.

Aslan se ridică buimac, clătinându-se.

Iorgu Adler îi întinse chitanța:

–Halal, mon cher! Îmi dai brânci să-mi semnez condamnarea…- șarjă sarcastic armeanul în timp ce iscălea. Voia să pară sigur de el, dar vocea cleioasă îi trăda tulburarea.

–O scăpare tot mai ai…- șopti bancherul și toți îl priviră consternați.

–Ce glumă faci? – tună boierul Eremie.

–Este alegerea lui, mai are o șansă!- ripostă Iorgu.

–Ce voi să zici? – îl luă din scurt și Țancu pe Iorgu Adler.

–Sofia… – șopti dintr-o suflare. Pentru ea îi dau toată averea înapoi… Bașca polițele de peste an… – plusă bancherul cu glas ce ascundea o poftă veche.

Aslan se prăbuși în scaun. Prietenii îl ironizau adesea că este singurul armean nepriceput în afaceri, dar răzbunat de soartă c-o nevastă strașnică, mai tânără cu 20 de ani, bucovineancă de viță boierească. Cu gesturi mecanice îndesă pipa cu tutun, folosind un futac argintiu cu plăsele din sidef. Sorbi lung din cognac, privind ciucurii din cristal ai lustrei de parcă i-ar fi numărat:

–Împarte cărțile! – se răsti la crupier.

Toți își părăsiră mesele de stos și bacara și făcură cerc în jurul lor.

–Toarnă cognac!- porunci Iorgu și ochii i se subțiară, ca restul jucătorilor să nu-i citească bucuria. Vasali se cutremură, asemuidu-i vocea cu șuieratul șarpelui.

–Și o havană, băiete!- ceru răgușit Aslan, a cărui pipă se stinsese.

Aprinse havana cu gesturi scurte, măsurate, care să-i mascheze tremurul mâinilor; sărmanul actor nu mai păcălea pe nimeni…

Vasali își făcu loc lângă beligeranți.

Liniștea se așternu posacă, de parcă toți își țineau până și suflarea, încremenind ca într-o fotografie de demult. Doar lumina era vie și nepăsătoare, alergând între ciucurii de cristal ai candelabrelor, reflectându-se jucăuș în apele fastuoaselor oglinzi venețiene și-n fațetele din cristalul paharelor cu lichid chihlimbariu.

Crupierul, școlit în marile cazinouri europene, făcu jocurile cu mișcări egale, nivelate de rutină.

Protagoniști sau simpli spectatori își sorbeau în tăcere cognac-ul cu gesturi sacadate, irosind aroma băuturii fine, adusă în butoaie de stejar, cu mare cheltuială, din îndepărtata Marsilie. În Club fumul de pipă, îngroșând pe cel de havană, devenise înțepător, aerul era prea puțin, bucuria pierise. Zborul cărților tăie aerul și, ca într-o cunoscută coregrafie, se aliniară în fața jucătorilor.

Aslan întoarse primul. Fumul gros îi irita ochii. Senzația de arsură sub pleoape era acută. Lacrimile ar fi spălat usturimea, dar strânse ochii și trânti paharul de pământ, ca să abată privirile spectatorilor:

–Cioburile aduc noroc! – mugi el. Noroc! Dar… nu astăzi, nu mie! Își trecu mâna peste frunte ca și când ar fi vrut s-o maseze, apoi frecă ochii, mascând lacrimile care-i clăteau fierbințeala.

O voce ridică privirile tuturor:

–De aceea nu calc în localuri frecventate de greci: duhnesc a hamsi și a brânză de capră, iar în zori nu mai găsești nici măcar o farfurie ori un pahar întreg[6]! De calci fără băgare de seamă pe covorul de cioburi, un colț îți poate sparge piciorul… – se tângui Damian Popescu. Glasul lui lipsit de veselie sună fals, un biet actor ce-și rostește replica neconvingător.

Vasali se dezmeticise primul. Strecurându-se agil spre ușă, auzi în urmă pe Aslan zicând cu voce potolită:

–Mai dă-mi o havană, băiete! Ultima… Cum ar veni, țigara condamnatului!…

Auzise destul. Din capul scărilor își dădu drumul să alunece pe balustradă. Ajuns în stradă dintr-un salt, traversă Piața Sfinții Arhangheli în goană. O cârmi pe prima ulicioară și alergă într-un suflet până la casa semeață ce se profila pe colțul din dreapta, cum intrai pe strada Sân’ Nicolae, cotind spre Regală.

Aruncă o pietricică în geam și, ca la un semnal cunoscut, fereastra se deschise:

–Ce-i cu tine, mă? – întrebă Ana, mirându-se de îndrăzneala băiatului.

–Am o vorbă cu mama ta, coana Sofica! Nu-i vreme de pierdut!

–Sunt destul de mare! Am 13 ani!- se îmbățoșă fata. Spune-mi mie!

–Îți zic că nu-i de glumă! Nici vreme de pierdut! Vin de la Cazin, de la Bucureșci! Iertare de așa veste: conu’ Mărgărit a făcut-o de oaie! A pierdut averea, casa! – se codi puțin… Pe…pe coana Sofica!…

–Jur să nu mă mărit niciodată![7]– strigă Ana și tăria din glas îi birui pentru o clipă groaza din suflet.

O servitoare se iți în spatele ei.

–Ană! Ce vorbe are un bandit pentru prințesa mea?!

Trăgând-o în casă, femeia îl sudui pe băiat și închise cu pocnet fereastra.

Vasali oftă: cât de slab se dovedise Aslan, tatăl, ce puternică făptură, micuța Ana!

Flăcăul privi cerul cu îngrijorare. Din puzderia de stele, una se desprinse și căzu spre pământ.

O țigancă tânără, ochioasă, purtând fuste înflorate, plisate și cu bănuți împletiți în cozile îngroșate cu șireturi roșii, se opri în dreptul lui:

     – Huăi!-Uăi! Cascî urechili ghini, băistrucule! Prințesa-i cu stea-n frunti! Hacu’-i ultimași datî când v-ați vorghit!… Di ispravili dânsii o sî găvăreascî lumea tătî! Tăți o sî cazî-n mirări, tăti gazetili o sî scrii! Huăi!-Uăi! Sluga proastî zici cî nu-i di nasu’ dumitali… da’ șini-i dânsa sî aighi habar… Fata-i roua zorilor, dumneatali ești krivecul[8] din miaz’noapti! Da’ sî ții minti, baistrucule!… Și dumneatali fași umbrî di prinț… Șî di tini s-or țini gazetili scai! Ci di daraveli, ci di curvișaguri, ci di îndrăsneli, ci di scorneli! Doar cî faima ți-i piazî re șî-ți grăghești chieirea! Di vrai sî scachi, sî fuji în lumea largî! Pi tăți harhanghelii! Ci-o sî mă mai pominești într-o zi!… Huăi!-Uăi!

–De unde ești, fă?

–Uăi! Din Cuvurlui… Din Gălați, holeacî mai sus, nici cea, nici  hăis, spre Tutova… Uăi!-Uăi!

–Se vede! Din Moldova… Ai altă vorbă…

     Văzând lumina zilei sub semnul taurului și fiind cam larg la pungă din născare, din puținul lui îi aruncă o para:

–Ține aci, una pentru osteneală! Și mai ține încă una, să-i faci fetii fermece, să-i fie lin la drum…

 –Uăi!! Huălicî muicî! Săr’ mâna șî bogdaprosti, boiarule! Citit-am ghini cî ursitoarili ți-or pus lușeferi la scăldători! Pazești-ți schinarea șî catâți di grijî! Sî nu carecumva șî uiți! Șăzi ghinișor cu hadaragul[9] șela! Uăi!

Primind confirmarea năpraznică și de la Țancu, Sofia Aslan și cei patru copii ai săi fugiră în aceeași noapte la București, primind găzduire în casa unui prieten armean.

Jurnalele de a doua zi anunțau detaliat, pe prima pagină, sinuciderea afaceristului Mărgărit Aslan. Vânzătorii de ziare se țeseau în tot orașul strigând cât îi țineau bojocii. Alergau, vindeau tot brațul de ziare, făceau suveică și se-ntorceau să mai ia un rând și încă unul. Senzaționalul le hrănea afacerea, precum hultanii se înfruptă din leșuri.

Tragedia din mica comunitate de armeni se revărsă asupra întregului oraș: greci, turci, italieni, germani, români ori lipoveni discutau întâmplarea cu aceeași strângere de inimă, cu aceeași părere de rău.

Vasali, simțind că-și pierde sufletul în iadul verde[10], abandonă slujba ușoară de la cazin și se angajă mus pe un șlep.

Plouă trei săptămâni în șir, pentru a spăla păcatele și-a primeni orașul. Dunărea, martora înălțărilor urbei și-a răsunătoarelor căderi, adună șuvoiul de șoapte și lacrimi să-l dăruiască mării.

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] Piața Sfinții Arhanghel-Piața Dumitru Ionescu- în prezent se numește Piața Traian.

[2] Clădirea cunoscută de brăileni drept Casa Armatei, în prezent retrocedată.

[3] sub capacitatea de 40 de vagoane pe zi, ce s-ar fi putut procesa datorită puterii instalate de 1350CP, conform documentelor deținute de Muzeul Brăilei Carol I.

[4] Ana Aslan- la 16 ani a pilotat un avion Bristol Coandă.

[5] Cofetăria Vladimir, aflată în Piața Sfinții Arhangheli nr 14, lipită de Hotelul Splendid, fost Hugo, devenit hotel Danubiu și în prezent sediu BRD.

[6] Referire la obiceiul grecilor de a sparge pahare și farfurii la petreceri.

[7] Ana Aslan nu s-a căsătorit niciodată.

[8] Krivec=Crivăț

[9] Hadarag-terteleac, terteleag, ștremeleag, dârjală, pătăchie, premeteală, toropală, sramotă.

[10] Mesele de joc aveau postav verde, la fel și mesele de biliard și lămpile acestora. Alte mese aveau mijlocul blatului îmbrăcat în piele verde. Toate jocurile erau cu miză, pe seama lor se făceau pariuri.

Ambulanța care fură copiii mincinoși

În noaptea de 4 spre 5 iulie 2018, isterie pe bulevardul Dinicu Golescu, cam la 20 de metri de grupul statuar al boierilor Golești. Gloate inepte m-au sechestrat, agresat, ars cu țigara pe obrazul drept. Normal ar fi fost să se adune atâta popor când am lansat oricare dintre cele 13 romane. Comisia Zurich, Copilul Dunării, Haiducul Dunării, Terente -Zodia zmeilor sau Cafeaua de după sunt cărți pentru care ar fi putut să se calce lumea pe picioare ca să le obțină cu autograf. Dar, zeii au hotărât altfel. După show-ul din bulevardul Dinicu Golescu și prelungirile de la Secția 3 de Poliție, instigările au continuat pe Fb și junk-site-urile și-au făcut trafic pe spatele meu. Mii de indivizi m-au sunat și mi-au trimis mesaje pe Fb, amenințându-mă cu moartea. Unii s-au lămurit de cacealma și și-au cerut scuze, alții vor să-mi cumpere ambulanțele să le ducă la fer. Cică, dacă voi circula cu Loganul, nu mai are nimeni treabă cu mine. Super oferte am primit de la etnici romi din Târgoviște, Mureș și Slobozia.

Zău? Nici elefantul nu intră în frigider, nici Ambulanța pentru Literatură nu intră în Logan!  

Am obținut pe cale legală copia dosarului de la Parchet. La televiziuni și pe site-uri s-a discutat cu patos despre cei doi copii, Dragoș și Noni, ademeniți cu bomboane în ambulanță, bla-bla, bla-bla… doi eroi haladiți, care au evadat din ambulanță.

Copilul Dragoș Antonio de 12 ani, cunoscut de unii drept Dragoș și de alții drept Noni, a dat următoarea declarație în prezența tatălui:

Dar, cei patru apostoli erau trei: Luca și Matei!  Copiii care se tem de ambulanțe, să stea în casă și să citească o carte! Garantat, se vor vindeca de spaime și bau-bau!

Ambulanța pentru Literatură merge mai departe!

 

Despre prostie

Prin 1991 eram profă de mate.  Directorul școlii era de geografie. Dulău bine hrănit, avea un solid instinct de conservare și o lăcomie pe care nu se străduia s-o disimuleze. Pentru intimi era Victor. Filotim, descărca regulat portbagajul la inspectorat. În școală era tigru.

Într-o zi mă aflam în biroul lui să discutăm o modificare la orar.

Intrând cu tupeu, fără să bată la ușă, o portăriță i-a adus plocon o pereche de pantofi din Turcia. Directorul i-a probat bucuros; îi veneau perfect! I-a băgat sub birou și i s-a adresat răstit:

-Fato, nu-s răi, dar să-mi mai aduci încă o pereche, cu două numere mai mari!

Iritată, femeia l-a apostrofat:

-Haoleu! Să moară familia mea! Da’ ce, bre, nea Victore, vrei să-ți potcovesc tot neamu’, ?

-Tot pentru mine-s, fă! Io-mi tai unghiile de două ori pe an și tre să fie pantofii mai largi! –  a explicat el nonșalant.

-Mă iei la mișto, bre? Vrei să fie pantofu’ baban, să creadă fufele c-o ai de juma de metru, hai?! – s-a burzuluit femeia.

-Auzi, fă, putoare?! – s-a enervat Victor. Dacă vrei să te iau la mișto, te disponibilizez și pă tine și pă căldăraru’ tău! Urduroșilor!

-Hai, nașule, trăiți-ar zeii! Nu mai știi de glumă? Mâine ai pantofii, să moară copiii mei! Da’ pune și  mata la socoteală că ți-am adus și ghiul și covor persian!

-Asta a fost anul trecut!  Voi mâncați din mâna mea în fiecare zi! – i-a întors-o directorul îmbufnat.

-Și geaca din piele ce-o ai pă mata…- a insistat femeia cu năduf.

Pipăindu-și geaca, directorul s-a întors către mine:

-Din petice, poftim! Rândașu’ de bărbat’su poartă boarfă șmecheră, dintr-o bucată!

Apoi, către portăriță:

-Asta-i lipsă de respect, fă! Mâine te prezinți cu pantofii și c-o scurtă serioasă, din piele, că altfel întorc foaia!

Ieșind portărița, intră Mișa Ionescu, un învățător isteț.

-Ce-i bre cu mata? Ai buzele vinete și te văd cam  palid, cam încercănat…

Scoțând o oglindă din sertar, directorul s-a privit îngrijorat, apoi ni s-a destăinuit:

-Noaptea  trecută m-am jucat cu mâinile în dreptul veiozei și-am proiectat pe perete un iepuraș, apoi un cățeluș… Când m-am uitat mai bine, cățelușul dispăruse, dar pe perete era un lup. După un timp, mi s-a făcut frică de lup și n-am mai dormit până la ziuă.

Mișa a început să râdă cu lacrimi:

-Nea Victore, îți zic de la obraz: mai bine făceai o labă!

-De ce? – se miră directorul.

-Pentru că ați fi proiectat o lebădă și dormeați liniștit! – îi explic eu, care nu eram intimă cu el, și-i vorbeam cu pluralul măriei sale.

Peste vreo două săptămâni, în cancelarie, m-a întrebat care-a fost faza cu lebăda, că și-a muncit creierii, dar nu i-a picat fisa. L-a lămurit Mișa.

Furios, directorul mi-a spus că ofensa se poate șterge doar cu două sticle de votcă.

-Poate kerosen! – am replicat eu, prăjindu-i încă o dată sinapsele.

 

 

 

Lămuriri suplimentare la Războiul Lumilor de la Gara de Nord

Deși am dat interviuri de câte 20 de minute, televiziunile au difuzat câte 20-30 de secunde, croșetând ce le-a convenit, ca să țină subiectul fierbinte. Se pare că nici oamenii de bună credință n-au înțeles cum stau lucrurile.

Reiau încă o dată povestea.

1.De aproape 20 de ani dețin o garsonieră la 50 de metri de locul în care aveam parcată ambulanța în acea noapte. Rrrromii  s-au înmulțit în zonă după 2003. În vilă are sediul un cabinet de avocatură și o firmă de export-import. Mai există doi vecini de foarte bună calitate. Locul meu de parcare a fost ocupat de un vecin, astfel că am ales parcarea publică, cam la 50 de metri de casă.

2.Ambulanța pentru Literatură cu care am circulat în ultimii doi ani are pat, chiuvetă cu boiler, toaletă, rafturi de cărți, sertare, iluminare cu led, vreo 5 prize la 12v. Acum mi-am luat o ambulanță mai mare, ca să-mi instalez și duș în ea. Mi-am scos de la poliție numere provizorii și am venit cu această a doua ambulanță, albă cu dungi portocalii, nu ca să-mi promovez cărțile ci ca să cer o consultație RAR în vederea eliberării cărții de identitate a mașinii. În ziua respectivă, mașina îmi fusese inspectată la RAR Giulești. Aveam în jur de 30 de cărți în mașină, dar nu pentru promovare ci pentru că urma să merg la Biblioteca Națională să le depun la depozitul legal.

3. Restul detaliilor:

Pe cei care încă mai credeți că am dat bomboane copiilor vă voi dezamăgi! Nici nu mi-a trecut prin cap! Am luat de la Mega Image o prăjiturică Kinder felie de lapte și am mâncat-o singură!

Unii zic c-am umblat îmbrăcată în călugăriță și în halat de asistentă medicală. Sunteți nebuni? N-am suportat nici sarafanul din liceu!

Inițialele BR din numerele provizorii de Brăila le-au dat bătăi de cap agresorilor. Unii au zâs c-o fi Brașov alții au confundat cu Brescia; de aici zvonul că erau numere false de Italia. S-a vehiculat minciuna că am avut mai multe numere la mașină: da, au fost mai multe, adică exact două, unul pe față și unul pe spate, așa cum aveți și voi.

Atacatorii au mințit că am avut ștreanguri în mașină. Apare și pe o filmare momentul; era doar un sutien negru din dantelă. Chiar dacă vouă vi se pare ilegal, voi purta sutiene și în viitor!

Declar răspicat că în mașină nu se afla nicio lada frigorifică cu gheață, în schimb am avut o toaletă portabilă, așa cum au majoritatea rulotelor. Ofițerul criminalist i-a ridicat capacul pe riscul lui. Acum vă poate confirma aroma.

Bunica mea spunea că dacă te îmbraci în negru te latră câinii! Bunicile au întotdeauna dreptate!

Sunt doamne care mă invidiază inutil! Pe camerele de supraveghere de la Mega Image și de la firmele din zonă se poate vedea clar că am fost singură, că din mașina mea n-au fugit doi zdrahoni!

Indivizi îndelung exersați au făcut alba-neagra cu ambulanțe! Puneți mâna să citiți o carte-două, să nu vi se mai defecteze neuronii de la Facebook!

    Specialitatea mea este umorul, dar ce-i mare lucru să schimbi viața omului cu o vocală!

Recensământul proștilor

Pe cei care încă mai credeți că am dat bomboane copiilor vă voi dezamăgi! Nici nu mi-a trecut prin cap! Am luat de la Mega Image o prăjiturică Kinder felie de lapte și am mâncat-o singură!

Unii zic c-am umblat îmbrăcată în călugăriță și în halat de asistentă medicală. Sunteți nebuni? N-am suportat nici sarafanul din liceu!

Inițialele BR din numerele provizorii de Brăila le-au dat bătăi de cap agresorilor. Unii au zâs c-o fi Brașov alții au confundat cu Brescia; de aici zvonul că erau numere false de Italia. S-a vehiculat minciuna că am avut mai multe numere la mașină: da, au fost mai multe, adică exact două, unul pe față și unul pe spate, așa cum aveți și voi.

Atacatorii au mințit că am avut ștreanguri în mașină. Apare și pe o filmare momentul; era doar un sutien negru din dantelă. Chiar dacă vouă vi se pare ilegal, voi purta sutiene și în viitor!

Declar răspicat că în mașină nu se afla nicio lada frigorifică cu gheață, în schimb am avut o toaletă portabilă, așa cum au majoritatea rulotelor. Ofițerul criminalist i-a ridicat capacul pe riscul lui. Acum vă poate confirma aroma.

Bunica mea spunea că dacă te îmbraci în negru te latră câinii! Bunicile au întotdeauna dreptate!

Sunt doamne care mă invidiază inutil! Pe camerele de supraveghere de la Mega Image și de la firmele din zonă se poate vedea clar că am fost singură, că din mașina mea n-au fugit doi zdrahoni!

Indivizi îndelung exersați au făcut alba-neagra cu ambulanțe! Puneți mâna să citiți o carte-două, să nu vi se mai defecteze neuronii de la Facebook!

    Specialitatea mea este umorul, dar ce-i mare lucru să schimbi viața omului cu o vocală!

Mulțumesc profesioniștilor din presă care s-au informat și-au relatat corect. Voi da în judecată canalele și site-urile de știri care, după clarificările anchetatorilor din dimineața zilei de 5 iulie, nu și-au șters de pe paginile lor minciunile, calomniile și insinuările! Voi cere despăgubiri și celor care m-au calomniat în comentarii pe Facebook, pe forumuri sau pe Youtube.

Ambulanța pentru Literatură merge mai departe!

Citește și https://doinapopescu.wordpress.com/2018/07/22/lamuriri-suplimentare-la-razboiul-lumilor-de-la-gara-de-nord/

Delictul de-a avea numere roșii

Să nu judeci oamenii decât după fapte! Dar cel mai bine este să nu judeci!

Eram în Ambulanță, în curtea secției 3, cu spatele la stradă, unde cei foarte mulți scandau lucruri incredibile. Cred că unii erau veniți de la mitingul din Piața Victoriei și nu aflaseră… ce se dă aici, așa că ba strigau de Dragnea, ba de Iohannis. Trecuse de trei dimineața și cei ce dăduseră declarații ieșeau de la audieri. Ele erau radioase, își arătau performanțele obținute pe Fb. Ei mă priveau cu indiferență, de parcă am coborât întâmplător din același tramvai.

La un moment dat, o tipă vopsită blondă a venit glonț spre mine. Am dat drumul la telefon, luând poziție de contraatac. Primisem destul, eram hotărâtă să dau!

– Eu am văzut de seara trecută că sunteți o femeie de treabă. M-ați făcut să râd! Să știți că n-am declarat nimic împotriva dumneavoastră! Nici surorile mele n-au declarat împotrivă. Puteți să verificați în declarații, mă cheamă F. C. Îmi pare rău de ce v-au făcut idioții ăștia! Mint de sting! Țigănime! Ce să le ceri?!

O spunea cu tot sufletul. Atunci am recunoscut-o. În urmă cu o seară eram la stop. Ea bea bere pe treptele unui magazin, împreună cu alte femei. Doi băieți răsăriți erau pe trepte la magazinul vecin.

-Sunteți doctoriță? Furați copii cu Ambulanța, doamnă?

-Nu doamnă! Sunt scriitoare!

-Și de ce conduceți ambulanța?

-După ce o înscriu în circulație voi vinde cărți din ea.

-Aveți copii?

-Da, doi!

-Luați-i și pe ai mei!

-Păstrați-i dumneavoastră și iubiți-i!

-Ne bate! Ne bate! – au strigat ei. A rupt mătura pe mine! – a întărit unul dintre ei.

-Copiii trebuie să fie iubiți, nu bătuți! – am spus eu și am parcat pe celălalt trotuar, la Șahin, unde am și dormit.

Această doamnă nu s-a lăsat atrasă de vortexul emoțional, nici de dorința de a primi like-uri. Așa a considerat ea că este drept. În schimb, un domn ce se recomandă drept scriitor, comentează pe Fb că am găsit ce-am căutat, fiindcă m-am dus să-mi promovez cărțile noaptea, la Gara de Nord, cu o ambulanță cu numere roșii.

 

 

 

 

 

Ceasul biologic

Aveam vreo 16 ani şi eram în Berceni, în vizită. Discuţiile despre sex erau tabu în acele vremuri, dar nu şi în casa Vasilescu unde eram invitată. Ca de obicei, nu eram singura musafiră, printre altele îmi amintesc două fete cuminţi, cu aspect de căprioare, singurele virgine din cartier, cunoscute drept cele două fecioare. Mihaela ne ţinea la curent cu ultimele bârfe din lumea bună. Subiectul era Prinţişorul şi clanul Niculescu-Mizil. Discutam în şoaptă, fiindcă subiectul era sensibil. Any, mama Mihaelei, care se dichisea în baie, deschise uşa şi ne invită acolo, ca să audă ce discutăm. La un moment dat se bagă şi ea în vorbă:

-Fetelor, Ceauşeasca asta e nebună! Nicio femeie nu-i suficient de bună pentru fii-su! După ce l-a despărţit de Donca, acum o ţine în şuturi şi pe Daniela Vlădescu, ca s-o facă să-l părăsească! Ce-o fi vrând nebuna? Ditamai bărbatu’ să ajungă să facă laba?

-Ce înseamnă laba?- întreabă prompt una dintre fecioare.

Any o privi cu îngrijorare:

-Vai, am auzit că eşti virgină, dar nici atâta lucru să nu ştii? Am s-o cert pe maică-ta! Laba e atunci când tipul ia p**a în mână şi o freacă!

După primul moment de stupefacţie zic pierită:

-Se poate Any? Suntem minore, virgine! Nu este igienic pentru urechile noastre să auzim aşa ceva! Unde mai pui că e şi Mihaela de faţă! Ce va gândi despre tine?!

-Ho, că Mihaela nu mai e virgină! Şi-a pus-o săptămâna trecută!- zice Any cu nonşalanţă, ca şi cum faptul că fiica ei de 16 ani făcea amor era un fapt banal.

Eu şi restul fetelor ne întoarcem surprinse spre Mihaela, o frumuseţe cu păr lung şi gene arcuite, 170 din care picioarele erau piesele de rezistenţă.

Mihaela mă priveşte şugubăţ:

-Tu trebuia să ştii, Doina! Ţi-am povestit cu amănunte în ultima scrisoare! A, te-am prins, domnişoara perfecţiune! Nu ţi-ai ridicat scrisorile de la post-restant! Te rog, fără privirea aia plină de reproş, că nu-i vina mea că n-ai citit!

-A, nu fac tumbe că nu m-ai anunţat, dar mă întreb ce-a fost în capul tău să faci amor de la 16 ani?!

-Tu ştii că toţi avem un ceas biologic care face tic-tac, tic-tac…- zice Mihaela.

-Mda… admit eu încă bulversată.

-Ei bine, uite că dintr-o dată ceasul meu biologic s-a dereglat şi tic-tac, tic-tac s-a transformat în sex, sex, sex...