Poveste cu turci, grase și pseudonime

Fiind zilele trecute din zori și până-n seară la târgul de carte de la Galați, sunt convocată de urgență la contabilitate, să mă pronunț asupra bilanțului firmei. Plicticos!

Strâng standul la orele 21, pornesc din Galați spre Brăila, la fix s-o deranjez pe contabila mea care muncise la bilanțuri toată ziua.

Amabilă, îmi întinde d listate. După o zi excelentă de târg, arunc hârtiile pe masă fără să le răsfoiesc. Urăsc birocrația! Doar n-o să îndrept într-un sfert de ceas alergătura sau, bătuta pe loc, de un an întreg! Alea jacta est! Prefer să glumesc cu ea, dacă tot am deranjat-o la ora imposibilă. Scriitorii nu-s bogați, așa că eu îmi plătesc contabila jumătate în bani, jumătate în natură, ca Sheherezada: îi spun povești. Contabila mea adoră proza afurisită!

Doamna are simțul glumei și o poveste mișto în manșetă, așa că încingem spontan un cenaclu umoristic. Îmi povestește despre o colegă din Combinat. Deși teribil de grasă, peste 150 de kile, rămasă văduvă, este curtată puternic de un maistru. O idilă care a făcut deliciul platformei industriale de la Chiscani ani de zile. Se miră ea de amorul înflăcărat al maistrului, așa cum se mirase o viață întreagă.

-O fi turc, doamna Jeni!- zic eu. Turcilor le plac grasele!

-Că bine ziceți, doamnă! Sunteți extraordinară! Nu m-am gândit niciodată! Nu știu cum îl chema, dar toți îi ziceau Turcul! 

-Ei, vedeți! Există o explicație! Precis era șalvaragiu! A, dar poveștilor le stă bine în pereche! Am și eu grasa mea!

Doamna Ionescu, fostă colegă de cancelarie, profă de mate, complexată că nu-și luase examenul de stat, deci, neîmplinită profesional, pitică și grasă era o figură. Greutatea ei: secret de stat! Dar, ca într-o glumă din revista Urzica, atunci când se urca pe cântar, acesta gemea: celelalte trei persoane să coboare, nu cântărim grupuri!

Ochii de aligator, două linii verzi ce se ițeau din faldurile de grăsime, permanentată și vopsită alb strălucitor, fulg de nea, rujată indrăzneț cu un ton de corai, lipoveanca  era când viforoasă, când ciripit de primăvară. Deși măritată cu un nene, cât era ziua de lungă, vorbea despre un alt nene, amantul ei. Numele lui era secret dar, Ioneasca îl alinta Arthur. Cu th, ținea să precizeze de fiecare dată. Fiind un pic peltică, se auzea un… Altul.

 Cancelaria era un fel de casă de nebuni. Directorul adjunct era pedofil și fura de la cantină câte 14 cofraje de ouă. Directorul Lăzărescu, de geografie, făcea orele în natură, în Bărăgan, ducând elevii să-i culeagă porumbul, lui și liderului de sindicat, Anghel. Profa de română, o tipă decentă, frumoasă la vremea ei, țipa până amețea, ca să-i acopere pe elevi. Ei țipau și mai rău, s-o acopere pe ea, fiindcă nu-i interesa gramatica și orele ei erau seci și nisipoase. Profa de rusă nu se deranja să predea, punea note de doi și trei celor care întorceau capul la colegul de bancă sau scăpau un creion din mână. Singura persoană normală era Jeni, profa de biologie, o frumusețe de reviste glossy, mamă a două fetițe. Când spunea Jeni- fetele mele– îmi stătea inima în loc. În acel moment îmi doream să am instant două fete! Soarta o lovise crunt, într-o zi de Crăciun, soțul și fratele, ofițeri amândoi, muriseră în accident de mașină cu o Dacie verde. Îmi aduc mereu aminte cu plăcere de ea: blândă, demnă și curajoasă. Așa trebuia să croiască Dumnezeu toți oamenii! Dar, EL, creator jucăuș, a experimentat, iar și iar, și a produs o mulțime de rebuturi…

Revenind la doamna Ionescu, grasa care se lăuda cu amantul ei, Arthur cu th, îmi venea cam cu sifon. Văzusem eu multe la viața mea, dar asta mi se părea cam gogonată.

Într-o zi, madama povestește că Arthur îi va face cadou un televizor color. Era prin 1992-1993, când toți eram în goana după știri cu trandafiri ori papioane în culori. Să crape fierea-n toți în cancelarie, când vine Arthur cu th, cu televizorul color în brațe, marca Kitt! Îl oferă grasei adorate, asortat cu un speech poetic și substanțial.

-Țațo, mor!– a suspinat decenta profă de română, prima care s-a dezmeticit.

Arthur cu th, să fi avut vreo 75 de kilograme. Era de o eleganță egală lorzilor din filmele englezești, cu pălărioară din fetru cu boruri mici și o mustăcioară a la Clark Gable!

Bârfele au încetat după multe săptămâni, cu o concluzie general acceptată: unii bărbați sunt pur și simplu tâmpiți!

Ei, am spus contabilei mele povestea Ioneascăi dar, mi-a stat pe creier că nu mi-am amintit numele ei mic. Ioneasca și atât. Am ajuns acasă și, jumătate din noapte m-am forțat să-mi amintesc cum o cheamă pe această norocoasă amantă, la propriu, o femeie cu mare greutate. A doua zi, la stand, autografe, cititori, aglomerație, eu cu Ioneasca-n gând: cum o chema Dumnezeule, pe femeia asta? Ionescu și mai cum?…

Vine un frumos cu ochii albaștri, sosia unui coleg de liceu cu care am admirat un răsărit de soare pe malul Dunării în primăvara lui 1988.  Puștiul cumpără Comisia Zurich și Dumnezeu era-n vacanță. În ochii lui văd răsăritul acelei dimineți, de parcă n-ar fi trecut un sfert de veac. Până să mă întorc cu picioarele pe pământ și coatele pe masă, îi bâlbâi dedicația. Dar, înțeleg imediat! Primo: timpul a zburat, am deja o fată, studentă, cam de vârsta puștiului! Secundo: Arthur nu avea mustăcioara lui Clark Gable ci a lui… Kemal Ataturk! Drace! De aceea avea numele secret! De aceea îi plăceau grasele! Era turc! Arthur cu th era turc! Dacă noi am fi aflat, nu ar mai fi fost niciun miracol! Nu puterea ei de seducție era la baza relației lor ci preferința turcului pentru grase! Și, totuși, cum o mai chema pe madam Ionescu? Ca de obicei, la târguri, între orele 14 și 17 lumea pleacă la masă. Cumpărători… ioc! Este momentul când apar cei ce-și spun povestea vieții lor, sperând să-i prind la insectar, eroi în romanele mele viitoare. Se apropie timid un domn cu soția lui. Intrebările lor mă lămuresc. Și el și ea repetă obsesiv: Întâlnirea noastră nu este întâmplătoare!

-Evident, ați scris o carte!- zic eu.

-Da!- recunosc ei în același glas. Mă lămuresc pe larg, cartea a scris-o domnul, roman politic. Scos într-un tiraj mic la o editură dar, insuficient promovat, consideră ei.

Eu am întâlnit această editură la o mulțime de târguri în țară, la Alba Iulia având stand chiar pe lângă mine. Editură serioasă dar, sub vremi! Este un adevăr că în țara noastră marketing-ul cultural este foarte subțire, nu există agenți literari, sistemul de difuzare de carte este defect spre inexistent, critica de întâmpinare a dispărut, criticii se laudă între ei sau își laudă nevestele, amantele și gașca la care sunt arondați. Așa cum am mai spus, televiziunile vin la târgurile de carte să vâneze vreo celebritate, Andreea Marin, Cărtărescu, mai nou Iohannis, sau să se cazeze la standurile de cafea, în intimități cu vânzătorii sau luând interviuri patronilor de cafenea.

În urmă cu patru ani, eu ii scriam o dedicație la Copilul Dunării dragului nostru actor național, Florin Piersic, el îmi scria mie o dedicație la cartea pe care o lansa, Toby și Omul cu două nasuri, scrisă de regizorul și scriitorul Andy Kessler. Reporterii de la răposatul TVR Cultural îl întrebau pe Florin Piersic când a băut prima cafea în viața lui. Consternat, Florin îi apostrofează:

-Mai terminați cu Maestre! Nu știți să purtați un interviu, nu sunteți pregătiți și-o țineți cu Maestre! Mie mi-ați luat deja interviu! Aici sunt sute de scriitori, mii de editori și voi alergați tot după mine, să vă spun când am băut prima cafea? Ce importanță are când am băut prima cafea? Penibil! Și te rog să nu oprești camera! Inregistrează tot și spune asta pe post! Terminați cu maneliștii și cafegii și ocupați-vă de cultură! Intervenția actorului a fost ceva mai lungă, dură și foarte bine articulată.

Întorcându-ne la standul de la Galați, concluzia este că domnul scriitor avea dreptate! Muncise ani de zile la roman, trecuse prin emoții până văzuse manuscrisul acceptat de o editură, se publicase, în sfârșit! Aștepta ecouri de la roman, dar se așternuse o tăcere asurzitoare. Nici o revistă literară nu catadixise s-o semnaleze, nici un critic nu scrisese niciun rând, editorul era cam nemulțumit că vânzările sunt subțiri!

Domnul scriitor cumpără Fericire la preț redus și-l întreb cum îl cheamă.

-A, vreau să rămân în umbră! Am publicat sub pseudonim!

-Pentru autograf…- îl liniștesc eu.

Șoptește numele dar insistă că vrea să rămână anonim. Apoi clar și răspicat:

–Constanța Ionescu!

Bingo! Constanța Ionescu! Constanța! Constandina! Dina! Dida! Pe grasa mea, iubita lui Altul, Arthur cu Th, o chema Constanța Ionescu și Arthur o alinta Dida! Îmi venea să-l pup pe domnul scriitor, dar m-am abținut! Era cu nevasta! Mă recuperez, o las pe grasa de matematică într-un pliu al scufiței, și-l întreb pe scriitor:

-Constanța Ionescu? Care-i treaba cu această Constanța Ionescu?

-E pseudonimul meu!- se scuză el.

-Zău? Constanța Ionescu? Roman politic, scris de un bărbat și-l semnați Constanța Ionescu?! Și mai ziceți că-i editorul de vină! Cine citește Comisia Zurich, cumpărând cartea de pe internet ori din librărie, se tot întreabă de ce un roman puternic și masculin este semnat cu nume de femeie! Iar dumneata, bărbat, semnezi un roman politic cu nume banal de femeie?

-Este numele mamei!- se apără el încă o dată.

–Întâlnirea noastră nu este întâmplătoare!– recunosc și eu, întrebându-mă dacă acest bărbat este fiul acelei… Constanțe Ionescu. Dar, mă înțelegeți și dumneavoastră! Puteam să-l întreb? Domnule coleg, grasa de mate, amanta elegantului Arthur cu th este mama dumneavoastră?

N-am întrebat fiindcă n-am angajat bodyguard! Dar, cu siguranță, este doar o coincidență de dimensiune cosmică între mama scriitorului și Ioneasca, grasa de mate.

Dar, sper că v-am făcut curioși și, dacă întâlniți într-o librărie o carte semnată Constanța Ionescu, vă sfătuiesc să o cumpărați. Fiindcă este un roman politic și, văd că în zilele noastre, romanele politice au mare căutare! Sigur că un drac îmi tot suflă în ureche:

-Cam câte exemplare ar fi vândut domnul Iohannis ca simplu profesor de fizică?

Sau, câte exemplare vindea Adriana Săftoiu, dacă nu promitea să arate românilor chiloții Elenei Udrea, cocoțați pe biroul piratului?

Nu vă spun numele cărții. Constanța Ionescu nu este mulțumită de titlul actual, ales de editură. Dorește să reediteze un alt tiraj sub alt titlu gen O damă și patru ași. N-a putut să recunoască, v-am spus că era nevasta de față dar, deși n-am citit cartea, din două vorbe am înțeles că era O damă la cinci ași! Nimic nu este întâmplător, domnule scriitor!

Blana de lup

fragment din romanul Dumnezeu era-n vacanţă, autor Doina Popescu-Brăila, ed Torent Press 2010

ISBN 978-606-92308-3-1         

 Ploua cu bulbuci. Stropi mari, ca de ploaie de vară, se spărgeau pe caldarâm. Spuma se strecura dibace printre dalele de granit. O gură de canalizare înghiţea şuvoiul cu lăcomie. Eli iubea ploaia, căci mai spăla duhoarea ce venea dinspre hale dar azi chiar îl enerva. Îmbrăcase uniforma neagră S.S., nou-nouţă, şi îi părea rău să i-o strice ploaia. Trăgea furiş cu ochii spre vitrine. Îi stătea bine. Era prima dată când se simţea bine îmbrăcat. Grăbi pasul, căci îl aştepta Frau Erna cu masa. Se gândise să ia nişte flori, apoi îşi zise că nu se cade, ca un ofiţer în uniformă, să umble ca un caraghios cu buchetul în mână. Ajunse în faţa casei şi găsi portiţa deschisă.

          – Ai venit la timp, tinere! Aşează-te unde vrei…

          – Mă aşez unde puneţi farfuria mai mare!

          -Aşează-te liniştit unde ţi-e bine, căci o să pun oala pe masă să iei cât îţi trebuie, băiatule!

          -Am glumit, Frau! O să iau doar atât cât se cuvine…

          -Măi, Eli! La mine-n casă se cuvine să mănânci pe săturate. Te aşteaptă viaţă amărâtă. Dacă mă gândesc bine şi tu, şi Leopold sunteţi nişte impostori! Şi el este în sinea lui şef al Gestapo-ului, pe cât eşti tu german pur şi S.S.-ist.

          –Frau Erna, am fost băiat sărac pentru că – da!- sunt şi evrei săraci. De câte ori n-am tremurat pentru viaţa mea, de câte ori n-am adormit cu urlete turbate în urechi. Ca o haită flămândă mă-ncolţeau. Să crape Iuda!- strigau colegii mei de facultate, cu toate că ahnenpass-ul arăta că sunt mischllinge cu un singur bunic evreu. Până l-am întâlnit pe Walter nu am adormit niciodată sătul. Apoi Walter a închis ochii ori de câte ori am hăpăit eu toată mâncarea şi, recunosc, asta s-a întâmplat destul de des. Câteodată am fost găman şi nesimţit, ştiu, dar trăiam cu spaima că poate fi ultima dată când mănânc pe săturate şi îngroşam obrazul, lingând farfuriile. Acum port o haină care-mi dă garanţia că n-o să mai flămânzesc niciodată! Acum îmi permit luxul să mănânc cât se cuvine, fiindcă ştiu că un bun german şi un ofiţer S.S. nu va răbda niciodată de foame în ţara asta! Eli este îngropat lângă izvor, la poalele munţilor. Eu sunt ofiţer S.S. Walter Just! Port o haină pe care voi dovedi că o merit! Eu sunt german fiindcă aşa m-am născut şi aşa simt! Şi orice va putea să facă un bun german eu voi putea să fac de două ori mai bine.

          -Băiete, tu ştii pe care parte creşte muşchiul pe copaci?

          – Sigur, Frau Erna, spre nord!

          -Ei, atunci ai grijă să nu pierzi nordul, tinere! Eşti tânăr şi speriat! Ţine minte! Nici teroarea lui Nero n-a fost veşnică, nici Inchiziţia şi nici instituţia ghilotinei! S-o trezi ţara din visul ăsta urât! Când va bate gongul istoriei, vestind că mascarada s-a încheiat, să lepezi degrabă blana de lup, că uite, îi spuneam aseară şi lui Leo că, dacă te ia valul şi te lipeşti prea tare de ea, tare mi-e că o să fii jupuit de viu, băiete!

         Mânca în tăcere, gândind că Frau Erna nu este o bună germană, dar este totuşi protectoarea lui şi nu-i zise nimic din câte îi veneau pe limbă. În fond, a doua zi în zori avea să plece la şcoala de junkeri S.S. de la Bad Tolz şi toată vorbăria asta nu va mai avea nicio importanţă. Pe urmă îl apucă un dor sfâşietor de Walter. Când nodul din gât îl mai slăbi şi reuşi să îngâne fără să fie năpădit de lacrimi, îi povesti Ernei toată viaţa lui, toată copilăria siluită, ultima escapadă în munţi şi, mai ales, poveştile la care Walter era neîntrecut. Walter, prietenul drag care îşi dorise atât de mult să vadă Ţara Uriaşilor şi care plecase să-i întâlnească pe uriaşi în cer!

Romanul Dumnezeu era-n vacanţă

Brânci în Iad

fragment din romanul Dumnezeu era-n vacanţă     

autor Doina Popescu-Brăila, ed Torent Press 2010

ISBN 978-606-92308-3-1

Eli şi Walter mâncau în tăcere. Costiţele la cuptor erau la fel de gustoase cum le ştia Walter dar mâncarea le cam stătea în gât. Spre surprinderea lor, pe cabană fâlfâia steagul cu zvastică. În sala de mese, care ocupa tot parterul, Icoana Sfintei Feciare fusese înlocuită cu portretul Führer-ului şi – culmea!- Albert, un tip plin de haz cândva, cu care se cunoştea de peste douăzeci de ani, îi întâmpinase cu Heil Hitler. Erau singurii muşterii şi cabanierul stătea aplecat peste un registru, mimând că face un lung şir de socoteli. Nici ei nu aveau chef de vorbă! Urcară în camere, la culcare, imediat ce-şi puseră burta la cale. Mein Kampf îi aştepta pe noptieră. Eli părea indiferent, dar Walter era năucit de schimbările pe care le găsise la cabana lui dragă, iar preferinţele politice ale cabanierului îl făceau să verse. Se răsturnase lumea cu fundu-n sus! Rupţi de oboseală, au adormit imediat. În crucea nopţii, Walter se trezi uscat de sete şi realiză că a uitat să umple carafa cu apă. Îşi luă lanterna şi coborî fără zgomot în sala de mese. Găleata de apă o găsi relativ uşor. Bău lacom o cană plină de apă şi apoi umplu carafa. Lanterna mătură la întâmplare pereţii şi Walter rămase trăznit. Tabloul lui Hitler dispăruse şi icoana cu Sfânta Fecioară era la locul ei, cum o ştia din copilărie. Plecă fără zgomot în cameră, gândind că Albert s-a ruşinat pentru fapta lui şi a pus icoana la loc. Adormi mai liniştit. Dacă individul mai avea un strop de ruşine poate nu era definitiv pierdut! Dimineaţă, soarele orbitor, prea puternic în puterea toamnei îi trezi pe puturoşi. O omletă deasă, cu brânză şi kaiser şi un castron mare de lapte acru îi aştepta pe masă. Walter se pregătea să-i povestească lui Eli de icoană, când rămase martz: Hitler era la locul lui. Walter era sigur că nu visase, dar tabloul era acolo ca să-l contrazică… Cabanierul îi trată corect, dar la fel de rezervat. Walter încercă să intre în vorbă cu Albert, dar vechiul lui amic avea gura cusută. Băieţii au plecat să vadă împrejurimile şi, răpuşi de foame, s-au întors spre seară, adică mult mai târziu decât şi-au propus. Fără să fie înţeleşi, se aşezară amândoi la masă cu spatele la Führer. Varza cu ciolan era condimentată-n draci dar straşnic de gustoasă! Ţepeni de varză şi sătui de hălăduială şi de frumuseţile naturii, urcară în cameră la somn.

          -Auzi, mă, Eli, mă! Dacă Hitler a reuşit să otrăvească până şi aerul respirat de vulturi, ne-am dat dracului cu toţii, mă! Eu te-am căţărat după mine la dracu-n praznic, până în vârful muntelui, să-ţi arăt locurile fermecate din copilăria mea dar şi ca să scăpăm pentru câteva zile de scârbele de nazişti cu zvasticile lor şi, uite c-am dat greş, bunul meu prieten. Şi, fotografia Satanei mă obsedează, mă scoate din minţi!

          -Să nu crezi, prietene, că-i o fotografie oarecare! Este o fotografie cu autograf. Uite celebra semnătură: A HITLER! Adică asta poate să însemne că fundu’ meu de evreu puturos, probabil stă în patul unde, într-o zi minunată a tras băşini ilustre, chiar bravul nostru conducător, providenţialul… Führer…            

          -Vezi să nu iei ceva, amice, că în Mein Kampf, are 13 pagini dedicate sifilisului, ceea ce demonstrează o cunoaştere intimă şi profundă a problemei, cunoaştere pe care nu ţi-o poate da decât experienţa…

          -După părerea mea, ăsta a umblat cu nişte nespălate!

          -Măi, Eli! Tu nu înţelegi ce-i în sufletul meu! Dacă voiam să-mi alung grijile şi amărăciunile, să mă gândesc la ceva minunat, mă gândeam la acest loc splendid, la sălbăticia munţilor şi la cabana asta minunată şi la bunul meu prieten, Albert şi viaţa era iar frumoasă. Perfecţiunea naturii şi soliditatea prieteniei lui Albert au fost reperele mele în viaţă. Acum sunt ca un naufragiat! Te mai am doar pe tine, uriaşule!

          -Hai, Waltere, nu fii amărât! Când eram mai mic, prin liceu, eram îndrăgostit de profesoara de chimie. Ea era cea mai minunată apariţie din viaţa mea! Era suficient să o văd într-o zi ca să ştiu că-mi va merge totul din plin. O brunetă superbă cu bucle studiate, cu cei mai frumoşi ochi, machiată impecabil. Gesturile, expresia, tocurile înalte şi hainele elegante o arătau perfectă din orice unghi o priveai. Mi-aş fi dat bucuros viaţa pentru ea, dacă i-ar fi folosit la ceva. Într-o zi, directorul şcolii mă cheamă şi mă întreabă dacă ştiu unde stă Frau Elsa Weiss. Sigur că ştiam! De câte ori nu rezemasem stâlpul de iluminat din colţul străzii ei, sperând să-i surprind minunata făptură în spatele perdelelor. M-a trimis să-i duc o scrisoare. Am ţopăit fericit până la casa profesoarei, gândind emoţionat că poate mă va invita în casă cât va scrie răspunsul. Am sunat la uşa Elsei aproape hotărât să-i cad în genunchi şi să-i spun că o iubesc nebuneşte, că nu mai pot trăi fără să mă gândesc clipă de clipă la ea, că este sufletul meu, idolul meu… Am sunat prelung şi mi-a sărit inima că nu-i acasă. Eram hotărât să o aştept o oră, o zi sau toată viaţa! Spre norocul meu, au zdrăngănit zăvoarele şi uşa s-a deschis. O femeie scundă, nepieptănată, cu ţigara între degete, îmbrăcată cu nişte pantaloni caraghioşi şi o bluză lălâie, pământie la culoare deschise uşa larg.

          -Bună ziua! O caut pe doamna profesoară!

          -Haide în casă! Elias Braunstein!- zise scurt luându-mi scrisoarea din mână.

         Vocea îmi era cunoscută. În secunda următoare am înţeles îngrozit: arătarea aia cu ochi urduroşi, care mergea târşindu-şi şoşonii rupţi pe holul întunecos era… Elsa. Ce coşmar! M-a invitat într-o bucătărie curată, încăpătoare, cu o albie de tablă aşezată în mijloc pe două taburete şi un morman de rufe aruncate pe jos. Mi-a oferit un ceai dar cui îi mai ardea? Am aşteptat să scrie răspunsul către director privind chipul neîngrijit înconjurat neglijent de laţe, turul pantalonilor căzut ca la moşii de la aprozar, unghiile scorojite: o vacă grasă şi şleampătă care-mi zgâria retina! Am luat scrisoarea de răspuns şi am plecat năuc pe străzi. Uite femeia din spatele femeii!- mi-am zis sufocat de amărăciune.

          -Nu-i rău, amice!- zise Walter râzând. Dacă te însori cu o astfel de femeie se poate spune că ai deja două femei! Era mai rău dacă era doamnă acasă şi urduroasă când ieşea pe stradă! De-aia se zice că femeia perfectă este bucătăreasă la bucătărie, curvă-n pat şi doamnă-n societate!

          -Nu-i de râs, prietene! Idolul meu se sfărâmase şi eram rătăcit! Elsa fusese singurul meu ciob de lumină, minunea cu care mă culcam în nopţile geroase de iarnă în camera înţepenită în care nu se făcuse focul niciodată! Viaţa mea nu mai avea niciun haz! Fără Elsa nu mai aveam nimic!… Doar frigul care mă înconjura şi foamea care dădea, ticăloasă, de-a dreptul!

          -Eli, idolii sunt de sticlă şi se sparg… Cu cât este mai înalt soclul, cu atât mai rău se sfărâmă în cădere.  

          -Ei, Waltere, probabil amărăciunea vecină cu disperarea pe care mi-a produs-o mie cealaltă faţă a Elsei te cuprinde şi pe tine acum cu Albert! Hai să tragem un pui de somn, prietene!- zise Eli şi adormi imediat.

         Walter se foi muncit de gânduri. Albert, băiatul vesel şi curajos cu care se cocoţase de atâtea ori pe munte, prietenul de ispravă din copilăria lui, se tăvălise în lăturile naziste şi se comporta ca un străin rece şi intangibil. S-au dat de-a rostogolul toate valorile, e drept, dar sunt oameni în care a crezut şi care ar fi trebuit să-şi conserve fibra cinstită. Că a venit valul şi a scos gunoaiele la suprafaţă-i una. Dar oamenii adevăraţi pe unde s-au pitit? Walter nu putea înţelege, ca toţi oamenii cu mintea întreagă, să uite de toate valorile umane şi să se lase hipnotizaţi de psihopat. O ţară întreagă, să bată pas de defilare şi să răcnească Heil Hitler!- ca nişte jucării mecanice întoarse cu cheiţa. Şi, când va veni ziua, când istoria avea să-l şteargă pe nebun cu toată mascarada lui şi viaţa normală avea să-şi intre în drepturi, cum vor mai scăpa de ruşine oamenii aceştia? Câte generaţii de germani vor umbla cu capul în pământ până vor căpăta iertarea semenilor şi până vor mai putea privi oglinda?

         Walter avea un rău fizic, căci nu ştia în cine să aibă încredere şi cu cine să se asocieze ca să poată lupta eficient cu fiara nazistă care-i încălecase ţara!… Venise la cabană mânat de speranţa naivă că Albert, minunatul Albert al copilăriei lui, curajosul, eroul, îl va pune în legătură cu o grupare de rezistenţă. Cu siguranţă, în ţara asta era o mişcare secretă care se opunea nebuniei oficiale! Dar nu ştia cum să o găsească şi cum să se pună în slujba ei.

         I se făcuse sete. Aprinse lanterna şi constată consternat că Eli băuse toată apa. Nu-i pică bine dar, coborî în sala de mese, căci nu putea răbda până dimineaţă. Fascicolul de lumină căzu pe icoana Feciorei. Halt! Se apropie şi văzu poza urâtului cu autograf – A Hitler – aruncată neglijent pe un scăunel. Fecioara era în ramă la locul ei. Walter luă apă şi se duse la culcare. Urcând scările, un junghi îi alunecă de sub buric spre stinghia piciorului drept. Durerea îl sâcâia şi nu reuşi să adoarmă. Mintea îi tropăia de gânduri şi adormi abia spre ziuă. Visă pe Hitler  cocoţat pe o piramidă ridicată din volume de Mein Kampf într-un discurs demenţial. Un student se apropie şi dădu foc la cărţi. Totul se transformă într-un rug imens, dar flăcările nu mistuiau nici cărţile, nici pe descreieratul orator. Gesticulările haotice şi răcnetele erau insuportabile. Dimineaţă se trezi târziu, obosit şi neliniştit. Coborî grăbit, căutând icoana. Dezamăgire! Urâtul, cu ţepii zbârliţi caraghios sub nas, era cocoţat pe perete în locul Sfintei. Ce mă-sa, Albert ăsta e nazist de zi şi creştin de noapte? Ce rahat o mai fi şi asta? Vru să-l întrebe dar taciturnul cabanier nu dădea semne că are chef de vorbă şi renunţă indispus… Mâncă singur, în tăcere, căci Eli fusese mai harnic şi mâncase deja.            

         Îi promisese lui Eli că azi îi arată un loc în care se ducea cu Albert şi cu tatăl său pe vremuri şi la care-i spuneau Pintenul Dracului dar durerea ascuţită îi săgeta abdomenul şi aproape nu mai putea călca în piciorul drept. Cu mare greutate urcă scara şi se întinse în pat. Eli era bucuros că nu trebuia să-şi mai omoare picioarele pe coclauri şi rămase şi el în cameră cu o carte în mână. Durerea lui Walter creştea în intensitate şi un sentiment urât, de alarmă, îi prăbuşi curajul. Unde să găsească un doctor în vârf de munte? Se chirci de durere şi se simţi prins în cursă. Zăcu vreo oră şi durerea îl învinse.

          -Eli, durerea este tot mai rea, cheamă-l pe Albert!

          Eli clipi surprins şi, când înţelese sensul cuvintelor, năvăli pe scări. Albert veni frământându-şi mâinile.

          -Ce-ai păţit, Waltere?

          -Un junghi urât la stinghia piciorului mă seacă şi mi-e tare greaţă!

          -Arzi, prietene! Ai fierbinţeală, nu e bine! Te legăm pe o targă şi, ca să câştigăm timp, te coborâm din horn în horn, pe funii ca pe un balot. Ştiu toate scurtăturile şi o să fie bine. De la canton luăm măgari şi, cu puţin noroc, până la miezul nopţii eşti acasă. Am mai făcut o dată treaba asta, cu tata şi, dacă mă ajută amicul tău, o să reuşesc. Şi pe tata l-am dus cu bine…

      Între timp, operativ, Eli strânsese bagajele iar Albert plecă să facă pregătirile de plecare. În câteva minute îl legară de targă temeinic, ca pe o mumie şi se puseră în mişcare. Se mişcau rapid, fără vorbă, toţi trei la fel de speriaţi. Drumul greu şi incomod, datorită tărgii, îi obliga la popasuri dese. Walter nu se plângea dar chipul cenuşiu spunea că-i de rău. La o nouă oprire, pe când Albert îi uda buzele, Walter întrebă: 

          -Nu l-am văzut deloc pe tatăl tău! Ce mai face?

          -L-a omorât Gestapo-ul, după ce a ieşit din spital. Curva lui von Hosch a stat câteva zile la noi. Venea mereu şi ne feream să ne întindem la discuţii cu ea, căci o ştiam ce-i poate pielea. Von Hosch este un alpinist experimentat şi venea des la escaladări dar ea venea în silă, fără drag de munte, numai ca să fie lângă el, să-i ţină lesa scurtă, să nu lase omu’ să respire. Vreme de doi ani n-am avut probleme cu ea, chit că era veşnic nemulţumită şi pusă pe harţă dar, ultima dată i s-a năzărit că trebuie să dăm jos icoana, că acolo trebuie să stea Führer-ul ei. Tata a zis că nu, că icoana e acolo de când s-a născut el. Pistruiata s-a repezit la icoană şi tata s-a pus în calea ei. Von Hosch, care tocmai intra pe uşă l-a împuşcat pe loc. M-au arestat şi pe mine dar, la percheziţia camerei mele au găsit poza asta a Führer-ului cu autograf. De fapt, mă jucasem şi mâzgălisem eu semnătura lui Hitler, copiată după o revistă în care era prezentată o pictură a lui cu un castel, semnată A Hitler. Speriaţi, galbeni la faţă şi şovăielnici, crezând că Führer-ul mi-a dat-o personal, m-au eliberat imediat. Eu altă protecţie n-am! Port mereu trei căţei de usturoi în buzunar şi poza Urâtului cu autograf: am văzut că are leac! Fug spurcaţii ca dracu’ de tămâie! Blestemata de Martha! Sute de oameni zac în puşcării pe năzărelile ei. Cucuveaua asta merită spânzurată…

          –Cucuveaua are două vârtejuri în sprâncene?

          -Da, ai avut ghinionul s-o cunoşti?

          -Am călătorit cu ea în tren.

          -Ai trecut pe lângă un mare rahat, amice! Mare noroc că nu te-a luat la ochi de trădător!

          -Dar, prietene, pe noptiera din camera mea era un Mein Kampf…

          -V-am dat cea mai bună cameră şi acolo stă şi Cucuveaua când se cazează la noi. Cartea  spurcată a uitat-o când a fost luna trecută şi ar fi fost numa’ bună de aprins focul dar nu m-a ţinut curajul să mă pun cu dracu’! Tot ea a cerut să ridic şi semnul diavolului pe cabană: steagul cu zvastica . Îl sfâşie vântul şi bate din picior de fiecare dată că-l găseşte ferfeniţă, apoi scoate altă cârpă din rucsac şi mă pune să o schimb. Io am grijă din prima să o slăbesc cu briceagul şi cum bate vântul la noi, repede se face tăiţei.     

          -Albert, te-am judecat strâmb, prietene!- zise Walter gemând. Abia acum înţeleg de ce ziua puneai tabloul urâtului în perete şi noaptea icoana Preacuratei.

          -Lume rea, Waltere! Hai să ne urnim!

         Durerea îl ucidea şi avea impresia că, dacă ar sta chircit, i-ar fi mai bine dar, cum era legat în targă, nu se putea mişca. Dar peste durerea sumbră, încălecă o bucurie nouă care-l însenină. Dragul de Albert nu se schimbase! Minunatul lui prieten din copilărie era tăvălit de Răutatea Lumii, dar nu îngenuncheat. Ziua mima că se aliniază la alienarea oficială dar noaptea, cu uşa închisă şi lumina stinsă, putea să fie el însuşi. Şi, totuşi, pentru a învinge nemernicia, trebuia luptat deschis, pe faţă, cu arma în mână. Răul a năpădit ţara, tocmai pentru că oamenii cinstiţi şi de bună credinţă au stat acasă.  Ah, durerea…Walter leşină.

         Mai aveau de mers cinci minute până la canton.

          -Eli, noi o să rămânem cu Walter. Cantonierul este fratele tatei. Se va duce el acasă la bătrânul Just. Nu ne rămâne decât să ne rugăm la bunul Dumnezeu ca Walter să reziste până vine un medic.  

         La cabana cantonierului, Walter, aproape leşinat, fu dezlegat din targă şi aşezat pe un pat. Cantonierul, impresionat de suferinţa tânărului, încălecă imediat şi porni în galop spre casa lui Just. Forţă calul şi nu se opri decât în curtea casei. Bătrânul primi vestea în tăcere. Era trecut de miezul nopţii. Sună pe doctorul Karel Brandt, fratele lui Leopold, care promise că vine imediat, apoi sună şi pe Leopold. Situaţia era gravă şi avea nevoie de sfatul lui.

          -Bună seara, Leo! Regret că te deranjez la ora asta nepotrivită. Am fost nevoit să-l chem urgent pe dr. Karel şi m-am gândit că este corect să te anunţ. Sper că asta nu va fi o complicaţie în plus la acea problemă.

          -Prietene, acea problemă este rezolvată. Uit-o! Băieţii sunt salvaţi! Vin şi eu imediat cu Karel!

          După aproape o oră, cei doi fraţi însoţiţi de Erna ajungeau la poarta familiei Just. Domnul şi doamna Just, împreună cu cantonierul aşteptau în maşină cu motorul pornit. Un scurt salut cu farurile şi cele două maşini se urniră spre poalele munţilor. Ajunşi la cabană, doctorul intră singur la bolnav. Îl ştia pe Walter de mic. Un copil robust, excelent sportiv, inteligent şi bine educat se transformase într-un bărbat frumos şi putea să parieze, cu succes maxim la femei. Fu mişcat de chipul palid, marcat de o intensă suferinţă. Ochii mari, albaştri ardeau, încercănaţi şi înfundaţi în orbite. Cum stătea chircit pe pat, părea că se mai micşorase. În chip de salut, clipi neajutorat. Medicul îl palpă pe abdomen.

          Obrazul muncit de suferinţă îi arătă că durerea se accentuează la palpare. Abdomen de lemn. Apendicită acută perforată cu peritonită generalizată. Urma şocul septic. Atât.

          -O să mor doctore…-suflă Walter.

          -Eşti atât de tânăr…-suspină doctorul care nu mai găsea puterea nici să-l mintă.

          -Îmi doream atât de mult să merg în Ţara Uriaşilor…

          -Ai febră, băiatule…

          -Nu, nu delirez!… Tante Erna ştie… de mic mi-au plăcut poveştile cu uriaşi şi voiam să merg în Ţara Uriaşilor… acolo unde a luptat şi a învins Hercule hidra… Herkulesbad… era visul meu… Să-i spuneţi tatălui meu…

          -Este afară. Îl chem imediat, să-i spui tu.

      Medicul ieşi. Întâlni privirea bătrânilor şi clătină neputincios din cap.

          -Are să vă spună ceva. Grăbiţi-vă…

      Doamna Just se întinse lângă el în pat şi îl îmbrăţişă.

          -Băiatul meu frumos, ce-ai păţit, dragule?

          -La cabana lui Albert am găsit poza cu scârba de Hitler în loc de icoana Fecioarei. Cred că mi s-a pus pe suflet. Nu înţeleg ce mi se întâmplă dar simt că nu mai am mult. Vă las ca ultimă dorinţă să-l salvaţi pe Uriaş… Salvaţi-l pe Eli! Mamă, tată…iubiţii mei… Vă las un fiu, să-l păziţi şi să vă păzească! Eu l-am iubit ca pe un frate! Am să vă veghez pe toţi din cer! Nu o să am linişte până nu scoateţi răul din ţară! Bunul simţ şi omenia trebuie să dea iar măsura acestui popor! Vă iubesc…Să mă-ngropaţi aici, la izvor, departe de Răutatea Lumii. 

         Domnul Just se duse pe cealaltă parte a patului şi se aşeză smerit lângă fiul său. Lacrimi tăcute şi harnice îi umpleau urechile… Dacă Dumnezeu ar fi fost milostiv, i-ar fi luat pe toţi trei în aceeaşi clipă. Dar Moartea, desfrânată bătrână, avea chef doar de sânge tânăr.

         Geamul fiind deschis, ceilalţi auziseră înmărmuriţi fiecare şoaptă.

         După un timp, medicul calculă că e timpul să intre. Leopold îl urmă.

         Ce tablou crud! Ce soartă parşivă! Doi bătrâni plângând tăcut, aliniaţi cuminţi, ca nişte străjeri ce parcă se oferiseră morţii în schimbul fiului lor!

         Leopold, secerat de milă, ieşi imediat afară să nu strice liniştea cu hohotul de plâns. Era împotriva firii! Bătrânii să supravieţuiască unicului fiu!

         Ieşi şi medicul, căci văzuse multe dar atâta durere îi făcea rău. Eli şi Albert tăceau împietriţi.

         Leopold, simţindu-se inutil şi neputincios, intră în vorbă cu Albert.

          -Nu l-am mai văzut de vara trecută pe bătrânul tău. E bine sănătos?

          -Iarba grasă a crescut deja pe mormântul lui.

          Şi îi spuse povestea pe-ndelete, fără să piardă nimic…

          -Îmi pare rău, băiatule! La drama din noaptea asta, durerea ta îmi mai pune un bolovan pe suflet.

          –Herr Leopold- continuă Albert- într-o zi tot trebuie să-şi facă cineva curaj să scape ţinutul de Cucuvea, căci nu mai e chip de trăit! Câţi oameni îşi vor mai sfărâma vieţile, cu singura vină, că şi-au încrucişat drumul cu ticăloasa?

         Copleşit de tristeţe, blândul profesor de istorie ştia că flăcăul are dreptate.

          -Se strânge funia la par, flăcăule! Nimic nu rămâne neplătit pe lumea asta! Şi, ascultă-mă pe mine, toate se plătesc aici, pe Pământ!

         Răcoarea aspră a nopţii de toamnă le făcea bine şi stăteau afară, în faţa cabanei, pe nişte buturugi ce ţineau loc de scaune, înconjurând un trunchi spintecat pe jumătate ce închipuia o masă.

         Erna şi cantonierul aşterneau tăcuţi bucate simple pe trunchiul de copac ce ţinea loc de masă. Brânză, ceapă, slănină învâstrată cu carne şi cârnaţi uscaţi, pâine neagră, şnaps şi mai multe ulcele de vin. Nimeni nu se-nghesui să mănânce dar şnapsul le pică bine.  Într-un târziu, când aburii dimineţii lingeau vârfurile copacilor, cei doi nefericiţi părinţi, sprijinindu-se unul pe celălalt, ieşiră în curte. Înaintau tăcuţi, ca cei mai osândiţi oameni de pe Pământ. Eli se ridică alergând, trecu nălucă pe lângă ei şi intră în cameră la Walter. Durerea, care rămăsese de o părere suspendată, se năpusti pârjol în sufletul tuturor.

          -Frate Leopold, cu ultimele puteri, fiul meu mi-a dat poruncă să-l salvăm pe Eli. Jalea-mi ia minţile şi eu nu ştiu ce să fac şi cum să-i împlinesc porunca. Ajutaţi-mă voi, căci dacă nu voi fi în stare să-i împlinesc ultima dorinţă, mă voi simţi pierdut…

         Leopold privea în depărtare ca să-şi înfrâneze lacrimile şi după o lungă chibzuinţă, rosti:

          -Ar fi o cale…

          Erna îl apucă de mână, să-l încurajeze, parcă temându-se să nu se răzgândească.

          În problema pe care o cunoaştem amândoi, Herr Just, eu am găsit o soluţie şi pentru moment tinerii erau în siguranţă. Dar, dragii mei, documentele ultrasecrete pe care le-am găsit în seif şi pe care le-am studiat stupefiat toată săptămâna arată că Noaptea Cuţitelor Lungi a fost doar un exerciţiu pentru eliminarea indezirabililor şi un fel de repetiţie generală. În viitorul apropiat – chestiune de săptămâni – niciun evreu nu va mai fi în siguranţă în teritoriile locuite de germani şi, când spun asta, nu mă refer doar la cei din interiorul graniţelor actuale. Urmează vremuri complicate pentru toţi. Europa va da în clocot! Planul meu este următorul: vom spune tuturor că a murit Elias Braunstein. Blond cu ochi albaştri şi cu statură masivă, Eli aduce destul de bine cu Walter. Va lua  identitatea lui Walter şi-l voi înrola în trupele S.S.  Am să scot mielul din târla de mioare şi am să-l ascund între lupi, unde nu se va gândi nimeni să-l caute. Iar voi, Frau Just şi Herr Just veţi avea fiul pe care vi l-a dăruit Walter.

          Bătrânii se ţineau se mână în tăcere. După un timp, Frau Just murmură stins:

          -O fi bine, o fi rău?

         Herr Just îi cuprinse pe toţi cu privirea.

          -Dacă toţi cei de faţă veţi păstra secretul, Dumnezeu să vă aibă în pază! Să chemăm pe Eli şi să-i spunem…

         Eli apăruse lângă ei ca din pământ… Se pare că auzise toată discuţia. Erna îl privi părinteşte şi vorbi domol:

          -Eli, la mine în sat era o vorbă: să te faci frate cu dracul până treci puntea! Ca evreu, îţi va fi îngrozitor de greu să porţi uniforma neagră cu cap de mort şi să trăieşti printre cei care urăsc tot ce reprezinţi tu! Vei fi martorul multor orori, fără îndoială! Poate vei fi părtaş la unele… Noi îţi acordăm o şansă să-ţi scapi fundul dar, probabil, îţi vom ucide sufletul. Ceea ce facem acum, ca să-ţi acordăm o şansă la viaţă s-ar putea să-ţi pară peste ani doar un brânci în iad. Socoteşte-te de două ori şi taie o dată! Eu ştiu bine ce spun, căci Leo este cam în aceeaşi situaţie. Verführer-ul l-a ridicat în fruntea Gestapo-ului, şef peste Biroul regional dar eu zic că l-a aruncat în cazanul cu catran.  

          -Vă mulţumesc la toţi!- zise Eli. Astăzi mă nasc a doua oară! Şi dacă Dumnezeu a vrut să mă mai nasc o dată ca cetăţean german, atunci veţi fi mândri de mine, căci mă voi strădui de trei ori mai mult decât oricare altul, să devin un excelent ofiţer S.S.

         Herr Just privi buimac în jur, apoi spuse răguşit:

          -Bucură-te, Frau Just, căci chiar dacă ai pierdut un fiu, ai primit în schimb un excelent ofiţer S.S.

         Eli înţelese că a dat-o de gard şi îşi înghiţi cuvintele. Apoi se gândi bine şi îşi zise senin că aşa ar fi răspuns un bun german. I se făcuse o foame grozavă şi mâncarea din faţa sa îi făcea cu ochiul. Dar nimeni nu mânca şi se jenă să mănânce singur. După un timp, se gândi că, pe când era evreu, nu avea nicio apăsare când era vorba de mâncare. Uite, dom’le, ce repede învăţase să fie neamţ adevărat!- îşi zise Eli cu mândrie.

 

Editura Torent Press