ŞUETĂ CU UN CRITIC LITERAR


fragment din romanul ARDEI IUŢI

ISBN 978-606-92308-2-4       

 Căpitanul îşi bea cafeaua visător. Din micuţa cafenea observa discret intrarea în redacţie. Îi plăcea interiorul intim. Imediat după revoluţie venea aici să mănânce cremwurşti şi să bea punch. Când se privatizase şandramaua prin metoda Mebo, jurista întreprinderii se cuplase cu liderul de sindicat şi, într-o cârdăşie profitabilă, pusese mâna pe grosul acţiunilor. Stăpână pe situaţie, se debarasase de liderul de sindicat în favoarea unui deputat cu perspective de anvergură. În prăvălie renunţase la cremwurştii peisani, redecorând localul după o cafenea din Frankfurt care-i căzuse cu tronc cu ocazia unei excursii deghizate în misiune economică în martie 1990. Cafeaua era bună, nimic de zis, chelneriţa sexoasă şi amabilă dar căpitanul nu-şi putea lua gândul de la cremwurşti şi se întreba de ce s-or apuca unii să repare lucruri care nu sunt stricate…

        Un tip înalt, grizonat, cu alură de ştab sigur pe funcţia lui, costum englezesc de firmă, ceva de la  1000 de para în sus, pantofi lustruiţi impecabil, viră  gălăgios spre masa lui.

         -Ave, Sherlock! Ţii în lanterne selectul meu cartier?

         -Dacă nu ai avea costumul ăsta orbitor de scump, aş zice că eşti colegul meu de bancă dintr-a şaptea. Bengescule, întinereşti, amice! Care-i secretul?

         -După 15 ani de plictiseală-n dormitor, mi-am luat valiza şi m-am mutat la o puştalină. Apoi am pus mâna pe un viloi la preţ de chilipir şi mi-am luat şi două muze să-mi ţină de urât! E destul de obositor dar fac faţă cu brio! Viaţa ta care mai este, Sultane?

         -Rutină… Îmi trag sufletul la o cafea…

         -Aha, eşti de voie! Şi eu care credeam că eşti prins în vreo anchetă palpitantă. Dacă ai un subiect tare, te cinstesc, mon cher! Caut o idee de roman poliţist.

         -Demetrius Bengescu, acidul critic literar din sferele înalte ale literaturii, vrea să scrie un roman poliţist? Stai jos, suflete, şi ia o cafea, că mi se mişcă linia orizontului! Parcă detestai această… subspecie literară?! Scuză-mă, frate, dar snobismul tău ce zice? Nici dacă treceai la islamism nu eram mai bulversat.

         -Eşti în afara istoriei, amice! Romanul meu, Criminal din întâmplare, a fost cel mai mare succes autohton. Delir, Sultane! În 24 de ore m-a scos din foame şi m-a propulsat în topul celor mai vânduţi scriitori din toate timpurile! Tirajul aproape s-a epuizat din ziua lansării! Am semnat imediat un contract de reeditare şi o editură franceză mi-a trimis un draft de contract pentru a-l traduce simultan în patru limbi.   

         -Adică tu eşti acel Dem Bengescu? Parcă acum două zile a fost lansarea…

         -Exact! Taifun, Sultane! Am rupt gura târgului!

         -Amice, mă contrariezi peste măsură. În şcoală făceai crize de nervi dacă nu ţi se rostea numele întreg, exact şi concis. Când domnişoara Liuba, profa de rusă, ţi-a zis Mitruş, te-ai agăţat de lustră! Iar nouă, că ne era mai la îndemână Dem, ne-ai interzis cu desăvârşire să-ţi zicem altfel decât Demetrius. Ai abandonat chiar toate idealurile şi principiile adolescenţei, mon cher?

         -Băi, Sherlock! Scriu mult. Îmi apar două, trei volume pe an. Pedalez pe critică fiindcă mi-e mai uşor să dau cu tineretul de pământ. De altfel n-am nicio jenă nici cu cei mai vârstnici. Îmi place să-i am pe toţi la degetul mic, mă distrează să-i văd transpiraţi, hipertensivi, cerşindu-mi un cuvânt binevoitor. Şi sunt necruţător! Se scrie prea mult în ţara asta şi, în genere, mediocru! Mă enervează, înţelegi? Nu, domnule, nu! Să rumege ani întregi un subiect, să băltească de transpiraţie, să sufere, să tremure de frica criticii şi să scoată o capodoperă! Indulgenţa încurajează obscurul, maculatura, mediocritatea! Sunt consilier editorial la o editură pe strasse. Casă mare, cu pretenţii! Evident, e o formă de mituire deghizată. Tot eu sunt cel care le aprob subvenţiile de la Ministerul Culturii unde sunt şeful comisiei. Din treizeci de cărţi citite ca şi consilier editorial, propun spre editare două. Una o taie serviciul financiar din lipsă de buget. Se publică una. Şi, uite-aşa, într-o complicitate tacită cu detestaţii contabili sunt, de fapt, chirurgul de geniu al literaturii române.

         -Şi, totuşi, nu mi-ai explicat de ce roman poliţist şi, mai ales, de ce Dem?

         -O studentă sexy şi talentată mi-a adus un roman poliţist să-i fac o prefaţă. Am fost consternat de genul abordat şi am refuzat-o abrupt, ba chiar i-am tras un perdaf pe cinste. Timp de o oră am făcut-o arşice… Când am tăcut, mi-a zâmbit imperturbabilă şi mi-a spus că trebuie să mă culc cu ea. Aşa o ocazie nu se ratează şi biroul meu auster a scârţâit dar a rezistat. La ţigara de după, mi-a spus franc: Maestre, la Operă te duci cu savanta de nevastă-ta la braţ dar în pat vei tânji întotdeauna după una ca mine! Şi în literatură e la fel! O să scrii eseu după eseu despre Balzac, ca să te poleieşti un pic din gloria lui. Din lipsă de subiecte fierbinţi, o să reîncălzeşti supa cu Cehov. Dar dacă vrei să te simţi bine cu adevărat, pui mâna pe Rodica Ojog-Braşoveanu sau Chandler şi ingeniozitatea policier-ului te face să te simţi viu. Am făcut efortul să-ţi citesc cărţile, maestre! Părerea mea este că te-ai apucat de critică cu muzica strungului în urechi. Înainte de Revoluţie erai adorator de unelte agricole, mare iubitor de seceră şi ciocan, iar după, ai devenit un artizan al banalului. Într-un volum de proză admirabil de… mediocră, ai un singur paragraf măreţ. Nu revin niciodată asupra textelor mele. Nu simt nevoia să le recitesc sau să schimb măcar o virgulă. Dau cartea la corectură şi apoi o trimit direct la editură. Aşa am procedat cu toate cărţile mele! -Sigur maestre… Nu le citeşti din două motive: unu, că ai muri de plictiseală; doi, că o târzie zvâcnire de bun simţ te-ar face să o arunci la coş, acolo unde arunci în fiecare lună zeci de cărţi, majoritatea ceva mai bune ca ale tale.

         Fata asta m-a făcut marţ! Am zis că e timpul să am şi eu succes rapid şi fulminant şi m-am pus pe treabă. Şi studenta a avut dreptate: scriind roman poliţist chiar mă simt viu!  Acum ai înţeles şi care e treaba cu Dem. Dă bine la piţipoancele nostime cu care ies prin cluburi şi stă bine şi pe coperta unui roman poliţist. Demetrius Bengescu a rămas OK pentru activitatea de critic.

         -Nu te înţeleg… Dacă ai succes cu romanele poliţiste, vorba studentei, de ce mai reîncălzeşti supa asta cu critica?

         -Ei, ăsta e un drept câştigat, mon ami! Imaginează-ţi un şef de la Garda Financiară, învăţat să aibă control absolut şi drept discreţionar asupra unui judeţ întreg. Chiar dacă îşi pierde funcţia sau i se limitează fief-ul, nu va trece niciodată în rândul plebeilor, aliniindu-se fraierilor controlaţi. Cunoaşte mecanismele, simte imperfecţiunile sistemului şi se repoziţionează în aparatul de control. Cam aşa e şi cu această armă numită critica. Acum am o putere pe care nu ţi-o poţi imagina! Cunosc sistemul şi jonglez în interesul meu. Mereu mai apare o agenţie guvernamentală, un institut cultural la care se creează posturi de referenţi, consilieri, chiar directori. Din colaborările astea pică o grămadă de bani. Un lup tânăr, la care nu prea mai ajungeau decât aşchii de ciolan, situat diametral opus pe eşicherul politic faţă de mine, mă ataca într-o foaie vulgară, strigând isteric că am anexat cultura la gaşca noastră. Dintr-un anumit unghi, dobitocul chiar avea dreptate. Sunt o serie de privilegii la care nu renunţă nimeni de bunăvoie. Şi, în definitiv, de ce aş face-o? Doar nu sunt tâmpit! Dar, prietene, tu mă asculţi doar cu o ureche: mături din priviri intrarea redacţiei! Ziarul ăsta de scandal supără pe mulţi. Mă mir că nu găsiţi o cale să-i dresaţi. Sunt convins că aveţi în continuare suficiente mijloace. Doar sunteţi aceeaşi Mărie cu floare la pălărie…

         -Parcă era aceeaşi Mărie, cu altă pălărie.

         -Ei, bravo, acuma, Sultane! Parcă, dacă v-aţi făcut din Miliţie, Piliţie, s-a schimbat o laie!

         -Nu e Piliţie, ci Poliţie! Două litere din şapte, reprezintă deja o schimbare de 28 la sută. Şi suntem în plină tranziţie. Poporul nu mai are încredere în schimbări radicale, artificii peste noapte! Nu conferă stabilitate…

         Dem asculta cu gura căscată.

         -Sultane, combaţi bine, băiatu’! Aşa balet printre scaieţi mai rar. Eşti bun de politician de linia întâi! După două talk-show-uri o să fii cerut la preşedinţie.

         -Bengescule, politica nu-i de mine! Nu-s croit pentru asta. Ştii că… de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere!

         -O faci pe elegantul dar ştiu ce-i în capul tău! Te cunosc de prea multă vreme! Dar ai dreptate, Sherlock: în fond, dacă te amesteci cu tărâţele, te mănâncă porcii! Dar să-ţi zic o vorbă, mon cher: te invidiez sincer! Trebuie să fie foarte palpitant să fii ofiţer criminalist. Nu mi-ai povestit niciodată cum a fost prima misiune!

         -Dumnezeule, a fost o misiune traumatizantă!

         -Îmi închipui: cadavre, sânge, maţe împrăştiate!

         -Ba a fost chiar mai rău! Suporţi să-ţi povestesc?

         -Hai, zi, că am Xanax în buzunar!

         -Eram emoţionat! Era prima misiune şi tipul pe care-l urmăream a intrat într-un bloc. Fusesem avertizat de poziţia apartamentului pe care-l frecventa, situat la parter. N-aveam încă mandat şi n-am putut intra după el dar am lăsat un ta’ major să supravegheze intrarea şi eu, care cunoşteam zona, am ocolit blocul şi m-am postat pe cealaltă parte, dincolo de terenul de joacă al copiilor, ca să supraveghez apartamentul printr-un binoclu. Nu mă aşteptam să am norocul porcesc ca respectivii să nu aibă jaluzelele trase şi ce să vezi!

         -Crima s-a desfăşurat sub ochii tăi şi nu ai putut să intervii!

         -Ai puţină răbdare!

         -OK, tac, Sultane!

         -Cum ziceam, tipul se sărută cu o blondă, genul curvet de soi şi, după ce o ţine lipită de frigider o vreme, o ia de mână şi ies din bucătărie stingând lumina. Îi dau prin staţie lui ta’ major să crescă vigilenţa şi în momentul următor cei doi intră în dormitor şi se sărută prelung, în picioare. Credeam că o s-o facă pe uşă. Îmi slăbesc cravata, arunc sacoul pe bancheta din spate şi rămân cu ochii pe ei. Tipi se opresc brusc din sărut şi încep un balet ciudat deasupra patului. Ei bine, reuşesc să înţeleg în sfârşit ce fac: amorezii strâng pătura în doi, atenţi să o plieze impecabil, şi o aşează pe un scaun. Repetă figura cu cearşaful, apoi scot un alt cearşaf din şifonier şi îl întind atenţi şi tacticoşi pe pat!

         – Să sară banul, ca la armată!

         -Exact, Bengescule! Fiecare începe să se dezbrace aşezându-şi hainele pe câte un umeraş apoi el îşi pune pijamalele şi ea o cămaşă de noapte.

Până să se întindă pe pat, băieţii noştri dau buzna şi-l imobilizează pe tip, fiindcă între timp venise căpitanu’ Săraru cu mandatul de arestare. 

         -Bun, şi care-i poanta?

         -Cum, care-i poanta? Păi nu-ţi dai seama că ţicniţii ăia în loc să şi-o tragă vârtos au purtat grija albiturilor? Mai rămânea să şteargă praful şi să dea cu aspiratorul!

         -Invers!-zise Bengescu serios.

         -Invers, ce?- întreabă căpitanul uimit.

         -Întâi se dă cu aspiratorul şi pe urmă se şterge praful! Ce naiba, e elementar!

         – Habar n-aveam! Dar nu ţi se pare o nebunie?

         -Nu, dacă erau amândoi fecioare!

         -Ei, draci? Virgini, vrei să zici?

         -Nu, amice! Chiar fecioare vreau să zic! Eu sunt din zodia fecioarei şi nu suport cearşafuri mototolite! Şi dacă mai târăşti picioarele şi mi-ai dat doi ciucuri de la covor peste cap, probabil te şi dau afară din casă! Maniile fecioarei sunt mai importante decât sexul!

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Prima misiune


fragment din romanul Ardei iuţi

– Bă, te invidiez sincer! Trebuie să fie foarte palpitant să fii ofiţer criminalist. Nu mi-ai povestit niciodată cum a fost prima misiune!

-Dumnezeule, prima misiune a fost traumatizantă!

-Îmi închipui: cadavre, sânge, maţe împrăştiate!

-Ba a fost chiar mai rău! Suporţi să-ţi povestesc? Citește în continuare „Prima misiune”

sexi_preoteasa


 Fragment din romanul Ardei iuţi

Taximetristul probabil era prin zonă că apăru imediat.

         -Bună ziua! Io sunt Anton Plăcintă! M-am prezentat. Bre, şefu’! Îi plină ţara hoţi şi contrabandişti şi faceţi zile fripte la sărmani şi oameni cinstiţi! Ce puii mei am făcut, de mă caută potera?

         -Dacă ai făcut ceva penal o să aflu! Acum vreau să ştiu unde l-ai dus pe tipul de ieri, cel pe care l-ai luat de aici la comandă.

         -A vorbit tot drumul la celular…

         -Aha, deci îi funcţiona celularul…

         -Deci cum ziceam, a vorbit tot drumul la celular cu una:bagă articolu’, scoate articolu’, până la biserica Sfântului Patriciu.

         -Adică-n parohia lui Patriciu vrei să zici…

         -Zic parohia Sfântului Patriciu, că io am respect ălea sfinte, nu ca alţii… Mi-a zis să-l aştept. Părintele Cuţitaru era în prag. De bună seamă-l aştepta. Au intrat amândoi în biserică. Aş fi intrat şi io să aprinz o lumânare, da’ m-am gândit că supără cleentu’. Zic: dacă i se năzare năucului că-l şpionez mă taie la scor. Mai bine stau cur cu ceasu’ pornit şi mă rog să-l ţie popa de vorbă vreun ceas să mă scoţ din foame. Doamne-Doamne cre’ că era cu geana mine, c-a priceput din prima care-i of-ul meu şi l-a ţinut pe fraier un ceas şi jumate. Am tras un pui somn cu capu’ covrig şi m-am trezit când a bătut musiu în geam. L-am dus pe Decebal şi l-am basculat. Hahalera a lăsat numai cât era ceas. Am scuipat după el- zgârca Pământului!- şi-am plecat la altă comandă.

         -Bine, domnu’ Plăcintă! Hai la popa Cuţitaru’!

         -Te duc, boierule, da’ puţin respect cu taica părintele, că te afuriseşte de nu mai eşti om! Dacă nu cunoşti la astea sfinte mai bine taci! Te văd cam râzător, ia-o mai domol!

         -Nea Plăcintă, lasă teoria şi bagă viteză!

    Biserica era terminată la exterior dar înăuntru încă se mai pictau pereţii. Un tip cu pensula-n mână se cam ciorovăia cu un preot.

         -Sunt căpitanul Sultanu, poliţia judiciară.

         -Bună ziua! Eu sunt părintele Cuţitaru. M-a prevenit coana preoteasa că la numele meu o să vină Poliţia să mă aresteze într-o zi!

         -Ieri aţi fost vizitat…

         -Vă rog să nu insistaţi. Spovedania este o taină şi nu vă spun nimic chiar de mă torturaţi.

         -Părinte, anchetez o crimă…

         -Ancheteaz-o dragul meu!

         -Părinte, nu mă lua la mişto, că-ţi trimit Poliţia economică să verifice cum ai cheltuit banii pentru ridicarea bisericii şi n-o să-ţi pice bine!

         -Uite că m-am plictisit de povestea asta! Deja îmi devine indiferent! Chiar e plictisitor să fii ameninţat în fiecare zi cu aceeaşi prostie!

         -Părinte, trăzneşti a ţuică!

         -Ei şi ce? Doar sunt în biserică, nu la volan!

         -Păi, vii beat la serviciu, părinte?

         -Păi ce să fac, fiule! Să beau apă? Apa trece, pietrele rămân la rinichi!

         -Nu, părinte! Apa trece, pietrele rămân curate!

         -Măi, fecior! Mă ia de cap!Ascultă la mine: una-i că aici sunt în parohia mea şi eu mi-s jupân şi a două-i că, vorba cântecului, în viaţa mea nu-s toate chiar la locul lor…

         -Adică…

         -Cum ar fi că am nevastă emancipată, doctoriţă şi başca navigatoare. Numai pe internet îşi face veacul. Îşi zice sexi-talpă-preoteasa… Într-o dimineaţă şi-a uitat e-mailul deschis şi am aflat că are o relaţie cu Urs44. Mi-a zis senină că e o relaţie pur sportivă, un fel de divertisment combinat cu socializare dar, de iubit, mă iubeşte numai pe mine.  Vorba aia! Spune-mi cu cine te-ai însurat ca să-ţi spun peste ce dandana ai dat! Am zis că o iert cu condiţia să se lase de fumat. Acuma, ce-i drept, nu mai are ţigara sudată între degete dar, de lăsat, nu s-a lăsat!

         -Hai, părinte, că doar nu-i prima femeie care fumează! Dacă ai iertat-o pentru isprava cu sportul, asta cu fumatu-i boală grea printre muieri; ia-o mai uşor!

         -Mă râde lumea, domnule! Nu se cade la o preoteasă! Şi unde mai pui că a aflat-o şi târgul că se iubeşte cu unul. Ieri dimineaţă am primit o anonimă de la spital că o vizitează un mascul grizonat şi-i ţine  noaptea de urât, în gardă. Umblă vorba că i-a surprins o asistentă în scutece mai ieri şi-a ieşit cu balamuc pe secţie. Am uitat să spun că doamna doctor Cuţitaru lucrează la nebuni, la Spitalul 9. 

         -Părinte, da’ nu prea ţi-a căzut bine vorba cu poliţia economică… Ia spune, ce ai pe suflet! Dacă te mărturiseşti de bună voie poate-ţi capeţi iertarea.

         -Tinere, în Alexandria trăia un părinte învăţat, Sfântul Antonie. Într-o zi, după o viaţă trăită exemplar în posturi şi rugăciuni, ţinând toate regulile bisericii, îl întrebă sfântul pe Dumnezeu care este muritorul din cetate pe care-l iubeşte cel mai mult. Dumnezeu îi răspunse indicându-i un ins oarecare. Trecând peste dezamăgire, căci se aştepta ca el să fie desemnat ca cel mai înţelept şi mai iubit, plecă în cetate să-l găsească pe respectivul. Îl identifică în persoana unui meşter cismar şi îl pândeşte câteva zile să-i surprindă secretul. Omul repara încălţăminte cu ciocănelul şi Sfântul Antonie nu remarcă nimic deosebit, aşa că se băgă în vorbă cu creştinul. Astfel află, că omul roboteşte din zori şi până în noapte şi, ce câştigă o treime o păstrează pentru el, o treime o dă la săraci şi o treime o dă bisericii. Iar, pentru asta, Dumnezeu îl iubea mai mult decât pe oricare altul. Află, fiul meu, că nu prea tai chitanţe pe donaţiile enoriaşilor, căci contabilii sunt ai diavolului şi toate caznele contabiliceşti şi vămuielile sunt de la necuratu’ dar, eu din toată strânsura fac parte săracilor şi bolnavilor o treime, o treime pun la ridicarea bisericii şi am pus destul că uite, am înălţat-o şi o treime îmi pun şi eu tablă pe casa parohială şi-mi mai văd şi de copii, ca să fiu pe plac lui Dumnezeu! Aşa înţeleg eu să fac lucrarea Domnului!

         -Auzi părinte… Am şi io o teorie şi de mult vreau să găsesc un popă ca s-o testez. După părerea mea, preotul este agentul fiscal care îţi ia primul  şi ultimul impozit! OK! Cine-ţi ia banii, sunt lămurit. Întrebarea  este, părinţele, cine-ţi ia sufletul?! Dacă ajungi în Rai, toată lumea-i mulţumită!

         – Totul este bine când se termină cu bine!- zise părintele.

         -Da! Dar, dacă ajungi în Iad, n-ar fi corect ca popa să restituie banii familiei?

         -Mă, poliţaiule! Nu c-am băut io o ţuică acuma, da’… gândeşti cam mult, bre! Las-o bre, cum a picat! Poate vrei şi certificat de garanţie acuma pentru eficienţa slujbei!

         -Alooo! Protecţia consumatorilor! Se aude? Popa nu dă garanţie şi mă mai ia şi la mişto!

         -Hai, nu striga că ameţesc! Şi, de altfel, asta-i parohia mea. Dacă te cocoşeşti la mine o sperii pe Aglae, jandarmu’ meu de la lumânări şi ridică tot cartieru’. Nici aţele nu mai rămân din textilele astea, dacă pun babele mâna pe tine! Şi vezi că sunt antrenate! Cu ele am descărcat şi tirurile de cărămidă, şi sacii de ciment, şi lemnăria!  

         -Bine, părinte! Mai e valabilă vorba aia, că pân’ la Dumnezeu te mănâncă sfinţii?

         –Da’ cine te crezi să-i deranjezi pe sfinţi? Un popă nu-i de nasul tău?

         -Văd că te-ai cam ciufulit, părinte, da’ tot şugubăţ eşti! N-am venit pentru socotelile contabile! S-o luăm altfel! Ce afaceri ai cu Teo Constantin?

         -Aşteaptă puţin. Părintele intră în cancelarie, o cămăruţă de doi-jumate pe doi-jumate şi veni cu un chitanţier.

         -Mi-a donat zece mii de dolari pentru terminarea picturii, cu rugămintea să fac toate slujbele şi pomenirile timp de un an de zile pentru prietenul lui mort, Gabriel Bar şi fii-sa vitregă, Liana.

         -Măi, să fie!… Vulpile s-au îngrăşat întotdeauna pe seama corbilor! Bravo, părinte! Te-ai scos! Zece mii de dolari? Adică ăsta a câştigat la loto şi face parte şi la amărâţi, părinte?

         -Ei, acuma şi mata! Calu’ de dar nu se caută la dinţi!

         -Sigur, calu’ de dar nu se caută la dinţi!- se evaluează cu discreţie şi eleganţă! Vezi cum împarţi banii pe din trei cu amărâţii şi cu Dumnezeu! Să nu dai în sentimentul lăcomiei!

        -Nu la un amărât ca mine-i buba, fiule! Lăcomia strică omenia dar, consolidează băncile! Şi talharu’ ăsta de stat lasă tot poporu’ la cheremu’ lor! Deh, corb la corb nu-şi scoate ochii!

         – Ştiu, ştiu, tocmai ce mi-a zis mai devreme cineva! Corb la corb nu-şi scoate ochii, fiindcă se înfruptă fiecare din leşu’ lui!

         -Ei, atunci umblă sănătos, poliţaiule!

         -Mă scoţi din sărite când îmi zici poliţaiule!

         -Ţi-am zis intenţionat fiindcă şi matale mi-ai zis popă!

         -Părinte, bună ziua!

         Căpitanul urcă îngândurat în taxi.

         -Domnu’ Plăcintă, când nici albu’ nu-i alb, nici negrul-negru, ce faci, nene?

         -Dacă-s pedestru, intru-n primul birt şi rad o bere. Mă limpezesc imediat. La a doua am deja soluţia salvatoare şi la a treia sunt Doctor Honoris Causa!

         -Cum vine asta, măi dom’ Plăcintă?

         -Ete, aşa! Când mă îmbăt sunt cel mai jmecher! Dacă scroafa aia analfabetă se închipuia savantă şi Doctor Honoris Causa, io, ce puii mei, mă cred mai prost? La trei beri sunt cine vreau io şi io cel mai tare vreau să fiu  Doctor Honoris Causa! Te pui mata în curmeziş?     

         -Nu dom’ Plăcintă, se poate să mă pun io în calea fericirii matale?

         -Ei, ai văzut? Eşti băiat de comitet până la urmă! Unde te basculez?

         -Du-mă de unde m-ai luat, să-mi recuperez maşina.

         -La hârbu’ ăla zici mata maşină? Mie mi-ar fi ruşine!

         -Hopa! Da’ de unde ştii tu ce maşină am? Că era oprită pe cealaltă stradă?

         -Ţi-am zis că sunt dăştept?

Post-it TÂRG DE CARTE


În perioada 1-6 iunie are loc târgul de carte AXIS LIBRI-Galaţi pe Esplanada din zona P-urilor, la Elice. Voi fi prezentă cu romanele mele COMISIA ZÜRICH şi DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ la standul Bibliotecii V.A. URECHEA.

Sâmbătă 5 iunie la ora 11,15 voi face o prezentare a romanelor mele.

Şi pentru cititorii romanelor mele care aşteaptă cu nerăbdare o nouă apariţie editorială, am o veste extraordinară: ROMANUL POLIŢIST ARDEI IUŢI ESTE GATA! 

Cât de repede va vedea lumina tiparului depinde de cât de repede voi face rost de bani.

Dacă Banca Transilvania se va comporta cinstit şi-mi va plăti sumele pe care mi le datorează romanul ARDEI IUŢI şi cele două volume de PROZĂ AFURISITĂ se pot edita imediat!

NĂVLEGU’ DE AVOCAT A ÎNCURCAT CURVELE!(I)


fragment din romanul ARDEI IUŢI

ISBN 978-606-92308-2-4

După un trai imposibil cu Ion, Irina renunţă la prejudecata că neam de neamu’ meu n-a călcat la Tribunal şi intentă acţiune de divorţ. Merse la barou şi o secretară bătrână, vecina ei din copilărie, o îndreptă spre Mironeasca – o avocată la modă. O aşteptă pe holurile tribunalului vreo săptămână şi, în sfârşit, se văzură faţă în faţă. Taior elegant, decolteu obraznic de unguroaică, frumoasă-frumoasă madam avocat.

Intră abrupt în subiect, ca o persoană foarte ocupată. Pe holul aglomerat şi cam în drum, îşi spune Irina telegrafic of-ul. S-au dus vremurile când avocaţii aveau cabinete cu firmă aurită la poartă! O vreme, avocata se uită nerăbdătoare peste umărul Irinei, apoi deschise poşeta – un sac uriaş, plin de tot ce-ţi trece prin cap. Nervoasă că nu găseşte ce-o fi căutat, răsturnă pe neaşteptate conţinutul sacului pe o băncuţă de lemn scrijelită barbar cu Y LOVE YOU NELU. Găsi în sfârşit un pix şi, pe un bilet de tramvai mototolit, îşi scrise numărul de telefon. – Ţine numărul meu de telefon! Sună-mă peste vreo săptămână, că acum nu pot să mă concentrez!- şi plecă grăbită, lăsând-o pe Irina cu povestea suspendată.

Irina rămase descumpănită o vreme, Mironeasca fiind ştiută de partizană a femeilor în procesele de divorţ, apoi văzu o fostă colegă de liceu şi se îndreptă spre ea.

– Bună, Cici! Ce faci pe aici?

– Mă omoară plictiseala cu Marin şi am venit să-mi recapăt libertatea. Pe scurt, am găsit un viţel cu portofelul mai gros şi cu echipamentul mai puţin ruginit!

– Adică, tot divorţ?

– Tot!

– Te bate?

– Cine, Marin? Mai rău! Mă plictiseşte!

– Adică, e o toană?

– Iubire! Cu unu’ de 45 am văzut cum e! M-am săturat de băşinile lui şi de concedii ieftine prin sindicat! Vreau şi eu să-mi amintesc ce poate unul de 25! Ce-i aşa de greu de priceput?

– Bine, bine! Am priceput! Te mănâncă-n fund şi, în loc să te duci la farmacie să-ţi dea ceva de mâncărimi, ai venit la Tribunal! Ai o avocată bună?

– Sigur, cauţi o avocată? Pe mine mă divorţează maestra Otilica. Cea mai operativă! Hai, să fie cu noroc! Ţi-o dau pe Otilica mea!-uite numărul de telefon. Sun-o acum, că o găseşti! Are birou cu dichis acasă. Ai grijă! Să-i zici doamna Otilia şi bagă de seamă: nu o întreba de numele de familie că se ofensează. Vezi să nu te umfle râsu’ când discuţi cu madam Otilia Nespălatu! Amărâta a suferit toată copilăria şi s-a repezit fuguţa să se scape cu măritatu’, că de fată o chema Pizdelea!

Avocata răspunse prompt la telefon şi explică foarte clar amplasamentul biroului. Încurajată de instrucţiunile concise ale Otilicăi, Irina parcurse drumul în câteva minute.

Ajunsă la uşa biroului, na, că Otilica chiar avea firmă aurită!- fu invitată imediat în biroul avocatei. Otilica, fără să fie urâţică, era de-a dreptul insignifiantă. Dar ce o uimi cel mai tare pe Irina, era biroul îmbulzit de diverse materiale croite, de-ai fi zis că a nimerit la un atelier de croitorie cu dever. Se simţi datoare să verifice.

– O căutam pe doamna avocat… – Eu sunt, drăguţă. – Aa… – Te miră talentul meu pentru croitorie? E o pasiune din copilărie. Mi-am dorit să mă fac creatoare de modă! Idolul meu e Coco Chanel.

– Foarte interesant! Dar la câte materiale sunt aici, îmbrăcaţi tot cartierul!

– Eşti amuzantă! Îmi placi! Îţi dai seama că mai şi greşesc, doar sunt începătoare! Dacă am noroc, din tot ce este aici iese un palton. Cel mai greu e cu mânecile şi cu gulerul.

– Poate era bine să vă faceţi mâna pe ceva mai simplu: bluziţe de vară, fustiţe petrecute. E materialul mai ieftin şi se lucrează mai uşor! Dacă mai greşiţi, paguba-i mai mică!

– Bravo! Îmi place de tine! Chiar ai haz şi eşti şi dezgheţată! Îţi merge mintea, nu glumă! Eu sunt deşteaptă foc, dar nu mi-a venit în minte! Dar, spune-mi care-i problema ta!

– Soţul meu mă înşală şi nu e prima dată! De câte ori găseşte câte una prin târg, aproape că mă omoară.

– Da’, tu nu mai calci niciodată strâmb?

– O duc greu! Nu-mi arde de aventuri!

– Ei, spune drept! Un iubit pe la serviciu, un vecin musculos, trebuie să-ţi scoţi pârleala cumva!

– Nu mă interesează decât să-mi câştig pâinea şi să-mi păstrez colaborările! Nici la tinereţe n-am fost prea zburdalnică!

– Ce meserie ai drăguţă?

– Sunt fotograf la o revistă!

– Zău? Ieşi din biroul meu, fire-ai a dracu’ de paparatză! Ieşi, să nu mai calci pe aici! Cu o destrăbălată de reporteriţă a fugit şi amărâtu’ de Vergilică, nu i-ar mai muri mulţi înainte nici lui, nici matracucei! Ieşi că dau cu apă clocotită după tine, spărgătoare de case ce eşti! Ieşi, zdreanţă!

Irina dădu buzna pe uşă şi ieşi tocmai la timp. Magnetul pe care-şi ţinea boldurile avocata-croitoreasă-părăsită de Vergilică se izbi violent de uşă. Irina nu prea-şi făcea cruci de felul ei dar, acum simţi nevoia. Luă iar drumul baroului, să găsească totuşi o avocată. În hol, bătrâna secretară stătea de vorbă cu o doamnă impozantă ce-şi ducea cu eleganţă cei 50 şi ceva de ani.

– Irina, dacă nu ţi-ai pus avocată, ţi-o recomand pe doamna Ligia Arginteanu. Maestra permanentată recent şi violet la păr de la excesul de Violet de Genţiană o privi cu bunăvoinţă.

– Cu ce te ocupi, duduie Irina?

Ca tot păţitul, Irina se cam codea să spună. Făcu un pas prudent în spate, cercetă atentă ce cale de fugă are şi apoi zise timid:

– Fotoreporter la o revistă…

– Aha…Cât câştigi?

– Nu am un salariu fix. Primesc drepturi de autor,…sume modeste cât să mă descurc.

Doamna Arginteanu scoase o oglinjoară din poşetă şi se rujă violent. Se întoarse pe călcâie şi, peste umăr vorbi gros, tabacic:

– Atunci, caută-mă în Săptămâna Mare, că în timpul anului nu fac pomeni!

Irinei nu-i venea să-şi creadă urechilor. Se aşeză pe un scaun şi ceru un pahar cu apă.

Secretara o privi cu milă. Pe uşa baroului intră un tip bonom, trecut bine de 40 de ani.

Irina se lovi peste frunte. Evident! Trebuia să caute un bărbat! Tipul avea o figură care inspira încredere.

Secretara făcu prezentările:

– Irina, domnul Georgescu este cel mai cumsecade membru al baroului. Domnu’ Georgescu, vă rog să o ajutaţi pe Irina, că-i nepoata mea! O rupe bărbat-su în bătaie!

Irina se simţi jenată de prezentarea secretarei dar, înţelese ca un gest de bunevoinţă minciuna cu nepoata.

– Fetiţo, hai să discutăm undeva în linişte, ca să înţeleg mai bine speţa!

Domnul Georgescu făcea parte din categoria oamenilor cărora le iese bunătatea prin toţi porii dar, Irina fu stupefiată când o duse într-un bufet-expres să stea de vorbă.

– Ascultă, Irina! Pot să-ţi spun Irina? Făcu un gest către birtaş, ca unul de-al casei.

– Desigur!

 – Cu mine eşti în siguranţă! Eu n-o să-ţi cer să te culci cu mine şi nici prea scump nu sunt! Nu iau pielea după om. Mă adaptez şi eu la sărăcia din ţara asta! Dar eu am o regulă: sunt un învingător! Pentru mine nu există procese mari sau mici! Doar procese câştigate! La judecată sunt permise orice tertipuri, orice mijloace. Dacă mai băgăm câte o minciună, să nu cumva să te aud că te izmeneşti. Ne-am înţeles?

Chelnerul aduse două halbe de bere şi avocatul le răsturnă pe gât cu sete mare.

– Încă un rând, Marcel!

 Irina, timorată de ambianţa îndoielnică a birtului şi năucită de vorbele avocatului, abia îşi găsi cuvintele.

– Domnule avocat! Nu este cazul să recurgem la tertipuri şi minciuni! Dreptatea e a mea!

– La proces nu contează cine are dreptate, ci doar ce spune avocatul. Dar, stai fără grijă că eu văd meserie, o să câştigăm!

– Să vă povestesc…

– Nu-i nevoie! Scrie-mi tot pe o hârtie şi restul e treaba mea. Nu mai mult de trei pagini, că plictisim instanţa!

După mai multe termene amânate veni şi rândul înfăţişării. În ziua procesului se spărsese cerul. Irina intră zgribulită în sala de judecată şi se miră cum toţi taţii de copii de 10-12 ani, descopereau subit cu ocazia divorţului că, de fapt, progeniturile nu ar fi ale lor, motiv clar şi evident să nu plătească pensie alimentară. Judecătorul le explica cu calm la fiecare cum stă treaba cu tăgada de paternitate şi că termenul este tardiv. Pe cât de ticăloşi pe atât de jalnici, spuneau că atât cât a fost copilul mic nu şi-au dat seama, dar odată cu creşterea copilului deveneau evidente asemănările cu cel mai bun prieten, vărul, vecinul. Irina asculta dezgustată. Privea pe furiş pe domnul Georgescu, care în robă avea un aer marţial şi important. Îi inspira încredere şi se simţea mai liniştită. Tresări. Urma dosarul ei cu Ion. Cât de mult se iubiseră şi cât de lamentabil eşuase căsnicia lor. Se citară părţile, se citiră motivele chemării în judecată şi dl Georgescu începu expunerea de motive. Irina recunoscu destul de puţine din cele scrise de ea în hârtia înmânată avocatului, apoi auzi uluită că Ion frecventa două gemene balaoacheşe: Nuşa şi Corcoduşa. Se gândi cu uimire, că avocatul făcuse investigaţii pe cont propriu şi făcuse descoperiri de senzaţie. Fusese povestea cu Danello dar, recent Irina ştia şi de una, Jeni, o prădătoare care-şi punea amanţii să facă împrumuturi la C.A.R. şi, care, după ce le mânca banii, pleca la vânâtoare de alţi fraieri.

Avocatul veni cu amănunte picante şi multe puncte-puncte, stârnind zâmbete în sală.

– Onorată instanţă, clienta mea a suportat multe de la pârât, dar relaţia lui la vedere cu gemenele nimfomane, Nuşa şi Corcoduşa nu mai poate fi tolerată!

Din sală, o femeie transpirată şi roşie la faţă, la limita apoplexiei, strigă:

– Onorată instanţă, astea două, Nuşa şi Corcoduşa-s haitele lu’ bărbati-miu, trăzni-l-ar! Năvlegu’ de avocat a încurcat curvele! Io-l urmăresc de un an pe Pulea Spătaru-al meu şi, Nuşa şi Corcoduşa sunt curvele noastre!

Solemnitatea şedinţei de judecată se prăbuşi în hohotele de râs stăvilite cu greu sub ciocanul judecătorului, care abia-abia stăpânindu-şi lacrimile interveni:

– Domnule avocat, într-adevăr, mărturii şi fotografii cu numitele Nuşa şi Corcoduşa sunt în dosarul 13255 Spătaru Tinca contra Spătaru Paul. Refuz să cred că în mod grosolan şi ilar aţi încurcat dosarele! Aveţi o explicaţie?

Fără să-şi piardă calmul, dl Georgescu vorbi important:

– Onorată instanţă, vă cer un nou termen, să consult condicuţa numitelor Nuşa şi Corcoduşa. Pot să jur că am văzut trecut numele pârâtului chiar deasupra numelui meu!

– Domnule avocat, nu săriţi calul că vă suspend din barou. Aveţi un nou termen pe 20 noiembrie!

Georgescu îi făcu Irinei pişicher cu ochiul, ca şi când lucrurile erau sub control dar, Irina nu era prea sigură. Stabiliră o nouă întâlnire în hol la arhiva Tribunalului pentru 14 noiembrie. Domnul Georgescu nu veni şi nici nu fu de găsit până în ziua procesului. Pe Irina o apucase disperarea.

De unde să-l iei dom’le, dacă nu răspundea la telefon şi nici la birou nu era?!

La proces se prezentă amărâtă şi fără avocat. Se făcu apelul părţilor.

– Onorată instanţă, i-am dat ultimul ban acestui avocat şi aţi văzut ce circ a făcut, iar acum nu s-a prezentat! Nu mai am încredere în el! Vă rog să-mi acordaţi un nou termen să-mi găsesc alt avocat!

– 29 noiembrie! Şi, nu mai fiţi supărată pe simpaticul domn Georgescu, că a răposat. Dumnezeu să-l ierte! Şi se pare că a murit chiar în slujba dumitale! Irina ieşi buimacă din sala de judecată. Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre barou. Secretara lucra un goblen complicat.

– Bună ziua, doamnă! Aţi aflat că a murit dl Georgescu?

– Da’ ce soartă pe bietu om! Era el un glumeţ dar, asta a fost farsa vieţii lui! O privi cu atenţie pe Irina.

– Ce, ori nu ştii cum a murit? Stai să-ţi spun, să te cruceşti! Aşa comedie n-am pomenit! Asta-i de dat la gazetă, să crape de râs tot târgul!

– Cum să crape de râs târgul? Nici nu s-a răcit bine creştinul!

– Tocmai asta-i, că s-a răcit!… Dacă-ţi spun că mori de râs!… S-au întors din puşcărie gealaţii lu’ Nuşa şi Corcoduşa şi au dat buzna pe neaşteptate. Disperat, conu’ Georgescu şi-a înşfăcat bulendrele, s-a agăţat de balustrada balconului făcând o legătură din cureaua de la pantaloni şi a stat amărâtul în frig ore bune, disperat să nu cadă, să se zdrobească de asfalt. De! Noiembrie, ce vrei? De frig şi spaimă i-a cedat inima. A făcut infarct!

– Dumnezeu să-l ierte. Nu-l vedeam vreun aventurier! – Dar ştii care-i comedia? Apartamentul matracucelor este la parter. A stat în frig peste trei ore, când avea doar 30 de centimetri până la sol! Poţi să crezi? Amărâtul a murit cu zile. A fost atât de înspăimântat, că a stat cu ochii aţintiţi pe uşa balconului, de unde puteau năvăli musculoşii şi pur şi simplu a uitat unde este! Soarta, fato!

citeşte şi continuarea: SIFILIS CU PATRU CRUCI(II)

PRIMUL ŞI ULTIMUL IMPOZIT


Fragment din romanul  ARDEI IUŢI

Preotul este agentul fiscal care îţi ia primul şi ultimul impozit! Cine-ţi ia banii, ne-am lămurit. Întrebarea este cine-ţi ia sufletul?! Dacă ajungi în Rai, toată lumea-i mulţumită! Totul e bine când se termină cu bine!  Dar, dacă ajungi în Iad, n-ar fi corect ca popa să restituie banii familiei? Alooo! Protecţia consumatorilor! Se aude?

 

DACĂ AI ZÂMBIT, CONTINUĂ!