ŞUETĂ CU UN CRITIC LITERAR


fragment din romanul ARDEI IUŢI

ISBN 978-606-92308-2-4       

 Căpitanul îşi bea cafeaua visător. Din micuţa cafenea observa discret intrarea în redacţie. Îi plăcea interiorul intim. Imediat după revoluţie venea aici să mănânce cremwurşti şi să bea punch. Când se privatizase şandramaua prin metoda Mebo, jurista întreprinderii se cuplase cu liderul de sindicat şi, într-o cârdăşie profitabilă, pusese mâna pe grosul acţiunilor. Stăpână pe situaţie, se debarasase de liderul de sindicat în favoarea unui deputat cu perspective de anvergură. În prăvălie renunţase la cremwurştii peisani, redecorând localul după o cafenea din Frankfurt care-i căzuse cu tronc cu ocazia unei excursii deghizate în misiune economică în martie 1990. Cafeaua era bună, nimic de zis, chelneriţa sexoasă şi amabilă dar căpitanul nu-şi putea lua gândul de la cremwurşti şi se întreba de ce s-or apuca unii să repare lucruri care nu sunt stricate…

        Un tip înalt, grizonat, cu alură de ştab sigur pe funcţia lui, costum englezesc de firmă, ceva de la  1000 de para în sus, pantofi lustruiţi impecabil, viră  gălăgios spre masa lui.

         -Ave, Sherlock! Ţii în lanterne selectul meu cartier?

         -Dacă nu ai avea costumul ăsta orbitor de scump, aş zice că eşti colegul meu de bancă dintr-a şaptea. Bengescule, întinereşti, amice! Care-i secretul?

         -După 15 ani de plictiseală-n dormitor, mi-am luat valiza şi m-am mutat la o puştalină. Apoi am pus mâna pe un viloi la preţ de chilipir şi mi-am luat şi două muze să-mi ţină de urât! E destul de obositor dar fac faţă cu brio! Viaţa ta care mai este, Sultane?

         -Rutină… Îmi trag sufletul la o cafea…

         -Aha, eşti de voie! Şi eu care credeam că eşti prins în vreo anchetă palpitantă. Dacă ai un subiect tare, te cinstesc, mon cher! Caut o idee de roman poliţist.

         -Demetrius Bengescu, acidul critic literar din sferele înalte ale literaturii, vrea să scrie un roman poliţist? Stai jos, suflete, şi ia o cafea, că mi se mişcă linia orizontului! Parcă detestai această… subspecie literară?! Scuză-mă, frate, dar snobismul tău ce zice? Nici dacă treceai la islamism nu eram mai bulversat.

         -Eşti în afara istoriei, amice! Romanul meu, Criminal din întâmplare, a fost cel mai mare succes autohton. Delir, Sultane! În 24 de ore m-a scos din foame şi m-a propulsat în topul celor mai vânduţi scriitori din toate timpurile! Tirajul aproape s-a epuizat din ziua lansării! Am semnat imediat un contract de reeditare şi o editură franceză mi-a trimis un draft de contract pentru a-l traduce simultan în patru limbi.   

         -Adică tu eşti acel Dem Bengescu? Parcă acum două zile a fost lansarea…

         -Exact! Taifun, Sultane! Am rupt gura târgului!

         -Amice, mă contrariezi peste măsură. În şcoală făceai crize de nervi dacă nu ţi se rostea numele întreg, exact şi concis. Când domnişoara Liuba, profa de rusă, ţi-a zis Mitruş, te-ai agăţat de lustră! Iar nouă, că ne era mai la îndemână Dem, ne-ai interzis cu desăvârşire să-ţi zicem altfel decât Demetrius. Ai abandonat chiar toate idealurile şi principiile adolescenţei, mon cher?

         -Băi, Sherlock! Scriu mult. Îmi apar două, trei volume pe an. Pedalez pe critică fiindcă mi-e mai uşor să dau cu tineretul de pământ. De altfel n-am nicio jenă nici cu cei mai vârstnici. Îmi place să-i am pe toţi la degetul mic, mă distrează să-i văd transpiraţi, hipertensivi, cerşindu-mi un cuvânt binevoitor. Şi sunt necruţător! Se scrie prea mult în ţara asta şi, în genere, mediocru! Mă enervează, înţelegi? Nu, domnule, nu! Să rumege ani întregi un subiect, să băltească de transpiraţie, să sufere, să tremure de frica criticii şi să scoată o capodoperă! Indulgenţa încurajează obscurul, maculatura, mediocritatea! Sunt consilier editorial la o editură pe strasse. Casă mare, cu pretenţii! Evident, e o formă de mituire deghizată. Tot eu sunt cel care le aprob subvenţiile de la Ministerul Culturii unde sunt şeful comisiei. Din treizeci de cărţi citite ca şi consilier editorial, propun spre editare două. Una o taie serviciul financiar din lipsă de buget. Se publică una. Şi, uite-aşa, într-o complicitate tacită cu detestaţii contabili sunt, de fapt, chirurgul de geniu al literaturii române.

         -Şi, totuşi, nu mi-ai explicat de ce roman poliţist şi, mai ales, de ce Dem?

         -O studentă sexy şi talentată mi-a adus un roman poliţist să-i fac o prefaţă. Am fost consternat de genul abordat şi am refuzat-o abrupt, ba chiar i-am tras un perdaf pe cinste. Timp de o oră am făcut-o arşice… Când am tăcut, mi-a zâmbit imperturbabilă şi mi-a spus că trebuie să mă culc cu ea. Aşa o ocazie nu se ratează şi biroul meu auster a scârţâit dar a rezistat. La ţigara de după, mi-a spus franc: Maestre, la Operă te duci cu savanta de nevastă-ta la braţ dar în pat vei tânji întotdeauna după una ca mine! Şi în literatură e la fel! O să scrii eseu după eseu despre Balzac, ca să te poleieşti un pic din gloria lui. Din lipsă de subiecte fierbinţi, o să reîncălzeşti supa cu Cehov. Dar dacă vrei să te simţi bine cu adevărat, pui mâna pe Rodica Ojog-Braşoveanu sau Chandler şi ingeniozitatea policier-ului te face să te simţi viu. Am făcut efortul să-ţi citesc cărţile, maestre! Părerea mea este că te-ai apucat de critică cu muzica strungului în urechi. Înainte de Revoluţie erai adorator de unelte agricole, mare iubitor de seceră şi ciocan, iar după, ai devenit un artizan al banalului. Într-un volum de proză admirabil de… mediocră, ai un singur paragraf măreţ. Nu revin niciodată asupra textelor mele. Nu simt nevoia să le recitesc sau să schimb măcar o virgulă. Dau cartea la corectură şi apoi o trimit direct la editură. Aşa am procedat cu toate cărţile mele! -Sigur maestre… Nu le citeşti din două motive: unu, că ai muri de plictiseală; doi, că o târzie zvâcnire de bun simţ te-ar face să o arunci la coş, acolo unde arunci în fiecare lună zeci de cărţi, majoritatea ceva mai bune ca ale tale.

         Fata asta m-a făcut marţ! Am zis că e timpul să am şi eu succes rapid şi fulminant şi m-am pus pe treabă. Şi studenta a avut dreptate: scriind roman poliţist chiar mă simt viu!  Acum ai înţeles şi care e treaba cu Dem. Dă bine la piţipoancele nostime cu care ies prin cluburi şi stă bine şi pe coperta unui roman poliţist. Demetrius Bengescu a rămas OK pentru activitatea de critic.

         -Nu te înţeleg… Dacă ai succes cu romanele poliţiste, vorba studentei, de ce mai reîncălzeşti supa asta cu critica?

         -Ei, ăsta e un drept câştigat, mon ami! Imaginează-ţi un şef de la Garda Financiară, învăţat să aibă control absolut şi drept discreţionar asupra unui judeţ întreg. Chiar dacă îşi pierde funcţia sau i se limitează fief-ul, nu va trece niciodată în rândul plebeilor, aliniindu-se fraierilor controlaţi. Cunoaşte mecanismele, simte imperfecţiunile sistemului şi se repoziţionează în aparatul de control. Cam aşa e şi cu această armă numită critica. Acum am o putere pe care nu ţi-o poţi imagina! Cunosc sistemul şi jonglez în interesul meu. Mereu mai apare o agenţie guvernamentală, un institut cultural la care se creează posturi de referenţi, consilieri, chiar directori. Din colaborările astea pică o grămadă de bani. Un lup tânăr, la care nu prea mai ajungeau decât aşchii de ciolan, situat diametral opus pe eşicherul politic faţă de mine, mă ataca într-o foaie vulgară, strigând isteric că am anexat cultura la gaşca noastră. Dintr-un anumit unghi, dobitocul chiar avea dreptate. Sunt o serie de privilegii la care nu renunţă nimeni de bunăvoie. Şi, în definitiv, de ce aş face-o? Doar nu sunt tâmpit! Dar, prietene, tu mă asculţi doar cu o ureche: mături din priviri intrarea redacţiei! Ziarul ăsta de scandal supără pe mulţi. Mă mir că nu găsiţi o cale să-i dresaţi. Sunt convins că aveţi în continuare suficiente mijloace. Doar sunteţi aceeaşi Mărie cu floare la pălărie…

         -Parcă era aceeaşi Mărie, cu altă pălărie.

         -Ei, bravo, acuma, Sultane! Parcă, dacă v-aţi făcut din Miliţie, Piliţie, s-a schimbat o laie!

         -Nu e Piliţie, ci Poliţie! Două litere din şapte, reprezintă deja o schimbare de 28 la sută. Şi suntem în plină tranziţie. Poporul nu mai are încredere în schimbări radicale, artificii peste noapte! Nu conferă stabilitate…

         Dem asculta cu gura căscată.

         -Sultane, combaţi bine, băiatu’! Aşa balet printre scaieţi mai rar. Eşti bun de politician de linia întâi! După două talk-show-uri o să fii cerut la preşedinţie.

         -Bengescule, politica nu-i de mine! Nu-s croit pentru asta. Ştii că… de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere!

         -O faci pe elegantul dar ştiu ce-i în capul tău! Te cunosc de prea multă vreme! Dar ai dreptate, Sherlock: în fond, dacă te amesteci cu tărâţele, te mănâncă porcii! Dar să-ţi zic o vorbă, mon cher: te invidiez sincer! Trebuie să fie foarte palpitant să fii ofiţer criminalist. Nu mi-ai povestit niciodată cum a fost prima misiune!

         -Dumnezeule, a fost o misiune traumatizantă!

         -Îmi închipui: cadavre, sânge, maţe împrăştiate!

         -Ba a fost chiar mai rău! Suporţi să-ţi povestesc?

         -Hai, zi, că am Xanax în buzunar!

         -Eram emoţionat! Era prima misiune şi tipul pe care-l urmăream a intrat într-un bloc. Fusesem avertizat de poziţia apartamentului pe care-l frecventa, situat la parter. N-aveam încă mandat şi n-am putut intra după el dar am lăsat un ta’ major să supravegheze intrarea şi eu, care cunoşteam zona, am ocolit blocul şi m-am postat pe cealaltă parte, dincolo de terenul de joacă al copiilor, ca să supraveghez apartamentul printr-un binoclu. Nu mă aşteptam să am norocul porcesc ca respectivii să nu aibă jaluzelele trase şi ce să vezi!

         -Crima s-a desfăşurat sub ochii tăi şi nu ai putut să intervii!

         -Ai puţină răbdare!

         -OK, tac, Sultane!

         -Cum ziceam, tipul se sărută cu o blondă, genul curvet de soi şi, după ce o ţine lipită de frigider o vreme, o ia de mână şi ies din bucătărie stingând lumina. Îi dau prin staţie lui ta’ major să crescă vigilenţa şi în momentul următor cei doi intră în dormitor şi se sărută prelung, în picioare. Credeam că o s-o facă pe uşă. Îmi slăbesc cravata, arunc sacoul pe bancheta din spate şi rămân cu ochii pe ei. Tipi se opresc brusc din sărut şi încep un balet ciudat deasupra patului. Ei bine, reuşesc să înţeleg în sfârşit ce fac: amorezii strâng pătura în doi, atenţi să o plieze impecabil, şi o aşează pe un scaun. Repetă figura cu cearşaful, apoi scot un alt cearşaf din şifonier şi îl întind atenţi şi tacticoşi pe pat!

         – Să sară banul, ca la armată!

         -Exact, Bengescule! Fiecare începe să se dezbrace aşezându-şi hainele pe câte un umeraş apoi el îşi pune pijamalele şi ea o cămaşă de noapte.

Până să se întindă pe pat, băieţii noştri dau buzna şi-l imobilizează pe tip, fiindcă între timp venise căpitanu’ Săraru cu mandatul de arestare. 

         -Bun, şi care-i poanta?

         -Cum, care-i poanta? Păi nu-ţi dai seama că ţicniţii ăia în loc să şi-o tragă vârtos au purtat grija albiturilor? Mai rămânea să şteargă praful şi să dea cu aspiratorul!

         -Invers!-zise Bengescu serios.

         -Invers, ce?- întreabă căpitanul uimit.

         -Întâi se dă cu aspiratorul şi pe urmă se şterge praful! Ce naiba, e elementar!

         – Habar n-aveam! Dar nu ţi se pare o nebunie?

         -Nu, dacă erau amândoi fecioare!

         -Ei, draci? Virgini, vrei să zici?

         -Nu, amice! Chiar fecioare vreau să zic! Eu sunt din zodia fecioarei şi nu suport cearşafuri mototolite! Şi dacă mai târăşti picioarele şi mi-ai dat doi ciucuri de la covor peste cap, probabil te şi dau afară din casă! Maniile fecioarei sunt mai importante decât sexul!

 

 

 

 

 

 

Prima misiune


fragment din romanul Ardei iuţi

– Bă, te invidiez sincer! Trebuie să fie foarte palpitant să fii ofiţer criminalist. Nu mi-ai povestit niciodată cum a fost prima misiune!

-Dumnezeule, prima misiune a fost traumatizantă!

-Îmi închipui: cadavre, sânge, maţe împrăştiate!

-Ba a fost chiar mai rău! Suporţi să-ţi povestesc? Continuă lectura

sexi_preoteasa


 Fragment din romanul Ardei iuţi

Taximetristul probabil era prin zonă că apăru imediat.

         -Bună ziua! Io sunt Anton Plăcintă! M-am prezentat. Bre, şefu’! Îi plină ţara hoţi şi contrabandişti şi faceţi zile fripte la sărmani şi oameni cinstiţi! Ce puii mei am făcut, de mă caută potera?

         -Dacă ai făcut ceva penal o să aflu! Acum vreau să ştiu unde l-ai dus pe tipul de ieri, cel pe care l-ai luat de aici la comandă.

         -A vorbit tot drumul la celular…

         -Aha, deci îi funcţiona celularul…

         -Deci cum ziceam, a vorbit tot drumul la celular cu una:bagă articolu’, scoate articolu’, până la biserica Sfântului Patriciu.

         -Adică-n parohia lui Patriciu vrei să zici…

         -Zic parohia Sfântului Patriciu, că io am respect ălea sfinte, nu ca alţii… Mi-a zis să-l aştept. Părintele Cuţitaru era în prag. De bună seamă-l aştepta. Au intrat amândoi în biserică. Aş fi intrat şi io să aprinz o lumânare, da’ m-am gândit că supără cleentu’. Zic: dacă i se năzare năucului că-l şpionez mă taie la scor. Mai bine stau cur cu ceasu’ pornit şi mă rog să-l ţie popa de vorbă vreun ceas să mă scoţ din foame. Doamne-Doamne cre’ că era cu geana mine, c-a priceput din prima care-i of-ul meu şi l-a ţinut pe fraier un ceas şi jumate. Am tras un pui somn cu capu’ covrig şi m-am trezit când a bătut musiu în geam. L-am dus pe Decebal şi l-am basculat. Hahalera a lăsat numai cât era ceas. Am scuipat după el- zgârca Pământului!- şi-am plecat la altă comandă.

         -Bine, domnu’ Plăcintă! Hai la popa Cuţitaru’!

         -Te duc, boierule, da’ puţin respect cu taica părintele, că te afuriseşte de nu mai eşti om! Dacă nu cunoşti la astea sfinte mai bine taci! Te văd cam râzător, ia-o mai domol!

         -Nea Plăcintă, lasă teoria şi bagă viteză!

    Biserica era terminată la exterior dar înăuntru încă se mai pictau pereţii. Un tip cu pensula-n mână se cam ciorovăia cu un preot.

         -Sunt căpitanul Sultanu, poliţia judiciară.

         -Bună ziua! Eu sunt părintele Cuţitaru. M-a prevenit coana preoteasa că la numele meu o să vină Poliţia să mă aresteze într-o zi!

         -Ieri aţi fost vizitat…

         -Vă rog să nu insistaţi. Spovedania este o taină şi nu vă spun nimic chiar de mă torturaţi.

         -Părinte, anchetez o crimă…

         -Ancheteaz-o dragul meu!

         -Părinte, nu mă lua la mişto, că-ţi trimit Poliţia economică să verifice cum ai cheltuit banii pentru ridicarea bisericii şi n-o să-ţi pice bine!

         -Uite că m-am plictisit de povestea asta! Deja îmi devine indiferent! Chiar e plictisitor să fii ameninţat în fiecare zi cu aceeaşi prostie!

         -Părinte, trăzneşti a ţuică!

         -Ei şi ce? Doar sunt în biserică, nu la volan!

         -Păi, vii beat la serviciu, părinte?

         -Păi ce să fac, fiule! Să beau apă? Apa trece, pietrele rămân la rinichi!

         -Nu, părinte! Apa trece, pietrele rămân curate!

         -Măi, fecior! Mă ia de cap!Ascultă la mine: una-i că aici sunt în parohia mea şi eu mi-s jupân şi a două-i că, vorba cântecului, în viaţa mea nu-s toate chiar la locul lor…

         -Adică…

         -Cum ar fi că am nevastă emancipată, doctoriţă şi başca navigatoare. Numai pe internet îşi face veacul. Îşi zice sexi-talpă-preoteasa… Într-o dimineaţă şi-a uitat e-mailul deschis şi am aflat că are o relaţie cu Urs44. Mi-a zis senină că e o relaţie pur sportivă, un fel de divertisment combinat cu socializare dar, de iubit, mă iubeşte numai pe mine.  Vorba aia! Spune-mi cu cine te-ai însurat ca să-ţi spun peste ce dandana ai dat! Am zis că o iert cu condiţia să se lase de fumat. Acuma, ce-i drept, nu mai are ţigara sudată între degete dar, de lăsat, nu s-a lăsat!

         -Hai, părinte, că doar nu-i prima femeie care fumează! Dacă ai iertat-o pentru isprava cu sportul, asta cu fumatu-i boală grea printre muieri; ia-o mai uşor!

         -Mă râde lumea, domnule! Nu se cade la o preoteasă! Şi unde mai pui că a aflat-o şi târgul că se iubeşte cu unul. Ieri dimineaţă am primit o anonimă de la spital că o vizitează un mascul grizonat şi-i ţine  noaptea de urât, în gardă. Umblă vorba că i-a surprins o asistentă în scutece mai ieri şi-a ieşit cu balamuc pe secţie. Am uitat să spun că doamna doctor Cuţitaru lucrează la nebuni, la Spitalul 9. 

         -Părinte, da’ nu prea ţi-a căzut bine vorba cu poliţia economică… Ia spune, ce ai pe suflet! Dacă te mărturiseşti de bună voie poate-ţi capeţi iertarea.

         -Tinere, în Alexandria trăia un părinte învăţat, Sfântul Antonie. Într-o zi, după o viaţă trăită exemplar în posturi şi rugăciuni, ţinând toate regulile bisericii, îl întrebă sfântul pe Dumnezeu care este muritorul din cetate pe care-l iubeşte cel mai mult. Dumnezeu îi răspunse indicându-i un ins oarecare. Trecând peste dezamăgire, căci se aştepta ca el să fie desemnat ca cel mai înţelept şi mai iubit, plecă în cetate să-l găsească pe respectivul. Îl identifică în persoana unui meşter cismar şi îl pândeşte câteva zile să-i surprindă secretul. Omul repara încălţăminte cu ciocănelul şi Sfântul Antonie nu remarcă nimic deosebit, aşa că se băgă în vorbă cu creştinul. Astfel află, că omul roboteşte din zori şi până în noapte şi, ce câştigă o treime o păstrează pentru el, o treime o dă la săraci şi o treime o dă bisericii. Iar, pentru asta, Dumnezeu îl iubea mai mult decât pe oricare altul. Află, fiul meu, că nu prea tai chitanţe pe donaţiile enoriaşilor, căci contabilii sunt ai diavolului şi toate caznele contabiliceşti şi vămuielile sunt de la necuratu’ dar, eu din toată strânsura fac parte săracilor şi bolnavilor o treime, o treime pun la ridicarea bisericii şi am pus destul că uite, am înălţat-o şi o treime îmi pun şi eu tablă pe casa parohială şi-mi mai văd şi de copii, ca să fiu pe plac lui Dumnezeu! Aşa înţeleg eu să fac lucrarea Domnului!

         -Auzi părinte… Am şi io o teorie şi de mult vreau să găsesc un popă ca s-o testez. După părerea mea, preotul este agentul fiscal care îţi ia primul  şi ultimul impozit! OK! Cine-ţi ia banii, sunt lămurit. Întrebarea  este, părinţele, cine-ţi ia sufletul?! Dacă ajungi în Rai, toată lumea-i mulţumită!

         – Totul este bine când se termină cu bine!- zise părintele.

         -Da! Dar, dacă ajungi în Iad, n-ar fi corect ca popa să restituie banii familiei?

         -Mă, poliţaiule! Nu c-am băut io o ţuică acuma, da’… gândeşti cam mult, bre! Las-o bre, cum a picat! Poate vrei şi certificat de garanţie acuma pentru eficienţa slujbei!

         -Alooo! Protecţia consumatorilor! Se aude? Popa nu dă garanţie şi mă mai ia şi la mişto!

         -Hai, nu striga că ameţesc! Şi, de altfel, asta-i parohia mea. Dacă te cocoşeşti la mine o sperii pe Aglae, jandarmu’ meu de la lumânări şi ridică tot cartieru’. Nici aţele nu mai rămân din textilele astea, dacă pun babele mâna pe tine! Şi vezi că sunt antrenate! Cu ele am descărcat şi tirurile de cărămidă, şi sacii de ciment, şi lemnăria!  

         -Bine, părinte! Mai e valabilă vorba aia, că pân’ la Dumnezeu te mănâncă sfinţii?

         –Da’ cine te crezi să-i deranjezi pe sfinţi? Un popă nu-i de nasul tău?

         -Văd că te-ai cam ciufulit, părinte, da’ tot şugubăţ eşti! N-am venit pentru socotelile contabile! S-o luăm altfel! Ce afaceri ai cu Teo Constantin?

         -Aşteaptă puţin. Părintele intră în cancelarie, o cămăruţă de doi-jumate pe doi-jumate şi veni cu un chitanţier.

         -Mi-a donat zece mii de dolari pentru terminarea picturii, cu rugămintea să fac toate slujbele şi pomenirile timp de un an de zile pentru prietenul lui mort, Gabriel Bar şi fii-sa vitregă, Liana.

         -Măi, să fie!… Vulpile s-au îngrăşat întotdeauna pe seama corbilor! Bravo, părinte! Te-ai scos! Zece mii de dolari? Adică ăsta a câştigat la loto şi face parte şi la amărâţi, părinte?

         -Ei, acuma şi mata! Calu’ de dar nu se caută la dinţi!

         -Sigur, calu’ de dar nu se caută la dinţi!- se evaluează cu discreţie şi eleganţă! Vezi cum împarţi banii pe din trei cu amărâţii şi cu Dumnezeu! Să nu dai în sentimentul lăcomiei!

        -Nu la un amărât ca mine-i buba, fiule! Lăcomia strică omenia dar, consolidează băncile! Şi talharu’ ăsta de stat lasă tot poporu’ la cheremu’ lor! Deh, corb la corb nu-şi scoate ochii!

         – Ştiu, ştiu, tocmai ce mi-a zis mai devreme cineva! Corb la corb nu-şi scoate ochii, fiindcă se înfruptă fiecare din leşu’ lui!

         -Ei, atunci umblă sănătos, poliţaiule!

         -Mă scoţi din sărite când îmi zici poliţaiule!

         -Ţi-am zis intenţionat fiindcă şi matale mi-ai zis popă!

         -Părinte, bună ziua!

         Căpitanul urcă îngândurat în taxi.

         -Domnu’ Plăcintă, când nici albu’ nu-i alb, nici negrul-negru, ce faci, nene?

         -Dacă-s pedestru, intru-n primul birt şi rad o bere. Mă limpezesc imediat. La a doua am deja soluţia salvatoare şi la a treia sunt Doctor Honoris Causa!

         -Cum vine asta, măi dom’ Plăcintă?

         -Ete, aşa! Când mă îmbăt sunt cel mai jmecher! Dacă scroafa aia analfabetă se închipuia savantă şi Doctor Honoris Causa, io, ce puii mei, mă cred mai prost? La trei beri sunt cine vreau io şi io cel mai tare vreau să fiu  Doctor Honoris Causa! Te pui mata în curmeziş?     

         -Nu dom’ Plăcintă, se poate să mă pun io în calea fericirii matale?

         -Ei, ai văzut? Eşti băiat de comitet până la urmă! Unde te basculez?

         -Du-mă de unde m-ai luat, să-mi recuperez maşina.

         -La hârbu’ ăla zici mata maşină? Mie mi-ar fi ruşine!

         -Hopa! Da’ de unde ştii tu ce maşină am? Că era oprită pe cealaltă stradă?

         -Ţi-am zis că sunt dăştept?

M-a înşelat nevasta


Fragment din romanul ARDEI IUŢI

Un pui de ulceraş îi încerca stomacul. De când nu mai mâncase o ciorbă la prânz? Întoarse maşina în intersecţie şi porni în trombă spre casă. Nevastă-sa Continuă lectura

Post-it TÂRG DE CARTE


În perioada 1-6 iunie are loc târgul de carte AXIS LIBRI-Galaţi pe Esplanada din zona P-urilor, la Elice. Voi fi prezentă cu romanele mele COMISIA ZÜRICH şi DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ la standul Bibliotecii V.A. URECHEA.

Sâmbătă 5 iunie la ora 11,15 voi face o prezentare a romanelor mele.

Şi pentru cititorii romanelor mele care aşteaptă cu nerăbdare o nouă apariţie editorială, am o veste extraordinară: ROMANUL POLIŢIST ARDEI IUŢI ESTE GATA! 

Cât de repede va vedea lumina tiparului depinde de cât de repede voi face rost de bani.

Dacă Banca Transilvania se va comporta cinstit şi-mi va plăti sumele pe care mi le datorează romanul ARDEI IUŢI şi cele două volume de PROZĂ AFURISITĂ se pot edita imediat!

NĂVLEGU’ DE AVOCAT A ÎNCURCAT CURVELE!(I)


fragment din romanul ARDEI IUŢI

ISBN 978-606-92308-2-4

După un trai imposibil cu Ion, Irina renunţă la prejudecata că neam de neamu’ meu n-a călcat la Tribunal şi intentă acţiune de divorţ. Merse la barou şi o secretară bătrână, vecina ei din copilărie, o îndreptă spre Mironeasca – o avocată la modă. O aşteptă pe holurile tribunalului vreo săptămână şi, în sfârşit, se văzură faţă în faţă. Taior elegant, decolteu obraznic de unguroaică, frumoasă-frumoasă madam avocat.

Intră abrupt în subiect, ca o persoană foarte ocupată. Pe holul aglomerat şi cam în drum, îşi spune Irina telegrafic of-ul. S-au dus vremurile când avocaţii aveau cabinete cu firmă aurită la poartă! O vreme, avocata se uită nerăbdătoare peste umărul Irinei, apoi deschise poşeta – un sac uriaş, plin de tot ce-ţi trece prin cap. Nervoasă că nu găseşte ce-o fi căutat, răsturnă pe neaşteptate conţinutul sacului pe o băncuţă de lemn scrijelită barbar cu Y LOVE YOU NELU. Găsi în sfârşit un pix şi, pe un bilet de tramvai mototolit, îşi scrise numărul de telefon. – Ţine numărul meu de telefon! Sună-mă peste vreo săptămână, că acum nu pot să mă concentrez!- şi plecă grăbită, lăsând-o pe Irina cu povestea suspendată.

Irina rămase descumpănită o vreme, Mironeasca fiind ştiută de partizană a femeilor în procesele de divorţ, apoi văzu o fostă colegă de liceu şi se îndreptă spre ea.

– Bună, Cici! Ce faci pe aici?

– Mă omoară plictiseala cu Marin şi am venit să-mi recapăt libertatea. Pe scurt, am găsit un viţel cu portofelul mai gros şi cu echipamentul mai puţin ruginit!

– Adică, tot divorţ?

– Tot!

– Te bate?

– Cine, Marin? Mai rău! Mă plictiseşte!

– Adică, e o toană?

– Iubire! Cu unu’ de 45 am văzut cum e! M-am săturat de băşinile lui şi de concedii ieftine prin sindicat! Vreau şi eu să-mi amintesc ce poate unul de 25! Ce-i aşa de greu de priceput?

– Bine, bine! Am priceput! Te mănâncă-n fund şi, în loc să te duci la farmacie să-ţi dea ceva de mâncărimi, ai venit la Tribunal! Ai o avocată bună?

– Sigur, cauţi o avocată? Pe mine mă divorţează maestra Otilica. Cea mai operativă! Hai, să fie cu noroc! Ţi-o dau pe Otilica mea!-uite numărul de telefon. Sun-o acum, că o găseşti! Are birou cu dichis acasă. Ai grijă! Să-i zici doamna Otilia şi bagă de seamă: nu o întreba de numele de familie că se ofensează. Vezi să nu te umfle râsu’ când discuţi cu madam Otilia Nespălatu! Amărâta a suferit toată copilăria şi s-a repezit fuguţa să se scape cu măritatu’, că de fată o chema Pizdelea!

Avocata răspunse prompt la telefon şi explică foarte clar amplasamentul biroului. Încurajată de instrucţiunile concise ale Otilicăi, Irina parcurse drumul în câteva minute.

Ajunsă la uşa biroului, na, că Otilica chiar avea firmă aurită!- fu invitată imediat în biroul avocatei. Otilica, fără să fie urâţică, era de-a dreptul insignifiantă. Dar ce o uimi cel mai tare pe Irina, era biroul îmbulzit de diverse materiale croite, de-ai fi zis că a nimerit la un atelier de croitorie cu dever. Se simţi datoare să verifice.

– O căutam pe doamna avocat… – Eu sunt, drăguţă. – Aa… – Te miră talentul meu pentru croitorie? E o pasiune din copilărie. Mi-am dorit să mă fac creatoare de modă! Idolul meu e Coco Chanel.

– Foarte interesant! Dar la câte materiale sunt aici, îmbrăcaţi tot cartierul!

– Eşti amuzantă! Îmi placi! Îţi dai seama că mai şi greşesc, doar sunt începătoare! Dacă am noroc, din tot ce este aici iese un palton. Cel mai greu e cu mânecile şi cu gulerul.

– Poate era bine să vă faceţi mâna pe ceva mai simplu: bluziţe de vară, fustiţe petrecute. E materialul mai ieftin şi se lucrează mai uşor! Dacă mai greşiţi, paguba-i mai mică!

– Bravo! Îmi place de tine! Chiar ai haz şi eşti şi dezgheţată! Îţi merge mintea, nu glumă! Eu sunt deşteaptă foc, dar nu mi-a venit în minte! Dar, spune-mi care-i problema ta!

– Soţul meu mă înşală şi nu e prima dată! De câte ori găseşte câte una prin târg, aproape că mă omoară.

– Da’, tu nu mai calci niciodată strâmb?

– O duc greu! Nu-mi arde de aventuri!

– Ei, spune drept! Un iubit pe la serviciu, un vecin musculos, trebuie să-ţi scoţi pârleala cumva!

– Nu mă interesează decât să-mi câştig pâinea şi să-mi păstrez colaborările! Nici la tinereţe n-am fost prea zburdalnică!

– Ce meserie ai drăguţă?

– Sunt fotograf la o revistă!

– Zău? Ieşi din biroul meu, fire-ai a dracu’ de paparatză! Ieşi, să nu mai calci pe aici! Cu o destrăbălată de reporteriţă a fugit şi amărâtu’ de Vergilică, nu i-ar mai muri mulţi înainte nici lui, nici matracucei! Ieşi că dau cu apă clocotită după tine, spărgătoare de case ce eşti! Ieşi, zdreanţă!

Irina dădu buzna pe uşă şi ieşi tocmai la timp. Magnetul pe care-şi ţinea boldurile avocata-croitoreasă-părăsită de Vergilică se izbi violent de uşă. Irina nu prea-şi făcea cruci de felul ei dar, acum simţi nevoia. Luă iar drumul baroului, să găsească totuşi o avocată. În hol, bătrâna secretară stătea de vorbă cu o doamnă impozantă ce-şi ducea cu eleganţă cei 50 şi ceva de ani.

– Irina, dacă nu ţi-ai pus avocată, ţi-o recomand pe doamna Ligia Arginteanu. Maestra permanentată recent şi violet la păr de la excesul de Violet de Genţiană o privi cu bunăvoinţă.

– Cu ce te ocupi, duduie Irina?

Ca tot păţitul, Irina se cam codea să spună. Făcu un pas prudent în spate, cercetă atentă ce cale de fugă are şi apoi zise timid:

– Fotoreporter la o revistă…

– Aha…Cât câştigi?

– Nu am un salariu fix. Primesc drepturi de autor,…sume modeste cât să mă descurc.

Doamna Arginteanu scoase o oglinjoară din poşetă şi se rujă violent. Se întoarse pe călcâie şi, peste umăr vorbi gros, tabacic:

– Atunci, caută-mă în Săptămâna Mare, că în timpul anului nu fac pomeni!

Irinei nu-i venea să-şi creadă urechilor. Se aşeză pe un scaun şi ceru un pahar cu apă.

Secretara o privi cu milă. Pe uşa baroului intră un tip bonom, trecut bine de 40 de ani.

Irina se lovi peste frunte. Evident! Trebuia să caute un bărbat! Tipul avea o figură care inspira încredere.

Secretara făcu prezentările:

– Irina, domnul Georgescu este cel mai cumsecade membru al baroului. Domnu’ Georgescu, vă rog să o ajutaţi pe Irina, că-i nepoata mea! O rupe bărbat-su în bătaie!

Irina se simţi jenată de prezentarea secretarei dar, înţelese ca un gest de bunevoinţă minciuna cu nepoata.

– Fetiţo, hai să discutăm undeva în linişte, ca să înţeleg mai bine speţa!

Domnul Georgescu făcea parte din categoria oamenilor cărora le iese bunătatea prin toţi porii dar, Irina fu stupefiată când o duse într-un bufet-expres să stea de vorbă.

– Ascultă, Irina! Pot să-ţi spun Irina? Făcu un gest către birtaş, ca unul de-al casei.

– Desigur!

– Cu mine eşti în siguranţă! Eu n-o să-ţi cer să te culci cu mine şi nici prea scump nu sunt! Nu iau pielea după om. Mă adaptez şi eu la sărăcia din ţara asta! Dar eu am o regulă: sunt un învingător! Pentru mine nu există procese mari sau mici! Doar procese câştigate! La judecată sunt permise orice tertipuri, orice mijloace. Dacă mai băgăm câte o minciună, să nu cumva să te aud că te izmeneşti. Ne-am înţeles?

Chelnerul aduse două halbe de bere şi avocatul le răsturnă pe gât cu sete mare.

– Încă un rând, Marcel!

Irina, timorată de ambianţa îndoielnică a birtului şi năucită de vorbele avocatului, abia îşi găsi cuvintele.

– Domnule avocat! Nu este cazul să recurgem la tertipuri şi minciuni! Dreptatea e a mea!

– La proces nu contează cine are dreptate, ci doar ce spune avocatul. Dar, stai fără grijă că eu văd meserie, o să câştigăm!

– Să vă povestesc…

– Nu-i nevoie! Scrie-mi tot pe o hârtie şi restul e treaba mea. Nu mai mult de trei pagini, că plictisim instanţa!

După mai multe termene amânate veni şi rândul înfăţişării. În ziua procesului se spărsese cerul. Irina intră zgribulită în sala de judecată şi se miră cum toţi taţii de copii de 10-12 ani, descopereau subit cu ocazia divorţului că, de fapt, progeniturile nu ar fi ale lor, motiv clar şi evident să nu plătească pensie alimentară. Judecătorul le explica cu calm la fiecare cum stă treaba cu tăgada de paternitate şi că termenul este tardiv. Pe cât de ticăloşi pe atât de jalnici, spuneau că atât cât a fost copilul mic nu şi-au dat seama, dar odată cu creşterea copilului deveneau evidente asemănările cu cel mai bun prieten, vărul, vecinul. Irina asculta dezgustată. Privea pe furiş pe domnul Georgescu, care în robă avea un aer marţial şi important. Îi inspira încredere şi se simţea mai liniştită. Tresări. Urma dosarul ei cu Ion. Cât de mult se iubiseră şi cât de lamentabil eşuase căsnicia lor. Se citară părţile, se citiră motivele chemării în judecată şi dl Georgescu începu expunerea de motive. Irina recunoscu destul de puţine din cele scrise de ea în hârtia înmânată avocatului, apoi auzi uluită că Ion frecventa două gemene balaoacheşe: Nuşa şi Corcoduşa. Se gândi cu uimire, că avocatul făcuse investigaţii pe cont propriu şi făcuse descoperiri de senzaţie. Fusese povestea cu Danello dar, recent Irina ştia şi de una, Jeni, o prădătoare care-şi punea amanţii să facă împrumuturi la C.A.R. şi, care, după ce le mânca banii, pleca la vânâtoare de alţi fraieri.

Avocatul veni cu amănunte picante şi multe puncte-puncte, stârnind zâmbete în sală.

– Onorată instanţă, clienta mea a suportat multe de la pârât, dar relaţia lui la vedere cu gemenele nimfomane, Nuşa şi Corcoduşa nu mai poate fi tolerată!

Din sală, o femeie transpirată şi roşie la faţă, la limita apoplexiei, strigă:

– Onorată instanţă, astea două, Nuşa şi Corcoduşa-s haitele lu’ bărbati-miu, trăzni-l-ar! Năvlegu’ de avocat a încurcat curvele! Io-l urmăresc de un an pe Pulea Spătaru-al meu şi, Nuşa şi Corcoduşa sunt curvele noastre!

Solemnitatea şedinţei de judecată se prăbuşi în hohotele de râs stăvilite cu greu sub ciocanul judecătorului, care abia-abia stăpânindu-şi lacrimile interveni:

– Domnule avocat, într-adevăr, mărturii şi fotografii cu numitele Nuşa şi Corcoduşa sunt în dosarul 13255 Spătaru Tinca contra Spătaru Paul. Refuz să cred că în mod grosolan şi ilar aţi încurcat dosarele! Aveţi o explicaţie?

Fără să-şi piardă calmul, dl Georgescu vorbi important:

– Onorată instanţă, vă cer un nou termen, să consult condicuţa numitelor Nuşa şi Corcoduşa. Pot să jur că am văzut trecut numele pârâtului chiar deasupra numelui meu!

– Domnule avocat, nu săriţi calul că vă suspend din barou. Aveţi un nou termen pe 20 noiembrie!

Georgescu îi făcu Irinei pişicher cu ochiul, ca şi când lucrurile erau sub control dar, Irina nu era prea sigură. Stabiliră o nouă întâlnire în hol la arhiva Tribunalului pentru 14 noiembrie. Domnul Georgescu nu veni şi nici nu fu de găsit până în ziua procesului. Pe Irina o apucase disperarea.

De unde să-l iei dom’le, dacă nu răspundea la telefon şi nici la birou nu era?!

La proces se prezentă amărâtă şi fără avocat. Se făcu apelul părţilor.

– Onorată instanţă, i-am dat ultimul ban acestui avocat şi aţi văzut ce circ a făcut, iar acum nu s-a prezentat! Nu mai am încredere în el! Vă rog să-mi acordaţi un nou termen să-mi găsesc alt avocat!

– 29 noiembrie! Şi, nu mai fiţi supărată pe simpaticul domn Georgescu, că a răposat. Dumnezeu să-l ierte! Şi se pare că a murit chiar în slujba dumitale! Irina ieşi buimacă din sala de judecată. Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre barou. Secretara lucra un goblen complicat.

– Bună ziua, doamnă! Aţi aflat că a murit dl Georgescu?

– Da’ ce soartă pe bietu om! Era el un glumeţ dar, asta a fost farsa vieţii lui! O privi cu atenţie pe Irina.

– Ce, ori nu ştii cum a murit? Stai să-ţi spun, să te cruceşti! Aşa comedie n-am pomenit! Asta-i de dat la gazetă, să crape de râs tot târgul!

– Cum să crape de râs târgul? Nici nu s-a răcit bine creştinul!

– Tocmai asta-i, că s-a răcit!… Dacă-ţi spun că mori de râs!… S-au întors din puşcărie gealaţii lu’ Nuşa şi Corcoduşa şi au dat buzna pe neaşteptate. Disperat, conu’ Georgescu şi-a înşfăcat bulendrele, s-a agăţat de balustrada balconului făcând o legătură din cureaua de la pantaloni şi a stat amărâtul în frig ore bune, disperat să nu cadă, să se zdrobească de asfalt. De! Noiembrie, ce vrei? De frig şi spaimă i-a cedat inima. A făcut infarct!

– Dumnezeu să-l ierte. Nu-l vedeam vreun aventurier! – Dar ştii care-i comedia? Apartamentul matracucelor este la parter. A stat în frig peste trei ore, când avea doar 30 de centimetri până la sol! Poţi să crezi? Amărâtul a murit cu zile. A fost atât de înspăimântat, că a stat cu ochii aţintiţi pe uşa balconului, de unde puteau năvăli musculoşii şi pur şi simplu a uitat unde este! Soarta, fato!

citeşte şi continuarea: SIFILIS CU PATRU CRUCI(II)

PRIMUL ŞI ULTIMUL IMPOZIT


Fragment din romanul  ARDEI IUŢI

Preotul este agentul fiscal care îţi ia primul şi ultimul impozit! Cine-ţi ia banii, ne-am lămurit. Întrebarea este cine-ţi ia sufletul?! Dacă ajungi în Rai, toată lumea-i mulţumită! Totul e bine când se termină cu bine!  Dar, dacă ajungi în Iad, n-ar fi corect ca popa să restituie banii familiei? Alooo! Protecţia consumatorilor! Se aude?

 

DACĂ AI ZÂMBIT, CONTINUĂ!

CUŢITARII DE LA BRĂILA


fragment din romanul ARDEI IUŢI

ISBN 978-606-92308-2-4

Eram prin clasa a patra şi mergeam pentru prima oară în tabără de vară la Albac. Eram o bună sportivă şi alergam în toate părţile ca un argint viu. Zilnic făceam drumeţii pe munte şi eram prima şi la urcat şi la coborât. Turiştii pe care-i întâlneam aveau nişte bastoane chic de care se ajutau, dar noi copii aveam fiecare un baston improvizat din câte o creangă mai zdravănă.

Într-o zi eram cap de coloană la coborât ca de obicei. În faţă, o viperă. Îi trag un retevei în cap şi încă unul şi aştept bucuroasă să vină trupa din spate să mă laud la toţi pentru voinicia mea. Ajunge şi comandantul taberei, un profesor localnic şi dă-i perdaf!
– Eşti o inconştientă! Din prima zi am înţeles că o să am probleme cu tine! Mă bagi în puşcărie, fato! Voi ăştia din Brăila, parcă a dat strechea-n voi! Nu-ţi dai seama ce-ai făcut?
Obrajii îmi plezneau de ciudă că în loc să mă aprecieze şi să se minuneze de vitejia mea aproape că a sărit la bătaie şi îi răspund îndârjită:
– Domnul nostru Tudor a spus că atunci când şarpele ne iese în cale

să-i zdrobim capul!

Cum domnul comandant era prof de sport, cu siguranţă n-a priceput cine-i Domnul Tudor şi ce-am vrut să zic, fiindcă s-a uitat la mine ca la un gândac şi şi-a continuat săpuneala până în tabără, explicând că de Domnul Tudor să ascult la Brăila, că în Ţara Moţilor el este stăpân. Ajunşi în tabără convoacă un careu lângă catarg şi mă scoate în faţă, făcându-mi morală zdrobitoare în faţa tuturor.

Se întoarce spre mine:
– Acum, zi-le tuturor ce mi-ai zis şi mie! Urechile-mi explodaseră de furie şi de umilinţă şi abia reuşind să mă abţin să nu izbucnesc în plâns, strig să se audă pe tot platoul:
– Domnul nostru Tudor Vladimirescu a zis că atunci câmd şarpele-ţi iese în cale să-i zdrobeşti capul! Eu am dat de două ori ca să fiu sigură!
Învăţătoarea care ne însoţise grupul, doamna Şerban, o femeie cu un simţ al umorului desăvârşit a ieşit în faţă şi a început să aplaude. Profesori şi elevi au aplaudat furtunos. Eram răzbunată! La masa de seară eram deja în centrul atenţiei. Simţeam că Petrişor, băiatul comandantului taberei mă plăcea, dar specific vârstei, încerca să se facă remarcat prin agresivitate. Eu fiind din Brăila, când trecea pe lângă mine şuiera: cuţitarii, cuţitarii…
Din Brăila eram toţi, de la mai multe şcoli, dar el numai cu mine avea o problemă. Devenită o mică vedetă, Petrişor se înverşunase şi mai tare: cuţitarii, cuţitarii…
Enervată îl împing şi îl ţintuiesc de bârna de lemn de pe terenul de sport şi îi spun: Ascultă şarpe! Înainte de apariţia elevatoarelor în schela Brăilei, încărcarea şi descărcarea grânelor în vapoare se făcea cu cârca hamalilor. Pentru legarea sacilor, hamalii purtau un ghem de sfoară şi un cuţit ca să-şi lege sacii la gură şi să-i poată ridica în cârcă fără să verse cerealele. Că seara mai mergeau în cârciuma din port şi se mai cafteau la băutură, asta se întâmpla în toate porturile lumii, nu numai la Brăila. Învaţă istoria, mucosule! Doar şi mama ta stă jumătate din zi în bucătărie cu un cuţit în mână tocând zarzavatul sau tranşând o găină şi eu nu zic că este cuţitară, fraiere! Şi găina o taie tăticu’ cu ditamai cuţitul, că l-am văzut cu ochii mei. Dar cuţitul cu care taie porcul de Ignat şi mielul de Paşte, ai? El tot cuţitar o fii? Petrişor tace…

Apare tatăl lui Petrişor, adică chiar bunul meu prieten comandantul…
Hopa, am sfeclit-o!

– Ce se întâmplă aici, Petrişor? Parcă ai centură neagră la karate! Te bate o fată?
Îi spun tăticului din ce ne-am luat, îl duc şi pe el pe la Brăila, îi explic cum e cu uneltele hamalilor din portul Brăilei şi cum o poveste greşit înţeleasă de la 1900 ne aduce etichete nedrepte, nouă brăilenilor, când meseria hamalilor a dispărut şi odată cu ea legendarele cuţite. Comandantul pare că a înţeles speţa şi îi întinde un măr lui Petrişor.
– Hai, karatistule, mai toceşte la istorie! Fata asta ne dă cu istoria în cap la amândoi… Uite, rupe mărul ăsta şi împarte-l cu fata în semn de împăcare!
Petrişor se străduieşte, dar mărul nu se dă rupt. Săritoare, scot un frumos briceag chinezesc, tai mărul cu dexteritate şi-i întind lui Petrişor o jumătate.
Directorul rămâne stupefiat. Ar vrea să zică ceva, dar nu-şi găseşte cuvintele de consternare.

Explic cu seninătate:

– Ei, ce-i? N-aţi mai văzut un briceag chinezesc? Am dat la schimb pentru el o unghieră chinezească şi o serie de timbre! Am un hobby cu bricegele…

PENTRU TINE

CONTABILA ŞI MARINARUL


fragment din romanul  ARDEI IUŢI

 ISBN 978-606-92308-2-4

Am doi buni amici: el marinar, ea economistă. Stăteau la televizor şi urmăreau un ansamblu de dans din Chişinău.

El, proaspăt întors din voiaj:

         – Ce ţâţe poa’ să aibă moldovencele-astea, dom’le!

Ea mirată:

         – Tu la astea te uiţi? Eu am numărat picioarele, le-am împărţit la doi şi am calculat numărul dansatorilor, am adăugat impresarul, coregraful , regizorul de scenă, regizorul de sunet şi toţi auxiliarii, închirierea camionului pentru recuzită şi am calculat cât i-a costat pe ăştia turneul în România şi cât ar fi un cost cinstit al biletelor!

         Le zic: mă, ori sunteţi ţicniţi, ori faceţi bancuri cu noi!

SIFILIS CU PATRU CRUCI (II)


fragment din romanul ARDEI IUŢI    

  ISBN 978-606-92308-2-4
-Irina, avocatul Georgescu a fost unchiul meu. Povestea morţii lui, de-a râsu’-plânsu’, este cunoscută în familie, dar a rămas tabu. In fond, Nucu Georgescu era telectualul familiei, mândria mătuşilor şi, evident, nu putem să-i aburim onoarea. S-a bârfit  la priveghi, şi-au dat coate babele când înfăşurau sarmalele, s-au mai răscolit picanterii mai vechi dar, bulendrele s-au spălat în familie iar în ochii lumii s-au conservat aparenţele!  Nucu, cel mai bun băiat!

         -Zău, Nucu îl chema? Eu l-am ştiut doar de domnul Georgescu!

         -Ei, aş! Îl chema Niţă dar, Nucu dădea bine la femei! Avea în mintea lui o rezonanţă mai virilă! Un tip inteligent şi talentat, pe jumătate ratat datorită complexelor. A suferit toată viaţa datorită cheliei şi staturii. Purta numai pantofi de comandă cu tocuri de opt centimetri şi abia scotea un metru şaizeci! Imaginează-ţi că la cutremurul din 1977 a strigat :cutremuuur!- şi, în loc să-şi salveze copii, a preferat să-şi caute fesul.

         -Adică, cum?

         -Uite, aşa! Ziua umbla la costum şi pălărie, noaptea asorta la pijama un fes gri cu dungi galbene, oricât ar fi fost de cald fiindcă, nu suporta să-şi expună chelia. De altfel, avea doi metri de pălării! Înainte de cutremur, cu câteva minute a făcut duş şi a testat o nouă şi miraculoasă soluţie de creştere a părului. Fiind dat cu zama aia pe cap, îşi lăsase fesul pe te miri unde. A riscat să cadă casa pe el, decât să-i vadă vecinii chelia. După cutremur, când l-au tachinat cumnaţii că era gata să crape de dragul fesului, a bravat că a făcut casa cu mâna lui, ca să reziste la un cutremur de 9 grade pe scara Richter şi a vrut să-şi demonstreze încrederea în soliditatea casei.

         -Mare figură Nucu ăsta!

         -Ei, Irina, de câte ori mă uit pe gaura cheii în viaţa cuiva, nu mai simt nevoia să merg la cinema! Nucu ăsta oricum era cam într-o dungă! La prima vedere părea întreg la cap şi nu-ţi dădea de bănuit! Poate ai fost gros îmbrăcată şi n-ai avut ocazia dar, dacă te întindeai mai mult la vorbă cu el şi purtai mâneci scurte, te studia bine şi din senin îţi spunea:

         -Drăguţă, ai nişte vene excelente! Când ţi-ai luat sânge ultima dată?

         -Cetăţeanul era oleacă vampir?

         -Nu, dar, până să devină avocat a lucrat vreo patru ani ca asistent la un laborator de analize medicale!

         -Aha! Băiatul era defectat de meserie!

         -Eram puşti şi-i fac o vizită anunţată la laborator. Zice: hai salut, vezi că ţi-am oprit un nes şi un sifilis cu patru cruci!

         -Zic: nene, mersi de nes dar, cu sifilisul găseşte-ţi pe altul!

         -Se uită la mine pe deasupra ochelarilor: sifilisu’ este pe lamă la microscop!  L-am recoltat de la o paraşută culeasă cu duba de pe centură! A trebuit să trag sânge de la tot inspectoratu’ judeţean de miliţie, că au ţinut-o toată noaptea în arest şi s-au lăcomit toţi la chilipir! Hai, studiază bine lama, ca să nu rămâi prost!

         -A, şi de atunci te-ai deşteptat!

         -Nu! Doar că am început să port scufiţă!

         -Mă scuteşti de amănunte? Mai povesteşte de jupânu’, că am început să îndrăgesc personajul!

         -Adică fac tumbe ca să te vrăjesc – tânăr, viu şi frumos – şi tu îndrăgeşti personajul decedat! Bravo! Hai să-ţi mai zic de-o ţicneală de-a lui: dacă intra într-o încăpere, bătea delicat în uşă.

         -Normal, băiat educat doar era avocat, nu un linge blide!

         -Da, fato, da’ bătrânul bătea la uşă şi când ieşea din încăpere!

         -Mişto! Adică era atât de distrat, încât nu mai ştia dacă intră sau iese?

         -Noooo! Era prudent! Se temea că dacă stă unu’ de prost sau de şmecher în spatele uşii şi îi dă cu uşa în cap, o să fie dat în judecată!

         -Pe ăsta se vede treaba că l-au defectat toate meseriile câte un pic!

         -Mda! Cred că Nucu lua meseria prea în serios!  Se pare că a avut un accident de muncă în final!

         -Nu te-ai lămurit dom’le că a mierlit-o la curve?

         -Nerecunoscătoare mică! Poate era acolo ca să strângă probe pentru procesul tău!

         -Defilezi prin lobodă, băieţel! Îmi mai eşti dator cu o poveste!

Citeşte şi NĂVLEGU’ DE AVOCAT A ÎNCURCAT CURVELE!

SĂ NU-ŢI IEI BĂRBAT MAI URÂT DECÂT DRACUL!


fragment din romanul ARDEI IUŢI

autor DOINA POPESCU

ISBN 978-606-92308-2-4  

    S-au ridicat de la masă, au achitat nemţeşte şi Bubuici, lihnit de foame s-a impus bărbăteşte:

    – Mergem să mâncăm la o cârciumă cochetă, deschisă până dimineaţa, da’ ăla-i teritoriul meu şi plătesc eu, că am şi eu orgoliul meu de bărbat!

    Irina îţi ţuguie buzele şi lăsă capul pe umărul drept, ca un copil bosumflat.

    Bubuici se enervă:

    – Ascultă, fato! Dacă-ţi dau o bere şi o friptură, nu înseamnă că trebuie să te culci cu mine!… Clar?

    – Nu vreau să-ţi rămân datoare!

    – Nicio grijă, îmi plăteşti în natură!

    – Nu fi porcuşor!…

    – În natură ca Şeherezada! Îmi spui povestea ta cu Tanco.

    Irina căscă ochii de parcă trecea un elefant mov prin Piaţa Universităţii. Urcară în maşină şi în zona discotecii What Not? cotiră pe o ulicioară oprind în faţa unei cârciumi dichisite. Irina era încântată de locaţie, dar amintirile despre Tanco nu îi erau chiar la îndemână şi aproape o podidea plânsul. Îi făcu semn să comande şi pentru ea.

    Bubuici studie îndelung meniul aşteptând ca Irina să-şi şteargă lacrimile care-i aburiseră ochii şi comandă după un sfert de oră de gândire- obişnuitul şniţel cu salată, fără pâine şi fără garnitură.

    – Tanco, Tanco!- suspină Irina.

    Bubuici simţea că dacă nu găseşte o cale să-i schimbe gândurile, seara e ratată:                  – Auzi, de ce îi ziceai Tanco, că-i mare cât un tanc?

    Irina zâmbi.

    – Hai să-ţi spun povestea lui Tanco! Ana, mama lui Tanco a fost o femeie veselă şi frumoasă, rătăcită în chip nedrept de soartă într-un neam de oameni suspicioşi şi neguroşi. A iubit un băiat, pe Grigore dar, cât a fost flăcăul înrobit la cătănie, doi ani îngrozitor de lungi, tată-său, un ursuz şi un mutros, ca şi fraţii mai mari, au obligat-o să se mărite cu un coleg de serviciu, şofer de basculantă mai mare cu 14 ani decât Ana. Sandu, oltean zgârcit dar răzbătător a ridicat gospodărie cu fală cum văzuse în Banat, pe unde muncise pe şantier, dar îi mâncase zilele Anei, numărându-i fiecare bănuţ. Când i se rupeau sandalele Anei, le lua şi le studia cu atenţie, să nu cumva să fie rupte înadins, apoi le cosea temeinic decretând mulţumit: astea mai ţin două veri de acum încolo! Şi de slut, ce să mai vorbim! Urât ca dracul! Şi cum dracul era zgârcit şi nu-şi cumpăra oglindă, era fudul nevoie mare şi muieratic fără egal. Că de, circula pe şosesele patriei şi nu plăteau femeile belet la ia-mă nene la basculantă! P-alea mai urâte şi mai proaste le amăgea Sandu şi le tăvălea, alea mai isteţe şi mai tari în clanţă îl păcăleau ele, îl duceau cu vorba şi când se vedeau în oraş îl stuchiau şi-i strigau: Piei Satană, slutul Pământului! Uită-te-n oglindă sperietoare de ciori! Toate-i ajungeau Anei la urechi şi nimic n-o interesa, dar era mâhnită că amândouă fetele i se izbeau leit lui Sandu, urâte, cu ochi apoşi şi urechi clăpăuge, păr puţin, cânepiu şi mâinile- mai să le ajungă la genunchi! Ciolănoase şi cu labă mare la picior, umblau numai desculţe că le venea mai bine la socoteală. Şi numai într-o gâlceavă o ţineau şi se pizmuiau, că nimic nu le intra în voie şi nu le ajungea!  Un lucru oarecare ajungea motiv de sfadă din spartul zorilor şi pănă pe-nserat! Şi unde nu o necăjeau fetele, îi mânca Sandu ficaţii!

    Viaţa apăsată, cu bărbatul care-i căuta pricină din te miri ce şi punea de câte un scandal strajnic pentru orice lucru mărunt şi neînsemnat o apropia tot mai mult de juvăţ. Până

într-o zi când Sandu a venit vesel acasă, lăudându-se că a fost trecut pe lista cu cei acceptaţi pentru munca în străinătate. Două luni cât au durat formalităţile şi pregătirile, Sandu parcă n-a mai avut nici o pricină de supărare dar, ca să nu-şi iasă din mână o mai înghiontea şi o repezea plasându-şi mitocăniile. Proasto-proasto, ce ştii tu? Eşti cu un secol în urmă! Proasto-proasto!           

    Ana se gândea cu mirare că Sandu, deştept cum se credea nu punea niciodată în balanţă că ea avea liceul teoretic terminat, pe când el abia trăsese mâţa de coadă şapte clase.

 Spunea cu trufie măcar de două ori pe zi: La 14 ani am plecat de acasă şi nu numai că n-am pierit, da’ am acareturi de boier, cu canal în curte şi electrică chiar şi la viceu! Unde mai pui că hrănesc trei toante puturoase care nu-şi merită tainu’!

    Ana robotea ţinând greul casei şi învăţase să nu-l mai asculte! Se mai gândea doar ca la o nălucă la traiul pe care l-ar fi dus cu Grigore. După armată, Grigore a venit în sat şi aflând de măritişul silit al Anei, s-a dus în lume şi dus a fost! Nimeni n-a mai ştiut să-i spună o vorbă despre soarta lui! Până într-o zi… Sandu era plecat în Siria şi fetele erau duse la Craiova la o cumnată. Pe înserat le veni un străin la poartă.

    – O caut pe Ana! Sărut mâinile! Sau poate am greşit casa…Ana se uita la străinul înalt şi drept, cu părul omăt şi vorba domoală. Inima-i spuse că nu era nici o greşeală.

    – Eu sunt Ana. Cu ce treburi? Străinul aruncă o privire prin curte şi zâmbi.

    – Poate m-ai primi la masa de sub nuc, să-mi dai o cană cu apă şi-om sta în poveşti. Eu sunt Tanco.

    Ana aduse apă rece şi dulceaţă de nuci verzi şi aşteptă ca străinul să-şi aştearnă povestea.

    – Am venit cu veşti de la Grigore. Am fost tovarăşi în puşcărie.

Ana îşi duse mâna la gură. 

    – Poate-i alt Grigore… Grigore al meu nu-i tâlhar…

    – Nu, Grigore nu-i tâlhar… Alţii sunt tâlharii! Flăcăul s-a întors din armată şi a aflat că te-au măritat ai tăi cu sila. De disperare a fugit să treacă Dunărea la sârbi. Ca omul prea tânăr şi smintit de durere, nici n-a cântărit prea mult, nici n-a măsurat. S-a dat pe mâna la o călăuză ticăloasă şi a căzut prins.

    Eu mi-am făcut toate socotelile să nu mă ştie nici vântul, nici pământul dar, i-am spus mamei, să nu stea cu inima friptă şi mama s-a dus la biserică să se roage de ajutor. Popa Petrache a simţit-o că nu-i sunt boii acasă şi a spovedit-o. C-o fi avut popa magnetofon sub sutană,… că m-a fi vândut pe arginţi,… vorba e că pe vânzarea popii am stat 12 ani închis! M-au priponit în capul satului, mai sus de cimitir, noaptea la două, dar la proces au spus că m-au luat din apă, când treceam frontiera de stat a R.S.R. Am avut şi o călăuză mincinoasă care a jurat că era cu mine în barcă la prinsoare. Toţi au minţit, până şi avocatul meu din oficiu, care m-a acuzat mai rău decât procurorul. Am albit în timpul procesului. De scârbă, n-am vorbit un an încheiat cu nimeni, dar când l-au adus pe Grigore am simţit că ăsta-i om.

 Ne-am făcut tovarăşi şi ne-am păzit spatele unul la altul.

    Ana duse mâna la piept.

    – Da’ spune mai repede, omule! Grigore când iese?

    Tanco o apucă de mână.

    – Grigore nu mai iese… L-au stâlcit în bătaie aşa de rău, că acum o lună s-a dus… S-a dus vorbind de tine… Ştia că n-o mai duce mult, dar spera să se libereze, să vină la tine şi să te ţină în braţe, să-ţi facă un copil… Un băiat vânjos, să te mângâie şi să te apere, că-i scrisese mă-sa că Sandu-ţi rupe oasele din te miri ce… În fiecare noapte plângea înfundat în pernă şi se căina că n-a avut curaj să te fure de la Sandu şi să vă pierdeţi urma în alt capăt de ţară. Şi când era furtună şi ploua de trăznea cerul, îl dobora cel mai tare doru’ de tine. Ştia că-ţi este frică de furtună şi că nu te simţeai în siguranţă decât în braţele lui.

    Ana plângea zguduindu-şi pieptul. Îl plângea pe Grigore, îşi plângea viaţa siluită. Parcă trăia viaţa altcuiva. Când se mai linişti din plânsul zguduit spuse încet: şi eu plâng noaptea dar, am învăţat să plâng în surdină să nu mă simtă Sandu şi copii. Plâng în fiecare noapte, până mi se umplu urechile de lacrimi.   

    Se ridică încet şi intră în casă. Se întoarse cu o carte de bucate. O puse pe masă şi scoase din foile ei o poză cu un soldat chipeş. O mângâie şi o întinse spre Tanco fără să ia mâna de pe fotografie. Tanco îi apucă mâna. Ana puse şi a doua mână pe mâna lui Tanco.

    – Eu vreau copilul ăla Tanco! Ai să mi-l faci tu… Aşa o să se-mplinească vrerea lui Grigore şi o să am şi eu un suflet al meu în lumea asta!

    – Gândeşte-te, Ana! Nu-l temi pe Sandu? O să te omoare!

    – Cred că a venit vremea să mă teamă şi Sandu pe mine! Prea dragi îi sunt străinătăţile şi banii mulţi câştigaţi acolo! Îi socotit la chiverniseală şi nu strică el rostul la bani ca să stea în puşcărie pentru mine!

    Şi se iubi Ana prima dată-n viaţă fără silă, dar tot cu gândul la Grigore.

    Tanco se angajă pădurar la cantonul de la marginea satului şi când se înopta venea la Ana prin grădină. Aşa-i plăcea lui Tanco… Să nu-l ştie nici vântul, nici pământul! 

Şi mare mirare-a fost în sat, când Ana născu un băieţel. Cu bărbat plecat în străinătate de vreun an-jumate, Gherghinele satului socoteau că n-au văzut niciun bărbat pripăşit prin bătătură şi băteau cruci dese, întrebându-se de a fost Sfântul Duh ori Ucigă-l Toaca. Nici la botez nu s-a lămurit nimeni când i-a zis Tanco. Pe pădurar îl ştiau toţi de Sârbu. După acte nu-l ştia nimeni, că şefii de la Forestieră erau la oraş şi era singur cuc la canton. Tanco îi zicea doar Ana în nopţile când se iubeau.

    Şi într-o dimineaţă, neanunţat, se întoarse Sandu cu ghiul pe deget şi geamantane ţepene de blugi şi tricouri cu ABBA. Cât se fălea el şi desfăcea geamantanele pe verandă să-l vadă satul cât s-a pricopsit, privirea i se opri pe pătuţul frumos lucrat din care-i zâmbea Tanco cel mititel.

    Se holba ca boul!

    – Fă, Ană, câţi ani are copchilu’ ăsta, fă? 

    – Şase luni, Sandule!

    Sandu îşi scoase tacticos un calculator Thoshiba, mic-cât să-l ascunzi în palmă şi calculă: Şase luni plus nouă în poziţie… cum îi fă, că ai leceu teoretic?Face mai mulţi de doi ani ori mai poţin?

    – Mai puţin, Sandule, mai puţin…

    Sandu, tot mai încurcat în socoteli se holbă la Ana. Zise stropşit:

    – Adică, asta înseamnă că vine că-i al meu ori al altuia?

    – De bunăseamă că-i al altuia! Iese şi din calcul…

    Sandu se scărpină îndelung la ceafă şi chicoti:

    – Ete, proasta de ce fu în stare, vere! Ete, proasta!Proastă, proastă, da’ te duse capu’, ai? Ete, ce-i dădu în minte! Am plecat şi am lăsat-o cu un secol în urmă şi s-a deşteptat proasta! Ete-te, la asta nu mă aşteptam!

    Îşi duse mâna la frunte, ca şi când şi-ar fi amintit ceva. Strigă triumfător:

    – Ştiu! Te-ai dus la oraş cu ia-mă nene cu basculanta şi te-a păcălit un şofer dăştept!

    – Nu, Sandule…

    – Nu? Adică,… nu te-a păcălit? Adică,… ai stat de bunăvoie?

    – De bunăvoie, da’ nu în basculantă!

    Tanco, care aflase din sat că s-a întors Sandu intră val-vârtej în curte, aruncând hăţurile de la şaretă pe stâlpul porţii.

   – Ană, fă-ţi bagajele! Sandule, tu nu mă cunoşti, da’ eu te ştiu bine! De aia o iau pe Ana şi pe băiat cu mine. Al meu e copilul! Şi de te-mpotriveşti, fac moarte de om!

    – Eşti şofer de basculantă?- întrebă Sandu moale.

    – Nu!- zise Tanco scurt.

    – Atunci de camion,… de autobuz…întreba Sandu tot mai dezorientat.

    – Nu!- repetă Tanco pierzându-şi răbdarea.

    – Atunci, ce chichirez a văzut, bre, la tine? Ete prosta, vere! Proastă rău! Ia-o dom’le şi du-o unde vrei, că io-s şofer şi găsesc mâine alta! La acareturile mele înnădesc imediat una mai tânără! Aşa-s io! Am boală la tinere! Năravu’ meu de când mă ştiu!

Sandu privea mulţumit gospodăria cuprinsă, când se lovi brusc peste frunte:

    – Da’ să fim înţeleşi! Fetele sunt ale mele şi nu pleacă nicăieri! Am acte pe ele! Le-am adus blugi şi carpete de zestre. La a’ mică Răpirea din Seray şi la a’ mare Căprioare.

    Ana privi spre fete. Să hotărască fetele, zise ea. Fetele se uitau încântate la geamantanele burduşite ale lui Sandu şi înţeleseră imediat că acolo-i belşugul:

    – Tată, noi rămânem cu tine. La mama om merge în vizită!     

    Tanco, care-l simţise pe Sandu- leu cu cap de muscă- până să apuce bagajele şi copilul îl mai încolţi o dată:

    – Sandule! Ascultă la mine! Dacă te pui împotrivă la divorţ, umblu după tine şi-ţi sfarm oasele! La câţi pumni ai cărat Anei, o să-ţi întorc înzecit!

    Sandu făcu feţe feţe:

    – Ia-o nene liniştit şi vezi-ţi de drum! Nu ţi-am zis cum vine treaba, că io-s om ajuns şi şofer de basculantă? Ce să fac io cu proasta? Io am nărav la muiere tânără! Vreau una pietroasă!

    – Ei, încheie Irina, asta-i povestea Anei şi a lui Tanco!

ACUM, ZÂMBEŞTE!

OPERA ŞI APROZARUL


fragment din romanul ARDEI IUŢI

ISBN 978-606-92308-2-4

Să pleci din România într-o excursie peste hotare era aproape o himeră. Cu şpagă şi pile grele, abia dacă te lipeai de o excursie prin O.N.T. în vreo ţară socialistă prietenă. Eu fiind marinar, văzusem lumea de la un capăt la altul şi în concedii voiam să simt pământul patriei sub picioare. Dar, te pui cu dracul de nevastă?  Ajung în port la Constanţa şi mă întâmpină nevasta cu un vecin cu maşina, că de, eram persoană importantă, venisem cu buful. Aşa era ritualul! Când veneam din voiaj eram întâmpinat în port şi luat cu maşina mică, când plecam în voiaj luam trenul singurel. Până să despachetez în bătătură, nevastă-mea îmi ia ligheanul de apă în care-mi băgasem picioarele şi zice:

– Bărbate, lasă mărunţişurile că mâine la trei dimineaţa tre’ să fim în Bucureşti, că avem bilete în excursie la PRAGA. Până să mă dezmeticesc, vecinul, săritor şi speculant ne ia în Dacie şi ne repede în Bucureşti. Ajungem la timp şi nevastă-mea este îmbarcată într-un autocar care pleacă imediat. Mi se spune cu nonşalanţă că s-a produs o încurcătură şi că eu sunt planificat la un alt autocar care pleacă peste trei ore. Ghidul îmi face pişicher cu ochiul şi zice:

– Marinare, să dai un whisky că te-am scăpat de matracucă. Uite, de consolare o să stai cu doamna doctor inginer Armăşescu, o doamnă fină, intelectuală de mare clasă, nevasta savantului Armăşescu. Nici dacă ai călători cu Stela Popescu, Tamara Buciuceanu şi Draga Olteanu Matei la un loc nu te-ai distra atât de bine!

Nu trec două ore şi simpatica mea vecină de scaun îmi explică franc: a dat şpagă pentru mine şi vrea un companion vesel şi care să se descurce lejer în limbi străine. Fiind marinar eram singurul corespunzător din listele O.N.T.-ului şi aveam şi poză mişto, color.

Uit repede de pierduta mea nevastă şi mă distrez copios în compania acestei doamne. Strajnică muiere! Dacă eram oleacă mai şcolit şi nu un pârlit de marinar îmi încercam norocul şi o ceream de nevastă. Timpul trece în veselie şi ajungem la Praga. Ghidul îmi explică vesel că nu e cazul să-mi caut nevasta, că a îmbarcat-o în autocarul de Karlovy-Vary şi ne vom reîntâlni în România. Pagubă-n ciuperci!

Bat oraşul voios cărând sacoşile cu suveniruri ale Armăşeascăi, îmi tocesc pingelele prin palate şi prin toate muzeele. În restaurante şi cafenele, doamna plăteşte şi îi umple de bacşişuri pe ospătari. Se opreşte în faţa unui afiş şi zice: Amigo, sper că ai frac la tine, că deseară mergem la operă! Şi închide gura că-ţi strălucesc piuliţele ca la bulibaşă şi ne jefuiesc ăştia pe aici.

– Sărut mâinile, madam, da’ io n-am decât blugi, slip şi trening la mine şi n-am fost în viaţa mea la operă îi zic.

– Atunci trebuie să mergem negreşit. Închiriem imediat un smoking. Eu mi-am cumpărat o rochie splendidă şi la Bucureşti o fac geloasă pe Ceauşeasca dacă o îmbrac. Acum am ocazia şi vreau să profit din plin. O să vezi- o s-o concurez pe CARMEN!

La hotel madam m-a vizitat oleacă prin cameră, că de: cine era să-mi puie papionul şi na, că am întârziat la operă!

Opera începută… O cucuană înfoiată ca un curcan îşi prinsese pesemne mâna la uşă, că ţipa de te umplea mila. Sala plină ochi. Plasatoarea ne spune să stăm în picioare lângă pereţi până la pauză, dar doamna Armăşescu vede în mijloc o lojă mare absolut goală şi zice: Hai că avem noroc!   Eu care n-am mai fost la operă eram mai sfios, dar ea zice: Dragă, doar

n-am dat o mie de dolari pe rochia asta ca să rezem pereţii cu ea! Hai la lojă că asta-i de nasul nostru!

Loja… lucru boieresc! Covoare moi, fotolii împărăteşti, pluşuri, un tablou uriaş cu un încruntat într-o poză color, steaguri crucişe, ciucuri, fireturi, tot ce vrei. Cât căscam eu ochii uimit de atâta frumuseţe, artista cu mâna prinsă la uşă se opreşte din cântat, zice ceva în ceaha-păsărească şi toată sala se ridică în picioare şi începe să aplaude întoarsă spre noi. Uşa la lojă se deschide şi o duduie aduce un coş mare de flori. Eu muream de ruşine, dar madam Armăşescu era dea dreptul fericită. Făcea bezele şi reverenţe de parcă era de la curtea lui Napoleon. Mie mi se cam zbătea un ochi şi nu-mi mirosea a bine, că prea era ca într-un basm cu zâne. Dă domnul şi iau ăştia reflectorul de pe noi şi spectacolul merge mai departe. La pauză acelaşi circ, tot poporul cu geana pe noi, că nici la budă nu ne-am putut duce de atâtea aplauze. Madam Armăşescu se cam săturase de zâmbit şi zice:

Marinarule, când sting ăştia lumina o virăm la toaletă, că altfel le fac un pocinog şi fac pipi aici în lojă în vasul cu flori. Dă Domnul şi începe actul următor şi plecăm la budă. Sala iar în picioare ne aplaudă un sfert de oră. Ne vedem cu chiu cu vai la toalete, dar ca un drac, nu le găsim decât pe cele de bărbaţi. Doamna Armăşescu zice că nu importă şi intrăm amândoi la bărbaţi. La ieşire suntem înconjuraţi de un grup de urâţi în costume ponosite, conduşi de un  ciudat cu ochii albaştri, negricios şi pirpiriu care venise cu noi în autocar. Din două vorbe pricepem că este securistul grupului şi mârâind periculos ne bagă într-o maşină. Doamna protestează că vrea să vadă finalul operei, dar negriciosul e de bronz. Ajungem la ambasada României şi ambasadorul împreună cu securiştii ne încolţesc.

– Ce-aţi căutat în loja prezidenţială, bă, caraghioşilor? V-aţi ras pe bot! Nu mai vedeţi paşaport în veci! Tu marinarule o să mai navighezi în cadă! Iar tu madam, care eşti capul răutăţilor ai terminat-o cu shopping la Paris! I-ai tăiat macaroana şi lu’ bărbac-tu! Nu mai pleacă la nici un congres! Kaput!

– Ia ascultă, obrăznicătură, în fond ce acuze mi se aduc?  Am plătit bilet în mod corect şi mi-am pus fundul pe un scaun! Unde-i crima?

– Ce-ai căutat madam în loja oficială?

– Da de unde să ştiu eu suflete că aia-i loja oficială?

– Păi n-ai văzut tabloul preşedintelui?

– Ei, aş! La noi, tabloul lui tovarăşul este pus şi la aprozar!

Înţepenesc toţi. Pe mine mă trec toate năduşelile. Adio voiaje! Adio libertate! Ambasadorul scoate o batistă mare cât o faţă de pernă, îşi şterge chelia transpirată şi ne dă roată ca la nişte animale de circ.

Sună telefonul.

– Să trăiţi tovarăşe secretar general. Da! Exact cum aţi auzit! A făcut bezele din loja oficială!

– ….

– Da? N-a scăpat nici un ambasador de întâlniri în miez de noapte cu tovarăşa Armăşescu? Nu, n-am făcut încă infarct, dar nici mult nu mai am!

– ….

– Da! A căzut şi pe capul meu tâmpita asta!

– ….

– Cum? Nu-i tâmpită, e doar simpatică? Am înţeles, să trăiţi!

– Tovarăşă Armăşescu! Tovarăşul secretar general Nicolae Ceauşescu aştepta cu mare interes să vadă ce boroboaţă faci în Praga, fiindcă i s-a raportat că ai exasperat toţi ambasadorii pe unde ai fost! Mi-a spus să vă transmit urări de bine şi un sejur plăcut. Nu pot totuşi să mă abţin să-ţi sugerez ca pe viitor să foloseşti toaleta pentru femei. Nu ştiu ce înseamnă asta pentru tine, dar eu îţi urez totuşi o seară liniştită!

PENTRU TINE

DE LA KAFKA LA DOMNUL GEORGESCU(I)


fragment din romanul ARDEI IUŢI

ISBN 978-606-92308-2-4

După un trai imposibil cu Ion, Irina renunţă la prejudecata că neam de neamu’ meu n-a călcat la Tribunal şi intentă acţiune de divorţ.

Merse la barou şi o secretară bătrână, vecina ei din copilărie, o îndreptă spre Mironeasca – o avocată la modă. O aşteptă pe holurile tribunalului vreo săptămână şi în sfârşit se văzură faţă în faţă. Taior elegant, decolteu obraznic de unguroaică, frumoasă-frumoasă madam avocat. Intră abrupt în subiect, ca o persoană foarte ocupată. Pe holul aglomerat şi cam în drum, îşi spune Irina telegrafic of-ul. S-au dus vremurile când avocaţii aveau cabinete cu firmă aurită la poartă! O vreme, avocata se uită nerăbdătoare peste umărul Anei, apoi deschise poşeta – un sac uriaş, plin de tot ce-ţi trece prin cap. Nervoasă că nu găseşte ce-o fi căutat, răsturnă pe neaşteptate conţinutul sacului pe o băncuţă de lemn scrijelită barbar cu Y LOVE YOU NELU. Găsi în sfârşit un pix şi pe un bilet de tramvai mototolit îşi scrise numărul de telefon.

– Ţine numărul meu de telefon! Sună-mă peste vreo săptămână, că acum nu pot să mă concentrez!- şi plecă grăbită, lăsând-o pe Irina cu povestea suspendată.

Irina rămase descumpănită o vreme, Mironeasca fiind ştiută de partizană a femeilor în procesele de divorţ, apoi văzu o fostă colegă de liceu şi se îndreptă spre ea.

–  Bună, Cici! Ce faci pe aici?

–  Mă omoară plictiseala cu Marin şi am venit să-mi recapăt libertatea. Pe scurt, am găsit un viţel cu portofelul mai gros şi cu echipamentul mai puţin ruginit!

–  Adică tot divorţ?

– Tot!

– Te bate?

– Cine, Marin? Mai rău! Mă plictiseşte!

– Adică e o toană?

– Iubire! Cu unu’ de 45 am văzut cum e! M-am săturat de băşinile lui şi de concedii ieftine prin sindicat! Vreau şi eu să-mi amintesc ce poate unul de 25! Ce-i aşa de greu de priceput?

– Bine, bine! Am priceput! Te mănâncă-n fund şi în loc să te duci la farmacie să-ţi dea ceva de mâncărimi, ai venit la Tribunal! Ai o avocată bună?

– Sigur, cauţi o avocată? Pe mine mă divorţează maestra Otilica. Cea mai operativă. Hai, să fie cu noroc! Ţi-o dau pe Otilica mea!-uite numărul de telefon. Sun-o acum, că o găseşti! Are birou cu dichis acasă. Ai grijă! Să-i zici doamna Otilia şi bagă de seamă: nu o întreba de numele de familie că se ofensează. Vezi să nu te umfle râsu’ când discuţi cu madam Otilia Nespălatu! Amărâta a suferit toată copilăria şi s-a repezit fuguţa să se scape cu măritatu’, că de fată o chema Pizdelea!

Avocata răspunse prompt la telefon şi explică foarte clar amplasamentul biroului. Încurajată de instrucţiunile concise ale Otilicăi, Irina parcurse drumul în câteva minute.  Ajunsă la uşa biroului, na, că Otilica chiar avea firmă aurită!- fu invitată imediat în biroul avocatei.

Otilica, fără să fie urâţică, era de-a dreptul insignifiantă. Dar ce o uimi cel mai tare pe Irina, era biroul îmbulzit de diverse materiale croite, de-ai fi zis că a nimerit la un atelier de croitorie cu dever. Se simţi datoare să verifice.

– O căutam pe doamna avocat…

– Eu sunt, drăguţă.

– Aa…

– Te miră talentul meu pentru croitorie? E o pasiune din copilărie. Mi-am dorit să mă fac creatoare de modă! Idolul meu e Coco Chanel.

– Foarte interesant! Dar la câte materiale sunt aici, îmbrăcaţi tot cartierul!

– Eşti amuzantă! Îmi placi! Îţi dai seama că mai şi greşesc, doar sunt începătoare! Dacă am noroc, din tot ce este aici iese un palton. Cel mai greu e cu mânecile şi cu gulerul.

– Poate era bine să vă faceţi mâna pe ceva mai simplu: bluziţe de vară, fustiţe petrecute. E materialul mai ieftin şi se lucrează mai uşor! Dacă mai greşiţi, paguba-i mai mică!

– Bravo! Îmi place de tine! Chiar ai haz şi eşti şi dezgheţată! Îţi merge mintea, nu glumă! Eu sunt deşteaptă foc, dar nu mi-a venit în minte! Dar, spune-mi care-i problema ta!

– Soţul meu mă înşală şi nu e prima dată! De câte ori găseşte câte una prin târg, aproape că mă omoară.

– Da’, tu nu mai calci niciodată strâmb?

– Am de crescut un copilaş! Nu-mi arde de aventuri!

– Ei, spune drept! Un iubit pe la serviciu, un vecin musculos, trebuie să-ţi scoţi pârleala cumva!

– Nu mă interesează decât să-mi câştig pâinea şi să-mi cresc copilul. Nici la tinereţe n-am fost prea zburdalnică!

– Ce meserie ai drăguţă?

– Sunt fotograf la o revistă!

– Zău? Ieşi din biroul meu, fire-ai a dracu’ de paparatză! Ieşi, să nu mai calci pe aici! Cu o destrăbălată de reporteriţă a fugit şi amărâtu’ de Vergilică, nu i-ar mai muri mulţi înainte nici lui, nici matracucei! Ieşi că dau cu apă clocotită după tine, spărgătoare de case ce eşti! Ieşi, zdreanţă!

Irina dădu buzna pe uşă şi ieşi tocmai la timp. Magnetul pe care-şi ţinea boldurile avocata-croitoreasă-părăsită de Vergilică se izbi violent de uşă. Irina nu prea-şi făcea cruci de felul ei dar, acum simţi nevoia.

Luă iar drumul baroului, să găsească totuşi o avocată.

În hol, bătrâna secretară stătea de vorbă cu o doamnă impozantă ce-şi ducea cu eleganţă cei 50 şi ceva de ani.

– Irina, dacă nu ţi-ai pus avocată, ţi-o recomand pe doamna Ligia Arginteanu.

Maestra permanentată recent şi violet la păr de la excesul de Violet de Genţiană o privi cu bunăvoinţă.

– Cu ce te ocupi, duduie Irina?

Ca tot păţitul, Irina se cam codea să spună. Făcu un pas prudent în spate, cercetă atentă ce cale de fugă are şi apoi zise timid:

– Fotoreporter la o revistă…

– Aha…Cât câştigi?

– Nu am un salariu fix. Primesc drepturi de autor,…sume modeste cât să mă descurc.

Doamna Arginteanu scoase o oglinjoară din poşetă şi se rujă violent. Se întoarse pe călcâie şi peste umăr vorbi gros, tabacic:

– Atunci caută-mă în săptămâna mare, că în timpul anului nu fac pomeni!

Anei nu-i venea să-şi creadă urechilor. Se aşeză pe un scaun şi ceru un pahar cu apă. Secretara o privi cu milă. Pe uşa baroului intră un tip bonom, trecut bine de 40 de ani. Irina se lovi peste frunte. Evident! Trebuia să caute un bărbat! Tipul avea o figură care inspira încredere. Secretara făcu prezentările:

– Irina, domnul Georgescu este cel mai cumsecade membru al baroului. Domnu’ Georgescu, vă rog să o ajutaţi pe Irina că-i nepoata mea şi o rupe bărbat-su în bătaie!

Irina se simţi jenată de prezentarea secretarei dar, înţelese ca un gest de bunevoinţă minciuna cu nepoata.

– Fetiţo, hai să discutăm undeva în linişte, ca să înţeleg mai bine speţa!

Domnul Georgescu făcea parte din categoria oamenilor la care le iese bunătatea prin toţi porii, dar Irina fu stupefiată când o duse într-un bufet-expres să stea de vorbă.

– Ascultă, Irina! Pot să-ţi spun Irina? Făcu un gest către birtaş, ca unul de-al casei.

– Desigur!

– Cu mine eşti în siguranţă! Eu nu o să-ţi cer să te culci cu mine şi nici prea scump nu sunt! Nu iau pielea după om. Mă adaptez şi eu la sărăcia din ţara asta! Dar eu am o regulă: sunt un învingător! Pentru mine nu există procese mari sau mici! Doar procese câştigate! La judecată sunt permise orice tertipuri, orice mijloace. Dacă mai băgăm câte o minciună, să nu cumva să te aud că te ismeneşti. Ne-am înţeles? Chelnerul aduse două halbe de bere şi avocatul le răsturnă pe gât cu sete mare.

– Încă un rând, Marcel!

Irina, timorată de ambianţa îndoielnică a birtului şi năucită de vorbele avocatului, abia îşi găsi cuvintele.

– Domnule avocat! Nu este cazul să recurgem la tertipuri şi minciuni! Dreptatea e a mea! Umblă cu femei, lipseşte de acasă, urlă de cade varul de pe pereţi şi bani în casă nu mai dă de jumate de an. Şi fraţii lui ţin cu mine!

– La proces nu contează cine are dreptate, ci doar ce spune avocatul. Dar, stai fără grijă că eu văd meserie, o să câştigăm!

– Să vă povestesc…

– Nu-i nevoie. Scrie-mi tot pe o hârtie şi restul e treaba mea. Nu mai mult de trei pagini, că plictisim instanţa!

După mai multe termene amânate veni şi rândul înfăţişării. În ziua procesului se spărsese cerul. Irina intră zgribulită în sala de judecată şi se miră cum toţi taţii de copii de 10-12 ani, descopereau subit cu ocazia divorţului că de fapt progeniturile nu ar fi ale lor, motiv clar şi evident să nu plătească pensie alimentară. Judecătorul le explica cu calm la fiecare cum stă treaba cu tăgada de paternitate şi că termenul este tardiv. Pe cât de ticăloşi pe atât de jalnici, spuneau că atât cât a fost copilul mic nu şi-au dat seama, dar odată cu creşterea copilului deveneau evidente asemănările cu cel mai bun prieten, vărul, vecinul. Irina asculta dezgustată. Privea pe furiş pe domnul Georgescu, care în robă avea un aer marţial şi important. Îi inspira încredere şi se simţea mai liniştită. Tresări. Urma dosarul ei cu Ion. Cât de mult se iubiseră şi cât de lamentabil eşuase căsnicia lor. Se citară părţile, se citiră motivele chemării în judecată şi dl Georgescu începu expunerea de motive. Irina recunoscu destul de puţine din cele scrise de ea în hârtia înmânată avocatului, apoi auzi uluită că Ion frecventa două gemene balaoacheşe: Nuşa şi Corcoduşa. Se gândi cu uimire, că avocatul făcuse investigaţii pe cont propriu şi făcuse descoperiri de senzaţie. Fusese povestea cu Danellodar, recent Irina ştia şi de una, Jeni, o prădătoare care-şi punea amanţii să facă împrumuturi la C.A.R. şi care, după ce le mânca banii pleca la vânâtoare de alţi fraieri. Avocatul veni cu amănunte picante şi multe puncte-puncte, stârnind zâmbete în sală.

– Onorată instanţă, clienta mea a suportat multe de la pârât, dar relaţia lui la vedere cu gemenele nimfomane, Nuşa şi Corcoduşa nu mai poate fi tolerată!

Din sală, o femeie transpirată şi roşie la faţă la limita apoplexiei strigă:

– Onorată instanţă, astea două, Nuşa şi Corcoduşa-s haitele lu’ bărbati-miu, trăzni-l-ar! Năvlegu’ de avocat a încurcat curvele! Io-l urmăresc de un an pe Pulea Spătaru-al meu, şi Nuşa şi Corcoduşa sunt curvele noastre!

Solemnitatea şedinţei de judecată se prăbuşi în hohotele de râs stăvilite cu greu sub ciocanul judecătorului, care abia-abia stăpânindu-şi lacrimile interveni:

– Domnule avocat, într-adevăr, mărturii şi fotografii cu numitele Nuşa şi Corcoduşa sunt în dosarul 13255 Spătaru Tinca contra Spătaru Paul. Refuz să cred că în mod grosolan şi ilar aţi încurcat dosarele! Aveţi o explicaţie?

Fără să îşi piardă calmul, dl Georgescu vorbi important:

– Onorată instanţă, vă cer un nou termen, să consult condicuţa numitelor Nuşa şi Corcoduşa. Pot să jur că am văzut trecut numele pârâtului chiar deasupra numelui meu!

– Domnule avocat, nu săriţi calul că vă suspend din barou. Aveţi un nou termen pe 20 noiembrie!

Georgescu îi făcu Anei pişicher cu ochiul, ca şi când lucrurile erau sub control dar, Irina nu era prea sigură. Stabiliră o nouă întâlnire în hol la arhiva Tribunalului pentru 14 noiembrie.

Domnul Georgescu nu veni şi nici nu fu de găsit până în ziua procesului. Pe Irina o apucase disperarea. De unde să-l iei dom’le, dacă nu răspundea la telefon şi nici la birou nu era?! La proces se prezentă amărâtă şi fără avocat.

Se făcu apelul părţilor.

– Onorată instanţă, i-am dat ultimul ban acestui avocat şi aţi văzut ce circ a făcut, iar acum nu s-a prezentat! Nu mai am încredere în el! Vă rog să-mi acordaţi un nou termen să-mi găsesc alt avocat!

– 29 noiembrie! Şi nu mai fiţi supărată pe simpaticul domn Georgescu, că a răposat.  Dumnezeu să-l ierte! Şi se pare că a murit chiar în slujba dumitale!

Irina ieşi buimacă din sala de judecată. Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre barou. Secretara lucra un goblen complicat.

– Bună ziua, doamnă! Aţi aflat că a murit dl Georgescu?

– Da’ ce soartă pe bietu om! Era el un glumeţ, dar asta a fost farsa vieţii lui! O privi cu atenţie pe Irina. Ce, ori nu ştii cum a murit? Stai să-ţi spun, să te cruceşti! Aşa comedie n-am pomenit! Asta-i de dat la gazetă, să crape de râs tot târgul!

– Cum să crape de râs târgul? Nici nu s-a răcit bine creştinul!

– Tocmai asta-i, că s-a răcit!… Dacă-ţi spun că mori de râs!… S-au întors din puşcărie gealaţii lu’ Nuşa şi Corcoduşa şi au dat buzna pe neaşteptate. Disperat, conu’ Georgescu şi-a înşfăcat bulendrele, s-a agăţat de balustrada balconului făcând o legătură din cureaua de la pantaloni şi a stat amărâtul în frig ore bune, disperat să nu cadă, să se zdrobească de asfalt. De! Noiembrie, ce vrei? De frig şi spaimă i-a cedat inima. A făcut infarct!

– Dumnezeu să-l ierte. Nu-l vedeam vreun aventurier!

– Dar ştii care-i comedia? Apartamentul matracucelor este la parter. A stat în frig peste trei ore, când avea doar 30 de centimetri până la sol! Poţi să crezi? Amărâtul a murit cu zile. A fost atât de înspăimântat, că a stat cu ochii aţintiţi pe uşa balconului, de unde puteau năvăli musculoşii şi pur şi simplu a uitat unde este! Soarta, fato!

citeşti şi continuarea

SIFILIS CU PATRU CRUCI (II)

CE SE NAŞTE DIN PISICĂ, ŞOARECI MĂNÂNCĂ!


 

fragment din romanul în curs de apariţie ARDEI IUŢI

ISBN 978-606-92308-2-4

Un amic de-al meu, inginerul Tănase Năsturel era însurat cu Sorina şi avea două fete: Alina şi Corina, gemene.Tănase din curvă nu o scotea, iar ea se apăra că amicu-i impotent. După o îmbrânceală acasă şi o sârbă la tribunal cei doi au divorţat, Sorina păstrând fetele. Tănase a plecat pe şantierele patriei, fetele au crescut ajungând în prag de treapta a doua. Cum mai era de bătut câte un cui la casa fetelor, un alt amic de-al lui Tănase, maiorul Ţurlică s-a transformat în vizitator permanent. Fetele au remarcat frecvența neobişnuită cu care le vizita maiorul, dar cum omul venea la o cafea, stătea o oră şi pleca, nu li s-a părut nimic în neregulă. În curând şi arhitectul Holban, alt amic al lui Tănase a început să frecventeze casa fetelor. O cafea şi pe aici ţi-e drumul! Cum pe vremea aia intratul la liceu se făcea cu un examen dur, meditaţiile erau en vogue şi aproape obligatorii pentru reuşita odraslei. Spre surpriza fetelor care duceau un trai auster, mama le trimise la meditaţii la matematică, chiar la profesorul lor. Cum Alina şi Corina erau gemene, efortul financiar era evident dublu. Într-o zi, în toamna lui 1986, Alina, care-şi uitase caietul de chimie, vine acasă pe neaşteptate şi o găseşte pe maică-sa în pat cu profesorul de matematică. Sorina, prinsă cu mâța-n sac se acuză cu aplomb: De unde să am bani de meditaţii? Pentru voi mă sacrific! De atunci, fetele au învăţat să bată la uşa mamei evitând momentele delicate.

Timpul trece şi fetele ajung în prag de facultate. Întorcându-se acasă într-o zi, Alina, ştiind că maică-sa e la serviciu, se gândeşte să facă o incursiune în camera acesteia, ca să mai captureze ceva trufandale: ori o linguriţă de ness, ori o ţigară sau o tabletă de ciocolată. Corina, temând că Alina o să bage singură bunătăţile pe sub nas vine repede din urmă. Halt! Mama în pat cu maiorul Ţurlică.

După momentul de surpriză, Sorina îşi bagă textul: Ei, mamă, pentru voi mă sacrific! La care Corina sare ca arsă: Eu la armată nu mă duc nici moartă! Ai greşit omul! Pentru mine trebuia să te sacrifici cu arhitectul Holban, că ştii bine că eu dau la arhitectură şi acolo aş avea nevoie de o pilă.  Alina se bagă şi ea în vorbă: Mamă, te-ai sacrificat destul atâţia ani! Pentru mine te rog să nu te mai sacrifici, că de vreo lună mă sacrific singură şi cu profu’ de mate şi cu profu’ de fizică!

Dacă Tănase era sau nu impotent n-am aflat, dar Sorina era cu siguranţă curvă!