Un experiment, cu mult umor, documentare serioasă şi fantezie fără margini

Tehnic vorbind, Doina Popescu-Vasali – eu aşa i-aş spune după această carte, iar nu Brăila – reuşeşte un miracol… Nu scrie neapărat precum Hortensia Papadat-Bengescu ori Camil Petrescu, care sunt şi ei personaje secundare în carte, dar scrierea ei, cel puţin în prima jumătate a cărţii, te duce cu gândul la cei doi mari interbelici!

Scriitoarea brăileancă se adaptează atât de bine spiritului epocii încât faptul că îl idealizează (literar) oarecum pe Ştefan Vasali,cel ajuns în istorie ca Terente, aproape că nici nu mai contează. Rezultă un meta-pulp fiction, o carte care, dacă ar fi fost scrisă în trei, precum Femeia în roşu a lui Babeţi – Mihăieş – Nedelciu, ar fi putut fi, în condiţii ideale, de trei ori mai cunoscută şi mai apreciată… Aşadar, deloc o carte în formol, o Brăilă ( oraşul în care amorul era a opta artă) şi câte un colţ de Bucureşti deloc cu aer de muzeu de istorie, bălţile şi satele lor, cu personaje vii, pitoreşti, aducând aminte şi de personajele din Cronica de familie a lui Petru Dumitriu, dar şi de cele ale lui Eugen Barbu, la un moment dat intriga capătă accente de roman cu spioni sau agenţi secreţi, ba chiar cu un scurt istoric al activităţii unor agenţi celebri din secole trecute (p.123- 125), ba spre final, după pagina 210 înţelegem că viermuia Brăila de agenţi secreţi, ipotezele strict legate de Terente nefiind stridente, până la un moment dat chiar plauzibile, (pe scriitoare nu a interesat-o obligatoriu veridicitatea, plauzibilitatea: Este scris în cheie, ca şi celelalte romane ale mele. Printre rânduri am mai plasat câte o coajă de banană, pentru că umorul şi matematica nu-i iartă pe proşti.

N-am simţit nevoia să-mi modific povestea ca să mă sincronizez pe minutul istoric cu acţiunea de la Tatarbunar… (p. 252), dar parcă rupând povestea propriu-zisă… În epoca doctoratelor copy-paste şi a lucrărilor ştiinţifice elaborate-n puşcării – aşa începe nota autorului de final), dar şi a super eroilor care mai de care mai impozanţi, românii se pot întoarce şi la… Terente, un super erou tipic mioritic, ca să nu spun balcanic, de care, se pare, în hermeneutica Doinei Popescu, clasa politică s-a folosit în cel mai pur stil… românesc, pentru a frauda.

Anecdotica erotico-haiducească este exploatată la maximum de scriitoare, uneori cititorul putându-se întreba dacă nu cumva şi imaginaţia debordantă a Doinei Popescu nu contribuie la festinele lui Terente, acesta înşelând de la prefect în jos cam tot ce vreţi… În dialogurile înfiripate se surprind şi diverse păreri care pot fi… ale personajelor, dar atunci când se emit neutru speculaţii de filosofie a culturii şi neamurilor, obiectivitatea pare să lase de dorit. Se zice despre un personaj secundar: Părăsind un oraş cultural şi cosmopolit, nu-şi găsi locul printre americani, oropsiţi ai soartei, parte dintre ei puşcăriaşi din închisorile germane şi austriece.(p.142)

Oricum, prin descrierea panicii care se răspândeşte printre bărbaţii din lumea bună,cum că Terente ar da iama în coconetul lor, romanul capătă accente suprarealiste, ca să nu spunem urmuziene ori supra-caragialeşti, ca să nu vorbim de credibilitate… dar dacă rabinul (care este şi nu este!) din poveste are dreptate, vorbind despre protipendadă, poate că nu este nimic exagerat: Purtaţi costume scumpe, beţi cognac şi jucaţi bacara, dar vă purtaţi precum ţâncii care sug zahăr candel şi împing cercul cu băţul!

Dar poate infantilismul popoarelor lumii este un subiect generos! Dar erotismul este mult mai picant, şi autoarea ştie să profite de aceasta, de bileţele de amor, de epistole, de băuturi miraculoase ori… adormitoare şi chiar de nişte scene fierbinţi!

Iorgu Adler, un bancher, personaj cheie, foarte bine realizat, deosebit de credibil, chiar şi în meschinăria binevoitoare, se adresează unor protejate, în timpul unei adunări-cenaclu, o serată culturală pe care o organizează la el acasă, în prezenţa Hortensiei Papadat- Bengescu: Nu vă reţin decât o clipită. Jos sunt o mulţime de poeţi palizi, cu mânecuţele uzate şi botinele stâlcite. Voiam să vă atenţionez să vă ţineţi firea, fiindcă luna viitoare facem un bal adevărat, cu lume bună şi atunci o să aveţi de unde alege. Acum mergeţi jos şi nu fiţi fleţe! Valea!

Intuitiv, personajul îşi dă seama că un aşa numit ofiţer era de fapt Terente şi reuşeşte să-l captureze, dar mai mult nu spunem! Dialogul damelor din capitolul următor, Trofeul din argint este demn de Gaiţele lui Kiriţescu ş.a.m.d. Bref, scriitoarea a avut ca ţintă prinderea literară a unui personaj controversat, ca şi toţi funcţionarii statului din deceniul al treilea: infanterie, cavalerie, poliţie, grăniceri, jândari, agenţi de siguranţă, divizia de aeroplane… Eseul este reuşit… parţial, poate se va mai reveni, s-ar putea transforma şi într-o piesă de teatru… adică cuprinderea s-a realizat, iar finalul este cât se poate de neaşteptat, deşi un pic schematic! Detalii precum aluzia la faleza din Galaţi, care a fost amenajată ca loc de promenadă mult mai târziu, se pot rezolva, de pildă, prin mutarea evenimentului menţionat pe Strada Domnească (p.187)! Poate nu atât de tare, bine şi de apăsat (zice Doina Popescu: probabil că este cea mai cuminte carte care se putea scrie despre purtătorul celui mai celebru penis din Europa ultimului secol., p.245), dar cu otrava ficţiunii cam atât se poate vedea printr-o gaură de cheie…

În altă ordine de idei, parcă este, totuşi, prea puţin Terente, parcă este mai bine realizată fresca şi satira socială, parcă este Iulius Caesar în piesa lui Shakespeare, în primul act… Când se încing lucrurile la propriu şi în relatare, în capitolul Dolce far niente, aflăm câte ceva despre tragedia vieţii lui Ştefan Vasali: pierderea soţiei, a celor doi copii… Finalul este oarecum demn de filmele cu James Bond, chiar cu happy end, deşi cam toată lumea ştie că Terente a sfârşit rău, iar legătura de pe ultima pagină, cu autorii jafului de la Muzeul Kunsthal din Rotterdam, este mai mult decât interesantă… Şi Vasali şi cei trei jefuitori sunt născuţi la Carcaliu, deşi unele surse vorbesc în cazul haiducului… agent secret şi de Baldovineşti!

Mira Feticu, o scriitoare româncă stabilită în Olanda deja a scris un roman despre acel subiect al jafului, roman apărut în olandeză în anul 2015, Tascha. De roof uit de Kunsthal… Dar, desigur, este o altă poveste! O frântură se poate dezvolta dacă aflăm că Doina Popescu l-a cunoscut pe unul dintre autorii jafului, cu opt ani înainte de desfăşurarea lui… Dar, mai bine, să împărţim cărţile! Aşa cum începe şi textul Doinei Popescu, cu o partidă de cărţi în draci în cazinul de la etajul cafenelei Bucureşci, cu greii Brăilei… Cine va avea răbdare să dezlege puzzle-ul literar (alcătuit din mai multe povestiri, care au şi nu au un fir comun!), va vedea conexiunile dintre personajele care apar aici, două dintre ele prinse într-o frumoasă şi imposibilă poveste de dragoste… Un experiment şi o provocare de remarcat!

Doina Popescu–Brăila – Terente – Zodia zmeilor, Brăila, Torent Press, 2016

revista Litera 13, nr.7, iulie 2016, p.19-20

http://www.litera13.ro/2016/09/un-experiment-cu-mult-umor-documentare.html

O cronică la romanul Terente-Zodia zmeilor

„Terente – Zodia Zmeilor”, romanul semnat de Doina Popescu-Brăila, se află în aceste zile la Târgul de carte „Alba Transilvana”, eveniment care se desfăşoară la Casa de Cultură din Alba Iulia, după ce a încheiat seria lansărilor la Festivalul de CArte de la Sala Polivalentă din Brăila, în urmă cu o săptămână. Cea de a opta carte semnată de Doina Popescu şi lansată în încheierea celei de a doua ediţii a Festivalului de Carte de la Brăila este, în opinia criticului literar Viorel Coman, un roman care nu se poate ignora. Cazul Terente a ţinut prima pagină a ziarelor ani de zile, ziariştii au scris zeci de cronici, motiv pentru care preţul hârtiei a crescut în acea vreme, Justiţia l-a căutat îndelung pe Terente, medicii l-au studiat, lăutarii l-au cântat, dar scriitorii au consemnat mai puţin despre Terente. Tema haiduciei este pierdută în timp şi chiar Panait Istrati ocoleşte să vorbească despre Terente, apreciază criticul literar Viorel Coman. În opinia sa, „romanul are mai multe straturi de receptare, de lectură. În primul rând, este un roman social, de observare a Brăilei, cu foarte multe elemente curajoase, din cronica vremii, balzacian, fără pretenţii de alonjă psihologică, realist, obiectiv, fără alunecări, este aproape o reconstituire foarte rafinată a epocii. Este un roman al mediilor, care prezintă viaţa burgheză a Brăilei, reconstituie atmosfera uitată de noi a acelor ani. Este un roman cosmopolit, în care apar greci, armeni, evrei, turci, lipoveni, un neamţ şi puţini români. Sunt oameni cu mentalităţi, o armonie între etnii, o reconstituire a imaginii unui oraş cosmopolit. Autoarea scrie un roman atipic, descrie vestimentaţie, obiceiuri, activităţi memorabile, cu o performanţă extraordinară şi o structură rafinată la nivelul limbajului. A doua temă mare este structurată pe apariţia şi dispariţia lui Terente, care este sau nu este, pe cheltuielile făcute pe banii statului, de a-l prinde pe Terente. O altă structură a romanului este imaginea reflectării lui Terente în mentalul colectiv. Apare imaginea lui Terente văzută din perspectiva femeilor epocii, e un amestec de teamă şi visare, de curiozitate, revoltă şi voluptate, un imaginar terorizat, dar şi fascinat, cu scene memorabile ale psihologiei feminine în delir faţă de Terente în salonul burghez brăilean”.
Mitologia brăileană trimite către eros
Brăila are enigma ei, o enigmă pe care nu o mai are niciun alt oraş din zonă, opinează criticul literar Viorel Coman. În opinia sa, „deşi are o istorie care ar putea să-i dea Brăilei o mândrie de a fi brăilean, memoria colectivă din Brăila nu spune nimic, nu captează, nu mitologizează istoria. Văzând aceste lucruri, te întrebi de unde vine această neaderenţă, această neaderare a brăileanului la adevărul istoric. Refuzăm această celulă care ne dă un pic de identitate, dar, compensatoriu, apare ceva unic în zonă. Mitologia brăileană trimite către eros; Ştefan cel Mare a dat foc Brăilei pentru că nu i s-a permis să o ia de soţie pe prima femeie memorabilă din Brăila. Apoi, Balada Chirei-Chiralina este una dintre cele mai tragice: fraţii Chirei îşi ard sora pe rug, pentru că s-a încurcat cu nişte turci, pe o corabie, aspect care denotă o mare puritate. A treia legendă erotică – Elvira, cu lira ei, care spune cum se câştigă lira la Brăila, o legendă cu texte din ce în ce mai curajoase în folclorul contemporan. A patra legendă a Brăilei este cea a lui Terente, legendă care, în memoria colectivă a zguduit nu numai zona, Ţara Românească cu evenimente din perioada 1922 -1927, cinci ani de luptă cu Terente, care a pus pe jar o armată de oameni. Şase milioane de lei, când valoarea leului era mare pe atunci – atât a pierdut statul român ca să-l prindă pe Terente. În romanul «Terente-Zodia zmeilor», eroul este văzut ca un zmeu care chinuie fetele, dar este redată şi neputinţa statului de a-l prinde pe Terente, iar autoarea descrie balta, care îl ocroteşte pe Terente”, apreciază criticul literar Viorel Coman.”Doina Popescu are intuiţia excepţională de a scrie un roman cu tema aceasta. Bine aleasă tema, mai ales că Terente este un bărbat năzdrăvan, atipic, pe care îl gândeşte o femeie care scrie literatură. De la distanţă, acesta este cel mai important roman al autoarei, celelalte devin acum exerciţii. E o temă mare, iar la ediţia a doua, autoarea ar trebui să aducă şi mai tare în prim plan mitologia lui Terente, a cărui imagine a ţinut prima pagină a ziarelor nu numai în Brăila sau în România, ci şi în America. «Terente-Zodia Zmeilor» este un titlu bine ales, pentru că autoarea îl plasează pe Terente în Zodia Zburătorului, legenda zburătorului fiind cunoscută, iar autoarea îl scoate pe Terente din zona tâlharului, a banditului şi îl pune în zodia justiţiarului, a haiducilor, a zburătorului. O temă care salvează din gudroanele istoriei un personaj de spaimă şi îl aşază într-o zodie suportabilă, plăcută, mai ales că, la 90 de ani după Terente, deja imaginea lui s-a purificat de zgura momentului, de anecdotică, dramatismul, de năzdrăvăniile momentului istoric de atunci. Purificându-se, începe acum să îşi croiască un vârf, să se înalţe din sine însuşi, aruncând în neant, în necunoscut, acea anecdotică fioroasă şi rămâne acel reflex justiţiar pur, erotic, care acum îşi trăieşte un vârf de receptare în toate ipostazele, culturale, literare, în general. Terente a terorizat Brăila vreo 5-6 ani. În timp, memoria colectivă selectează această imagine: întâi este tâlharul, care înspăimântează, terorizează lumea, apoi apare criminalul, el având la activ 8 crime, apoi, hoţul de drumul mare, care îl apropie de haiduc, haiducul, la noi neavând imagine negativă decât în documentele de stat din epoca aceea, în mentalul colectiv haiducul fiind un personaj pozitiv. După acest aspect, urmează legenda Terente, un moment îmbibat de erotism, de erotic.Terente este o carte deschisă, iar Doina Popescu găseşte în Terente o imagine nouă, o temă specială, acel Zburător care terorizează imaginarul feminin al oraşului”, subliniază criticul literar Viorel Coman.

http://obiectivbr.ro/content/terente-zodia-zmeilor

Cronică de carte: Comoara Doinei Popescu

http://www.viata-libera.ro/vlg-cultura/72745-cronica-de-carte-comoara-doinei-popescu-fascinantele-aventuri-ale-unui-copil-al-dunarii

* Doina Popescu-Brăila – Copilul Dunării, Editura Torent Press, Brăila, 2015

În aceste zile, când face furori pe marile ecrane „Comoara” lui Corneliu Porumboiu, scriitoarea brăileană Doina Popescu repropune cititorilor un alt fel de comoară, aventurile unui copil al Dunării, Niţă, care o să vă aducă cu siguranţă aminte de Nică al lui Ştefan a Petrei şi de alţi mari eroi ai literaturii pentru copii… Dacă vă gândiţi la Mark Twain este ok (de altfel, o ecranizare a lui Tom Sawyer s-a filmat aproape de Galaţi şi Dunărea poate fi înfrăţită, însurorată cu Mississippi!), chiar şi la Sadoveanu din „Dumbrava minunată”, iar dacă tot am făcut referiri cinematografice, Doina Popescu adoptă sui generis maniera în care Benigni turna filmul „La vita e bella”, tratând ocupaţia germană a satului Stăncuţa cu mult umor, dulce amar, parcă în opoziţie cu un text care a dus la ecranizarea filmului „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte!”…

Aşadar, suntem în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi vom cunoaşte nemaipomenitele aventuri ale lui Niţă şi ale prietenului său cel mai bun, Toderaş, gânsacul moţat.

Cartea chiar începe cu un capitol intitulat „Comoara turcilor”, în care se povesteşte despre isprava unor strămoşi ai personajelor, care au făcut un mic act de sabotaj, patriotic, dacă vreţi, răsturnând o barcă în care era aur şi ucigând doi „turcafleţi”, pentru care au avut multe remuşcări…

Auzind legenda, micul Niţă tot va căuta cu ochii deschişi pe fundul Dunării comoara… dar va păţi precum găina din poveste, care a găsit o mărgică. În cazul lui, un ciob verde… Un ciob prin care se vede o lume fascinantă, reînviată, dacă nu chiar inventată pe ici, pe colo de către autoare, posesoarea unui umor straşnic, pantagruelic, o lume care este chiar comoara Doinei Popescu, cu personajele ei pitoreşti, precum bunica Dobriţa, mama lui Niţă, „tartoriţa” care i-a mâncat sufletul scriitoarei în copilărie, pentru că, da, v-aţii prins, între scriitoare şi personaje sunt nişte legături de rubedenie. Cert este că tartoriţa nu i-a mâncat tot sufletul, i-a mai rămas să scrie măcar nişte cărţi care merită atenţia… Niţă e un fel de Bulă sub ocupaţie nazistă, sau un Păcălici, demn urmaş al lui Păcală, care-i pedepseşte în felul lui pe cei nedrepţi, nu numai nemţi, dar dintre aceştia din urmă, unii chiar ajung în prima linie a frontului pentru că nu au fost… cuviincioşi cu Niţă. Dar pedepsiţi şi surorile mai mari, ţăţicile, un bătăuş, chiar şi învăţătorul! Când Niţă se mai şi îndrăgosteşte, fandaxia-i gata! Fetiţa, pe numele ei de regină, Cleopatra, nu-i de ici, de colo, ci dintr-o protipendadă locală… Salvând-o de la înec, Niţă devine un erou şi pentru rudele fetiţei, băiatul fiind invitat în înalta clasă! Prilej de alte şi alte situaţi comice! La un moment dat, ba chiar de mai multe ori, cartea capătă şi valenţe de roman poliţist, dacă nu chiar de unul cu fantome: sunt investigate cu metode non-conformiste o crimă făcută de nişte ciobani, de fapt de unul, dar nu spunem mai mult! (Niţă este trimis „ucenic” la stâna unde era criminalul!), dar şi una făcută de nişte circari! În primul caz, Mioriţa este răstălmăcită inteligent, cu acelaşi haz nebunesc. În carte se mai vorbeşte pe undeva, într-un moment, chiar despre un caşalot pe Dunăre, iar când o mare inundaţie vine, Niţă nu pierde prilejul de a deveni din nou erou, salvând un prunc nou născut! Pline de umor sunt şi secvenţele în care chestiuni delicate de limbaj, în care, de pildă, fuduliile de berbec sunt numite cât se poate de neaoş, pot duce la sfărmarea câte unui univers întreg: precum acela al iubirii dintre micuţii Niţă şi Cleopatra! Deoarece, când, la ziua de târg, mama Cleopatrei, îndemnată indirect de Niţă să comande fudulii, „chestii foarte gustoase”, află ce sunt fuduliile, conchide ferm că Niţă este un pervers mic şi că nu are de ce să continue idila! Un accident care o lasă pe cucoană „despuiată”, cu toată dantelăria fină de la Paris, îi întăreşte hotărârea de o duce pe Cleopatra în capitala Franţei pentru totdeauna… Un episod poate aşteptat la o scriitoare care promite o carte intitulată „Despre sex în gura mare”! Lăsând gluma la o parte, exceptând ultimul text, un fragment din romanul „Comisia Zürich”, unde parcă Terente şi podoaba sa nu prea au ce căuta, cartea este o surpriză mai mult decât plăcută, cel puţin pentru publicul ţintă: copiii şi adolescenţii, chiar şi cei care se ascund în cei mai bătrâni dintre noi! Dacă Niţă şi Cleopatra se vor mai întâlni, vă lăsăm să descoperiţi! Poate chiar într-un text cu, poate, ultimul haiduc din Balta Brăilei!

 

 

Șoc la coafor

În urmă cu 26 de ani eram studentă, îndrăgostită și mai aveam cam o lună până să mă mărit, dar eu încă nu știam, deși fusesem amenințată adesea. Deși aveam părul scurt, rugbistul a insistat să fac un permanent. Era întâiași dată în viață, așa că am ales coafor cu ștaif, vis-a-vis de Cișmigiu.

Cam șase ore a durat așteptarea, plus manevrele necesare, timp în care, flăcăul a stat cuminte lângă mine, ascultând bârfele doamnelor. Ba ne-a servit cu cireșe, ba a mai spus și el câte un banc. La un moment dat, a ieșit să fumeze.

Clientele, la unison cu coafezele, pornite, m-au tăbărât să-mi explice:

-Fată, hăi! La coafor, această instituție, exclusiv feminină, nu s-a pomenit niciodată ca doamnele să fie insoțite de bărbații lor!

Cea mai stăruitoare era doamna Rodica, o persoană drăguță, care lucra la radio sau la televiziune.

-În 25 de ani, de când sunt măritată, eu n-am pomenit să vin cu soțul la coafor și nici pe altcineva n-am văzut!- interveni și o altă clientă, susținută de doamna Rodica.

-Ne-ai produs un șoc, ne-ai pus pe jar, aducând un bărbat aici! Bine c-a ieșit! Eu trebuie să-mi epilez mustața!-sări alta, la fel de inflamată.

Doamna Rodica m-a prelucrat cu cel mai mult tact.

Le-am explicat că sunt de acord cu poziția lor

-Înțeleg că doamnele nu vin însoțite la coafor. Nici mie nu mi se va mai întâmpla peste 25 de ani! Dar, nefiind o doamnă ci o… studentă îndrăgostită, precis, am voie!- am concluzionat eu.

Nu m-am ținut de cuvânt. Am rămas suspendată tot undeva, la statutul de studentă. Coafeza mea este și frizeriță, chiar profesoară de hair-styling, astfel că merg adesea cu rugbistul la coafor. Culmea, majoritatea doamnelor vin cu soțul. De exemplu, pe doamna psiholog T am întâlnit-o adesea cu soțul, domnul T, fiind un proiectant-constructor cunoscut în oraș. Doamna pentru manoperă mai dichisită, dumnealui pentru un tuns rapid.

Iată, că nu s-a răstoarnat lumea din cauza mea! Deși, ținând cont că faptele incriminate se petreceau în vara lui 1989, se poate spune că lumea chiar s-a răsturnat în acest sfert de veac!

Poveste cu turci, grase și pseudonime

Fiind zilele trecute din zori și până-n seară la târgul de carte de la Galați, sunt convocată de urgență la contabilitate, să mă pronunț asupra bilanțului firmei. Plicticos!

Strâng standul la orele 21, pornesc din Galați spre Brăila, la fix s-o deranjez pe contabila mea care muncise la bilanțuri toată ziua.

Amabilă, îmi întinde d listate. După o zi excelentă de târg, arunc hârtiile pe masă fără să le răsfoiesc. Urăsc birocrația! Doar n-o să îndrept într-un sfert de ceas alergătura sau, bătuta pe loc, de un an întreg! Alea jacta est! Prefer să glumesc cu ea, dacă tot am deranjat-o la ora imposibilă. Scriitorii nu-s bogați, așa că eu îmi plătesc contabila jumătate în bani, jumătate în natură, ca Sheherezada: îi spun povești. Contabila mea adoră proza afurisită!

Doamna are simțul glumei și o poveste mișto în manșetă, așa că încingem spontan un cenaclu umoristic. Îmi povestește despre o colegă din Combinat. Deși teribil de grasă, peste 150 de kile, rămasă văduvă, este curtată puternic de un maistru. O idilă care a făcut deliciul platformei industriale de la Chiscani ani de zile. Se miră ea de amorul înflăcărat al maistrului, așa cum se mirase o viață întreagă.

-O fi turc, doamna Jeni!- zic eu. Turcilor le plac grasele!

-Că bine ziceți, doamnă! Sunteți extraordinară! Nu m-am gândit niciodată! Nu știu cum îl chema, dar toți îi ziceau Turcul! 

-Ei, vedeți! Există o explicație! Precis era șalvaragiu! A, dar poveștilor le stă bine în pereche! Am și eu grasa mea!

Doamna Ionescu, fostă colegă de cancelarie, profă de mate, complexată că nu-și luase examenul de stat, deci, neîmplinită profesional, pitică și grasă era o figură. Greutatea ei: secret de stat! Dar, ca într-o glumă din revista Urzica, atunci când se urca pe cântar, acesta gemea: celelalte trei persoane să coboare, nu cântărim grupuri!

Ochii de aligator, două linii verzi ce se ițeau din faldurile de grăsime, permanentată și vopsită alb strălucitor, fulg de nea, rujată indrăzneț cu un ton de corai, lipoveanca  era când viforoasă, când ciripit de primăvară. Deși măritată cu un nene, cât era ziua de lungă, vorbea despre un alt nene, amantul ei. Numele lui era secret dar, Ioneasca îl alinta Arthur. Cu th, ținea să precizeze de fiecare dată. Fiind un pic peltică, se auzea un… Altul.

 Cancelaria era un fel de casă de nebuni. Directorul adjunct era pedofil și fura de la cantină câte 14 cofraje de ouă. Directorul Lăzărescu, de geografie, făcea orele în natură, în Bărăgan, ducând elevii să-i culeagă porumbul, lui și liderului de sindicat, Anghel. Profa de română, o tipă decentă, frumoasă la vremea ei, țipa până amețea, ca să-i acopere pe elevi. Ei țipau și mai rău, s-o acopere pe ea, fiindcă nu-i interesa gramatica și orele ei erau seci și nisipoase. Profa de rusă nu se deranja să predea, punea note de doi și trei celor care întorceau capul la colegul de bancă sau scăpau un creion din mână. Singura persoană normală era Jeni, profa de biologie, o frumusețe de reviste glossy, mamă a două fetițe. Când spunea Jeni- fetele mele– îmi stătea inima în loc. În acel moment îmi doream să am instant două fete! Soarta o lovise crunt, într-o zi de Crăciun, soțul și fratele, ofițeri amândoi, muriseră în accident de mașină cu o Dacie verde. Îmi aduc mereu aminte cu plăcere de ea: blândă, demnă și curajoasă. Așa trebuia să croiască Dumnezeu toți oamenii! Dar, EL, creator jucăuș, a experimentat, iar și iar, și a produs o mulțime de rebuturi…

Revenind la doamna Ionescu, grasa care se lăuda cu amantul ei, Arthur cu th, îmi venea cam cu sifon. Văzusem eu multe la viața mea, dar asta mi se părea cam gogonată.

Într-o zi, madama povestește că Arthur îi va face cadou un televizor color. Era prin 1992-1993, când toți eram în goana după știri cu trandafiri ori papioane în culori. Să crape fierea-n toți în cancelarie, când vine Arthur cu th, cu televizorul color în brațe, marca Kitt! Îl oferă grasei adorate, asortat cu un speech poetic și substanțial.

-Țațo, mor!– a suspinat decenta profă de română, prima care s-a dezmeticit.

Arthur cu th, să fi avut vreo 75 de kilograme. Era de o eleganță egală lorzilor din filmele englezești, cu pălărioară din fetru cu boruri mici și o mustăcioară a la Clark Gable!

Bârfele au încetat după multe săptămâni, cu o concluzie general acceptată: unii bărbați sunt pur și simplu tâmpiți!

Ei, am spus contabilei mele povestea Ioneascăi dar, mi-a stat pe creier că nu mi-am amintit numele ei mic. Ioneasca și atât. Am ajuns acasă și, jumătate din noapte m-am forțat să-mi amintesc cum o cheamă pe această norocoasă amantă, la propriu, o femeie cu mare greutate. A doua zi, la stand, autografe, cititori, aglomerație, eu cu Ioneasca-n gând: cum o chema Dumnezeule, pe femeia asta? Ionescu și mai cum?…

Vine un frumos cu ochii albaștri, sosia unui coleg de liceu cu care am admirat un răsărit de soare pe malul Dunării în primăvara lui 1988.  Puștiul cumpără Comisia Zurich și Dumnezeu era-n vacanță. În ochii lui văd răsăritul acelei dimineți, de parcă n-ar fi trecut un sfert de veac. Până să mă întorc cu picioarele pe pământ și coatele pe masă, îi bâlbâi dedicația. Dar, înțeleg imediat! Primo: timpul a zburat, am deja o fată, studentă, cam de vârsta puștiului! Secundo: Arthur nu avea mustăcioara lui Clark Gable ci a lui… Kemal Ataturk! Drace! De aceea avea numele secret! De aceea îi plăceau grasele! Era turc! Arthur cu th era turc! Dacă noi am fi aflat, nu ar mai fi fost niciun miracol! Nu puterea ei de seducție era la baza relației lor ci preferința turcului pentru grase! Și, totuși, cum o mai chema pe madam Ionescu? Ca de obicei, la târguri, între orele 14 și 17 lumea pleacă la masă. Cumpărători… ioc! Este momentul când apar cei ce-și spun povestea vieții lor, sperând să-i prind la insectar, eroi în romanele mele viitoare. Se apropie timid un domn cu soția lui. Intrebările lor mă lămuresc. Și el și ea repetă obsesiv: Întâlnirea noastră nu este întâmplătoare!

-Evident, ați scris o carte!- zic eu.

-Da!- recunosc ei în același glas. Mă lămuresc pe larg, cartea a scris-o domnul, roman politic. Scos într-un tiraj mic la o editură dar, insuficient promovat, consideră ei.

Eu am întâlnit această editură la o mulțime de târguri în țară, la Alba Iulia având stand chiar pe lângă mine. Editură serioasă dar, sub vremi! Este un adevăr că în țara noastră marketing-ul cultural este foarte subțire, nu există agenți literari, sistemul de difuzare de carte este defect spre inexistent, critica de întâmpinare a dispărut, criticii se laudă între ei sau își laudă nevestele, amantele și gașca la care sunt arondați. Așa cum am mai spus, televiziunile vin la târgurile de carte să vâneze vreo celebritate, Andreea Marin, Cărtărescu, mai nou Iohannis, sau să se cazeze la standurile de cafea, în intimități cu vânzătorii sau luând interviuri patronilor de cafenea.

În urmă cu patru ani, eu ii scriam o dedicație la Copilul Dunării dragului nostru actor național, Florin Piersic, el îmi scria mie o dedicație la cartea pe care o lansa, Toby și Omul cu două nasuri, scrisă de regizorul și scriitorul Andy Kessler. Reporterii de la răposatul TVR Cultural îl întrebau pe Florin Piersic când a băut prima cafea în viața lui. Consternat, Florin îi apostrofează:

-Mai terminați cu Maestre! Nu știți să purtați un interviu, nu sunteți pregătiți și-o țineți cu Maestre! Mie mi-ați luat deja interviu! Aici sunt sute de scriitori, mii de editori și voi alergați tot după mine, să vă spun când am băut prima cafea? Ce importanță are când am băut prima cafea? Penibil! Și te rog să nu oprești camera! Inregistrează tot și spune asta pe post! Terminați cu maneliștii și cafegii și ocupați-vă de cultură! Intervenția actorului a fost ceva mai lungă, dură și foarte bine articulată.

Întorcându-ne la standul de la Galați, concluzia este că domnul scriitor avea dreptate! Muncise ani de zile la roman, trecuse prin emoții până văzuse manuscrisul acceptat de o editură, se publicase, în sfârșit! Aștepta ecouri de la roman, dar se așternuse o tăcere asurzitoare. Nici o revistă literară nu catadixise s-o semnaleze, nici un critic nu scrisese niciun rând, editorul era cam nemulțumit că vânzările sunt subțiri!

Domnul scriitor cumpără Fericire la preț redus și-l întreb cum îl cheamă.

-A, vreau să rămân în umbră! Am publicat sub pseudonim!

-Pentru autograf…- îl liniștesc eu.

Șoptește numele dar insistă că vrea să rămână anonim. Apoi clar și răspicat:

–Constanța Ionescu!

Bingo! Constanța Ionescu! Constanța! Constandina! Dina! Dida! Pe grasa mea, iubita lui Altul, Arthur cu Th, o chema Constanța Ionescu și Arthur o alinta Dida! Îmi venea să-l pup pe domnul scriitor, dar m-am abținut! Era cu nevasta! Mă recuperez, o las pe grasa de matematică într-un pliu al scufiței, și-l întreb pe scriitor:

-Constanța Ionescu? Care-i treaba cu această Constanța Ionescu?

-E pseudonimul meu!- se scuză el.

-Zău? Constanța Ionescu? Roman politic, scris de un bărbat și-l semnați Constanța Ionescu?! Și mai ziceți că-i editorul de vină! Cine citește Comisia Zurich, cumpărând cartea de pe internet ori din librărie, se tot întreabă de ce un roman puternic și masculin este semnat cu nume de femeie! Iar dumneata, bărbat, semnezi un roman politic cu nume banal de femeie?

-Este numele mamei!- se apără el încă o dată.

–Întâlnirea noastră nu este întâmplătoare!– recunosc și eu, întrebându-mă dacă acest bărbat este fiul acelei… Constanțe Ionescu. Dar, mă înțelegeți și dumneavoastră! Puteam să-l întreb? Domnule coleg, grasa de mate, amanta elegantului Arthur cu th este mama dumneavoastră?

N-am întrebat fiindcă n-am angajat bodyguard! Dar, cu siguranță, este doar o coincidență de dimensiune cosmică între mama scriitorului și Ioneasca, grasa de mate.

Dar, sper că v-am făcut curioși și, dacă întâlniți într-o librărie o carte semnată Constanța Ionescu, vă sfătuiesc să o cumpărați. Fiindcă este un roman politic și, văd că în zilele noastre, romanele politice au mare căutare! Sigur că un drac îmi tot suflă în ureche:

-Cam câte exemplare ar fi vândut domnul Iohannis ca simplu profesor de fizică?

Sau, câte exemplare vindea Adriana Săftoiu, dacă nu promitea să arate românilor chiloții Elenei Udrea, cocoțați pe biroul piratului?

Nu vă spun numele cărții. Constanța Ionescu nu este mulțumită de titlul actual, ales de editură. Dorește să reediteze un alt tiraj sub alt titlu gen O damă și patru ași. N-a putut să recunoască, v-am spus că era nevasta de față dar, deși n-am citit cartea, din două vorbe am înțeles că era O damă la cinci ași! Nimic nu este întâmplător, domnule scriitor!

Cititoare jucăușă

Targ de Carte Galati 2015

Festivalul Național de Carte Axis Libri plaseazăși în 2015 Galațiul pe harta culturală a României. Miercuri a fost o zi excelentă, gălățenii venind cu avânt cultural și buzunarele pline. Ritmul a fost excelent, târgul a fost viu, colorat, dinamic, cu vânzări foarte bune. Evenimentul notabil al acestei ediții a fost că, în premieră, scriitorii gălățeni au venit în număr mare să mă felicite și să-mi cumpere cărțile încă din prima zi.

Doar joi, în a doua zi de târg, norii ne-au cam enervat, vântul mi-a umflat și smuls roll-up-urile, mi-a răvășit cărțile și-a alungat clienții. O domnișoară, totuși, s-a fixat la standul meu și nu s-a lăsat dusă, complimentându-mă insistent că povestesc frumos. O rafală de vânt i-a umflat rochia, ridicând-o până la urechile duduii. Ea nici n-a clipit, eu mi-am văzut de povestit. Chiar mă întrebam dacă nu cumva am hipnotizat-o, când, a strigat râzând:

-Te-am văzut! Te-ai uitat!

-Mă gândeam că e ceva de văzut, de-ți lași poalele agățate de cercei! De altfel, dacă vântul nu se lăsa păgubaș, abandonând textila în seama gravitației, parcă n-aveai niciun gând!- nu mă las eu intimidată.

-Am citit starea vremii pe net! Mi-am luat rochia de vara trecută, dar până acum n-am picat încă pe vremea potrivită, nici pe eveniment! E de senzație, nu? Marilyn!

-Da, admit eu!

-E și televiziunea pe aici, nu?- se interesează ea.

-Nu cred, n-am văzut! E doar un festival cultural! Nu prea interesează! Dar, la următoarea rafală de vânt, te filmez eu cu mobilul și te pun pe Facebook.

-Nu-i același lucru!- zice ea puțin dezamăgită. Ai o carte care să mă excite?

-Încearcă romanul Ardei iuți!

-L-am citit anul trecut! Sunt cu temele la zi! Iau Pisica cu papion! Îmi scrii în dedicație că sunt cea mai sexi cititoare?

-Îți scriu o dedicație cuminte dar, voi scrie despre ochii tăi frumoși!

-Un roman?

-Nu, un rând într-o postare pe blog!

Promisiune îndeplinită!

Dar, draga mea cititoare! Prima femeie inginer din lume a fost o româncă, la fel și prima femeie  avocat. Prin inteligență și ingeniozitate, femeile au pătruns în marile universități și institute de cercetare din lume! Să încerci în 2015 să obți un ce, cât de neînsemnat, cu fusta? Este adevărat că multe din persoanele cu care m-am intersectat în viață au devenit personaje în cărțile mele. Dar, trebuie să ai o poveste puternică! Ceva mai mult decât o rochie din mall și un scenariu banal. Rolul principal se obține greu! Știu că citești aceste rânduri și nu vreau să fiu dură!  Dacă ai vrut doar să te joci un pic și să mă amuzi, da, ai reușit! Dar, atenție la jocurile cu fusta! Riști să rămâi figurantă în propria ta viață!

 

 

Angajez bodyguard

De miercuri, 27 mai până duminică, 1 iunie, se desfășoară a VII-a ediție a Festivalului Național al Cărții- Axis Libri, pe Aleea Teilor din Galați, patronat de biblioteca V.A. Urechea, prin staful său condus de domnul director Zamfir Ilie și Editura Eikon Cluj, prin domnul Valentin Ajder, editor ,manager cultural dar și un foarte talentat chitarist.

Vineri la ora 12,30 îmi voi prezenta publicului gălățean a șasea mea apariție editorială, romanul Fericire la preț redus.

Prima mea participare la acest târg de carte a fost în 2010 când aveam doar două romane, Comisia Zurich și Dumnezeu era-n vacanță.

Două doamne elegante, ținându-se la braț, se opresc în dreptul standului meu și întreabă important:

-Mi-a spus un domn ziarist că dumneavoastră ati scris cărțile. Sunteți un scriitor clasic?

-Am doar două cărți publicate! Sunt debutantă, doamnă!

-Noi citim doar scriitori clasici!- îmi aruncă dumnealor peste umăr și pleacă grăbite.

Nu le înjur, că sunt o doamnă, dar încerc să le asasinez cu privirea. Nu-mi reușește, individele supraviețuiesc!

La ediția de anul trecut, 2014, aveam deja cinci titluri pe tarabă, vânzările mergeau mult mai bine… când ne lăsa ploaia! Nu-ș cum se face, dar, la Galați, că e în mai ori în iunie, la Festival cam plouă!

La un moment dat, încep să-mi dea târcoale vechile mele cunoștințe, cele două cititoare de clasici. Se duc, se întorc… După două zile de foială se apropie și mă întreabă:

-Am aflat că dumneavoastră sunteți autoarea! Sunteți un scriitor clasic?

Zic în gândul meu: iar au venit astea să mă înjure! Să le zic un ba p-a mă-tii? Nu, că sunt o doamnă! Apoi cu voce tare, gravă și sonoră:

-Da, doamnelor! Am scris zece cărți din care am publicat cinci și voi mai scrie! Cu voia dumneavoastră și a posterității, în veacul următor retragerii mele printre stele,  în galaxia noastră sau în alte galaxii, există o probabilitate de a se spune despre mine că sunt un scriitor clasic! Dar, care este, de fapt, definiția scriitorului clasic? Așa cum bine zice un personaj de-al meu în romanul Comisia Zurich, Rose, vestită librăreasă la Geneva, se spune despre un scriitor că este clasic atunci când cei ce nu i-au citit cărțile pretind că le-au citit! Ori, doamnelor, în cazul meu, pot să vă enumăr zeci de amici, politicieni și alte persoane care au un interes vis-a-vis de mine și, care, în ciuda faptului că nu mi-au citit cărțile, pretind că le-au citit! Deci, mă încadrez perfect în definiția scriitorului clasic!

-Excelent!- zice doamna aplaudând. Eu cumpăr două cărți și doamna care este cu mine tot două! Pentru autograf plătim în plus?- se interesează ea emoționată.

-Doamnelor, plătiți doar cărțile, autograful este gratis!- zic eu uluită de întorsătura discuției. Le încasez banii, să nu se răzgândească și le scriu autografele.

În ultima zi, la final de târg, căram mesele și roll-up-urile la mașină.

Doamnele se apropie fără să le bag de seamă și, când le observ, era deja prea târziu! Îmi luaseră aerul și toată lumina, cum zice un personaj al meu.

-Doamna scriitoare! Doamna scriitoare! Romanul Dumnezeu era-n vacanță este extraordinar! Și prietenei mele i-a plăcut Ardei iuți dar, a avut o problemă…

Mă întorc spre cealaltă…

-Am roșit la un cuvânt!- recunoaște femeia sfioasă. În mod normal, n-aș fi putut să trec de acel cuvânt, dar fiindcă sunteți o scriitoare clasică…- se scuză ea.

-Pe mine m-a atras Dumnezeu era-n vacanță din prima zi de târg! Îmi spusese și o nepoată că este un roman foarte bun, dar am ezitat atât de mult s-o cumpăr, fiindcă mă temeam că nu sunteți o scriitoare clasică!- ciripi și doamna mai vorbăreață.

Dacă pun la socoteală că la altă ediție a târgului de la Galați un fanatic ultraortodox de rit vechi, un lipovean cu barbă până la brâu, a sărit să mă bată datorită titlului romanului Dumnezeu era-n vacanță, că anul trecut o individă a venit zilnic să-mi propună în gura mare… partide de sex ( dacă-mi amintesc bine și față de scriitoarea Monica Ramirez și-a declinat interesul), cred că este oportun să iau în calcul angajarea unui bodyguard.

Mai ales că nu pot să prevăd reacția cititoarelor mele cu apetență pentru clasici, după ce au citit despre popa Lisandru prins cu… izmenele-n vine.

Lansarea romanului Pisica cu papion

 

Lansarea romanului Pisica cu papion

La inițiativa domnului director Ilie Zanfir, joi, 3 aprilie 2014, ora 17, Biblioteca VA Urechia din Galați, sala Mihai Eminescu, găzduiește o seară literară brăileană moderată de domnul Theodor Parapiru.

La Salonul Axis Libri vor fi prezenți invitați de soi.

Se vor lansa și ceva cărți:  „Citadela de fier”, de Adrian Buzdugan; „Provincia Magna”, de Viorel Coman şi „Serata crăiţelor”, de Valentin Popa, etc

Mă duc și eu să le arăt pisica! Nu, nu pe acea mâță afurisită, Frederick cel Mare, motanul meu albastru de Rusia, ci le arăt ceva proză afurisită.

Pe scurt, eu eram acel etc două paragrafe mai sus: lansez romanul Pisica cu papion!

După Comisia Zurich, Dumnezeu era-n vacantă și Copilul Dunării, romanul Pisica cu papion continua saga ziaristului Bar din Ardei Iuți.

Bloggeri, dealeri de droguri, colecționari, popi, rechini imobiliari, judecători corupți, inocenți și ticăloși le încurcă ancheta celor doi copoi- comisarul Sultanu  și năzdrăvanul său subaltern, Bubuici.

Criticul literar Dem Bengescu, parintele Cutitaru și sexi_preoteasa condimenteaza actiunea si in acest roman.

Invitat special: actorul Florin Chirpac, directorul Teatrului de copii Cărăbuș din Brăila.

Cine are chef, timp și plăcere este așteptat cu drag!

Și cu prăjiturele, evident!

romanul Pisica cu papion

Johny Răducanu a zâmbit din stele

Pe 27 decembrie, la sala nou amenajată Johny Răducanu de la Centrul de Creație Brăila, a avut loc Gala Premiilor Culturale Brăilene, ediția I, sub patronajul Ministerului Culturii și Patrimoniului Național la inițiativa doamnei dr Ana Hărăpescu, directorul Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniu Național Brăila. Sponsorul a fost Clubul Rotary și de înmânarea premiilor s-a ocupat președintele clubului, domnul Iulian Grigorescu.

Suportul artistic a fost asigurat de elevii de Școala Populară de Artă Vespasian Lungu.

Au fost premiați brăileni sau prieteni ai culturii brăilene, arheologi, muzeografi, păstrători ai tradițiilor etnografice și folclorice, artiști din sfera teatrului, muzicii, graficii dar n-au fost uitați nici cei care transpiră pentru propășirea culturii scrise: profesorul Ion Munteanu-monograful Brăilei, domnul Aurel Furtună- corectorul scriitorilor brăileni, editura Istros ce suflă praful de pe cronici. Pentru întreaga activitate a fost premiat cu un trofeu de excelență profesorul Teodor Buculei, autorul mai multor cărți dar mai cu seamă a  dicţionarului enciclopedic Prezenţe brăilene în spiritualitatea românească, apărut în 1993, cu un cuvânt înainte de Edmond Nicolau – savant brăilean. Cea de-a doua ediţie, apărută în 2004, însoţită de un cuvânt introductiv al criticului literar Gabriel Dimisianu, a a avut 730 de articole față de doar 452 la prima ediţie. Profesorul  Toader Buculei a trudit în biblioteci şi arhive, a corespondat cu un număr impresionant de persoane și a elaborat un Larousse autohton. Seriozitatea lucrării este conferită de referințele critice și notele bibliografice. „Vom constata, cu uimire că, practic, nu există domeniu al culturii – fie că este vorba de gândirea abstractă a filosofului sau matematicianului, fie de artele plastice sau interpretative, de literatură – în care Brăila să nu fi fost prezentă cu valori de prima mărime”-scrie brăileanul Edmond Nicolau.  Criticul Gabriel Dimisianu- el însuși de rasă brăileană- subliniază că Brăila a reușit „să furnizeze culturii române, şi nu doar acesteia, un atât de mare număr de personalităţi creatoare, sub privegherea benefică, s-ar zice, a unui geniu fast al locului”.

Cu siguranță maestrul Johny Răducanu a zâmbit din stele când s-a văzut gazda acestor oameni de ispravă. Am recunoscut pe mulți dintre premianții acestei Gale, oameni serioși și muncitori care au trudit pe șantiere de arheologie, pe schele, la reconstituirea plasticii arhitecturale a caselor de patrimoniu, în arhive și își merită premiile. Cum să nu-și merite trofeul Costel Pătrășcan, caricaturistul care poartă după el la vernisaje scheletul unui tip care a trăit bine, și care și-a adunat trofeele din 39 de țări? Dar, fără să fi trudit din greu, fără transpirație, numai pe inspirație,  ei bine, cine credeți că a mai primit un premiu?

N-o să ghiciți așa că vă spun eu: pișicherul de Nițică ajutat de gânsacul Toderaș! Răsfățat de Gheorghe A Stroia în Dincolo de vitralii, băgat în seamă de revista Armonii culturale în foileton în fiecare joi, năzdrăvanul a cucerit acest juriu de oameni serioși și a pus mâna pe o diplomă de onoare. Nu vă lăsați păcăliți de textul savant de pe diplomă: se acordă doamnei Doina Popescu pentru talentul evocării atmosferei satului brăilean și artei narative a scrierilor sale. Nu! Cel care a sedus juriul a fost Nițică! Și cu siguranță a chibițat un pic și gânsacul Toderaș…

Această prezentare necesită JavaScript.

Ardei Iuţi la Palatul Şuţu

De miercuri am uşchit-o în Bucureşti fiindcă joi, pe 6 octombrie a început festivalul „Carte şi Arte” la Palatul Şuţu în Capitală unde am avut un mic stand. „Dirijorul” festivalului a fost energica doamnă Lucia Ovezea, directorul editurii Vox şi preşedinte al ADEPC. Palatul Şuţu a găzduit în trecut cele mai răsunătoare petreceri ale protipendadei, şi era cunoscut că nu te puteai înfiinţa la palat decât în caleaşcă. Grandoarea palatului a fost completată de de un blazon monumental pe frontonul clădirii, blazon ce era apropiat de cel domnesc, având şi vulturul muntean şi bourul moldovean, pricină de enervare pentru domnitorul Cuza care i-a trimis vorbă să-l dea jos. Postelnicul Grigore Şuţu a refuzat cu aroganţă iar domnul a trimis pompierii într-o noapte şi l-au fărâmat. Postelnicul nu l-a iertat pe Cuza fiind unul dintre uneltitori cu rol important în abdicarea domnitorului. Urmaşii postelnicului obţin aprobarea regelui Carol I să-l pună la loc, regele venind cu regularitate la banchetele de la palatul Şuţu.

Ei bine, sub blazonul familiei Şuţu mi-am vândut eu „Ardeii iuţi!” Joi şi vineri au fost două zile subţirele pentru un târg de „Kilometru zero”, venind prea puţină lume, mai mult bătrâni cu chef de socializare şi cu portofelul gol. Sâmbătă pe la două, toamna s-a instalat hotărâtă în capitală printr-o ploaie rece şi pătrunzătoare şi, cum standul era în aer liber, am strâns şi ne-am luat „piua”. Duminică la 11,30 în holul monumental al Palatului Şuţu aveam o masă rotundă cu tema Romanul poliţist din România după care era programată lansarea romanului poliţist”Ardei iuţi”. Pe afiş erau scriitoarea Eliza Roha, şi criticul literar Aureliu Goci. Pe măsură ce ne apropiam de ora 11,30 ploaia se înteţea şi mă întrebam dacă şi-o uda cineva ciubotele ca să vină la lansarea unui roman poliţist. Surpriza plăcută a fost că s-au ocupat toate scaunele, ba au fost şi vreo 20 de persoane în picioare.

Criticul literar Aureliu Goci nu s-a oprit doar la romanul „Ardei Iuţi” ci a făcut o radiografie de anvergură romanelor mele. 

Nu mi-am pregătit un discurs, pun mai mare preţ pe spontaneitate decât pe regie şi auditoriul s-a lăsat prins de stilul meu afurisit.

Sala m-a răsplătit cu aplauze insistente dar show-ul abia începea.

Artista Doina Ghiţescu, într-o interpretare fără egal, a citit câteva pagini

Lansarea romanului Ardei Iuţi la Palatul SuTu

de umor bubuitor din romanul „Ardei iuţi”. Sala s-a prăbuşit în hohote de râs şi nimeni nu şi-a cruţat palmele când a aplaudat. 

Criticul literar Aureliu Goci a recuperat microfonul adăugând:

„Faptul că Doina Popescu-Brăila scrie bine nu-i o întâmplare! Doina Popescu vine din tradiţia puternică a scriitorilor brăileni, de la Nae Ionescu, Panait Istrati şi Fănuş Neagu. Doina Popescu calcă cu siguranţă şi vigoare pe Strada Mare a prozei româneşti!”

Sub lupă-penele gânsacului Toderaş

Copilul Dunării

Astăzi am primit o carte prin poştă: Dincolo de vitralii de Gheorghe A. Stroia.

A ajuns la fix fiindcă eram la birou într-un rar moment de respiro cu o cafea în faţă şi am deschis-o la întâmplare pe la pagina 133. Ca să vezi întâmplare, protagonista eram chiar eu, alături de Niţică şi jupânul Toderaş. Ia te uită îmi zic: s-a găsit un critic literar să-i numere penele drăguţului de Toderaş!

DOINA POPESCU –BRĂILA: „Copilul Dunării”

sau

 „ Despre valenţele paradigmatico-sintagmatice ale unui stil inovator – premisele reuşitei literare”

Doina Popescu, semnată pe aproape fiecare carte „Doina Popescu Brăila”, mândră de locul său de baştină, este creatoarea unei specii literare noi şi anume „proza afurisită”. Dacă s–ar încerca o definiţie a acestei proze afurisite, atunci ar suna cam aşa: „episod epic, cu derulare intermitentă, secvenţială şi relativ restrânsă ca arie temporală, populată din abundenţă şi colorată ostentativ de personaje literare hâtre, creatoare ale unor inedite situaţii tragi-comice, de cele mai multe ori cu valenţe oximoronice”. Toate cărţile Doinei Popescu-Brăila s–ar încadra în această sumară definiţie a prozei afurisite, începând chiar cu romanul său de debut: „Comisia Zürich”, apărut în 2009.

            Născută la 16 octombrie 1968, la Brăila, profesor de matematică, pilot, jurnalist, scriitor şi om de afaceri de succes, Doina Popescu surprinde „breasla” prin apariţia în anul 2010 a trei titluri noi de carte: romanul „Dumnezeu era-n vacanţă”, romanul poliţist „Ardei iuţi” şi nuvela „Copilul Dunării”, toate editate de Torent Press (tot o creaţie a efervescentului şi neobositului literat brăilean). Cu toate că unii critici literari s-au cam „grăbit” să eticheteze „prozele afurisite” ca „bune pentru presă şi nu de adunat într-o carte”, opinia generală a cititorilor săi reconfirmă dictonul: „degustibus non disputandum” –făcând din aceste „proze afurisite” unele dintre cele mai savurate scrieri ale momentului.

Deşi este o carte– mărturisire, a unui personaj volubil, isteţ, frumuşel şi dotat cu o stare de agitaţie permanentă– specifică vârstei, „Copilul Dunării” (o „epopee”structurată în 28 de „cânturi”) respectă„canoanele” prozei afurisite, o lucrare atipică despre un timp atipic. Personajul principal –Niţă – aminteşte, într–o oarecare măsură, de Nică al „Amintirilor din copilărie”. Şturlumbatic, neastâmpărat, uneori egoist şi răzgâiat, dar dotat cu o inimă mare, milos şi cu un deosebit spirit de justiţiar, Nică este al doisprezecelea copil al Dobriţei şi al lui Constandin. Născut într-o familie numeroasă, el „vede” multe, „ştie” şi mai multe, şi participă la diverse acţiuni ale luptei de rezistenţă împotriva nemţilor. Iată cum îl descrie autoarea: „Niţă, născut sub zodia Scorpiei, era un drac de copchil blond, cu ochii albaştri, mai pricăjit decât copiii de vârsta lui, însă iute de picior şi săltăreţ la minte”. În aproape fiecare carte a autoarei brăilene una dintre constante este prezenţa armatei germane cu al său Wermacht: ranguri, onoruri militare dar şi comportamentul specific cotropitorilor, care sfârşesc prin a fraterniza cu „cotropiţii”. Ce spune autoarea despre ea-însăşi? „Era o vorbă: ce legătură are baba cu mitraliera! Vă spun imediat. Am rămas fidelă viselor din copilărie şi am realizat tot ceea ce mi–am propus în viaţă: să trăiesc după propriile reguli, să pilotez avioane, să mă mărit din dragoste, să fac nuntă americană, să am o fetiţă Ingrid (dar, Dumnezeu mi-a trimis-o şi pe Sabrina, să–mi fie bucuria deplină), să scriu.”. Prin analogie, deşi la o altă scară şi probabil într–o altă dimensiune temporală, această descriere i s-ar potrivi de minune şi lui Niţă, pe care autoarea l–a „înzestrat” cu o fire rebelă ori greu de supus, care face lucrurile doar după bunul său plac şi care-şi urmează complice visele, duse până la absurd. Acest „Nică”– localizat de autoare în timpul celui de-al doilea război mondial– este „în stare” să lege prietenii adevărate cu „cotropitorii” nemţi– bucătarul cel gras, Hans – cu care pune la cale multe episoade amuzante, pedepsite de comandant, dar răsplătite în ascuns cu ciocolată fină. Niţă mai este în stare să fure inimilor nobile ale unor personaje din altă categorie socială, în special prin devotament şi onestitate.

Pentru a-şi justifica „acţiunile”, scăpând de pedepse ori de suspiciuni –întemeiate, de altfel –Niţă devine proprietarul unui gâscan minunat, Toderaş, care „dezvăluie multe secrete”, aşa încât ajunge temut de foarte multă lume.

Acest personaj animalier îl însoţeşte pe Niţă pe tot parcursul acţiunii, ajutându–l să scape din multe încurcături. Dincolo de episoadele cărţii, în care cuplul de norocoşi „băiat-gâscan” dezleagă mistere ori pun la cale tot felul de matrapazlâcuri (unele adresate chiar „ţaţelor”– surorile de măritat ale lui Niţă), descoperim o înşiruire logică a acţiunii, un fir epic bine structurat, presărat cu un vocabular insinuant-umoristic – în speţă, cu aromă locală, specifică ţinuturilor danubiene.

Pe fundalul acţiunii în sine, ori a firului epic, minuţios construit, Doina Popescu Brăila, prezintă caracteristicile morale ale societăţii acelor vremuri, frământate de al doilea război mondial, în care fiecare zi era o nouă luptă pentru supravieţuire. În devălmăşia generală, creată de război, dintr–un spirit justiţiar şi de opunere a rezistenţei, se nasc figuri legendare de haiduci (chiar dacă nu în înţelesul strict clasic), care jefuiesc trupele nemţeşti şi împart prada celor asupriţi. Un astfel de haiduc este Manole (haiducul bălţilor), un bun prieten de-al lui Niţă, care întreprinde multe acţiuni „corective” asupra nemţilor şi a celor îmbogăţiţi pe nedrept. Acţiunea cărţii este însoţită permanent de o doză de umor de circumstanţă, ceea ce-i face lecturarea uşoară şi plăcută, în acelaşi timp. De unde atâta umor? Poate, din firea naturală a autoarei, care se confesează: „Îmi place să mă joc, să râd. Îmi place umorul bun, nebun, leşinător. Îmi place să discut cu oamenii: învăţ mereu în egală măsură de la copii de patru ani şi de la adulţi. Am prieteni de toate vârstele. Îmi place să visez îndrăzneţ şi apoi muncesc cu încăpăţânare să-mi realizez visele. Sunt o balanţă atipică, cu dragostea pe un taler şi cu prietenia pe celălalt. Aşa mă echilibrez eu”. Prin maniera originală în care este scrisă, o astfel de carte îl acaparează încă de la început pe cititor, fiindu-i imposibil acestuia s-o abandoneze, succesul lecturării „cap-coadă” şi „dintr-o suflare” fiind mai mult decât garantat. De foarte multe ori, cititorul este pus în situaţia de a intui acţiunea, de a face oarecare predicţii asupra modului de derulare al scenariului, ceea ce conferă cărţii o consistentă doză de interactivitate. Pe lângă modul „îndrăcit” de a scrie, se distinge în carte un lirism subtil, manifestat pregnant în descrierile pe care autoarea le face Dunării ori vecinătăţilor acesteia, cu un deosebit simţ estetic. În deplină concordanţă cu una dintre mărturisirile autoarei, care afirma: „Mi-au plăcut lucrurile fine, dichisite, cu design…”

Similitudinile unor pasaje ale cărţii cu „Împărăţia apelor”, ori „Câmpia Bărăganului” sunt atributele unei erudiţii literare, manifestată printr-un demers creator echilibrat şi valoros. Se exprimă, astfel, regretul pentru o inocentă vârstă a copilăriei, pentru frumuseţea irepetabilă a acesteia. Deşi, aparent prinsă în cochilia dură a unei stridii –„zămislitoare de perle”, Doina Popescu are un simţ artistic special, bine conturat, armonios canalizat, în limitele unei discipline corecte şi neinvazive, dictată de formaţia sa pur realistă. Autoarei nu–i place să divagheze, să evadeze într-o lume a imaginarului, ci stăpâneşte cu destulă eleganţă o lume a concretului, pe care o construieşte– în scris – cu o precizie de ceasornic elveţian.

Detalierea evenimentelor cărţii, nu ar fi niciodată suficientă pentru a reconstitui complet firul epic al acesteia. De aceea, plăcerea – de a „degusta” voracitatea unei astfel de scrieri –trebuie lăsată cititorului, care s-o descopere pas cu pas. Numai el trebuie să decidă dacă va deveni un pasionat al scrierilor Doinei Popescu sau nu. Dintre punctele forte ale cărţii, enumerăm, fără a avea pretenţii asupra exhaustivităţii unei astfel de înşiruiri: logica intrinsecă a scrierii, tabloul clinic aproape complet al societăţii şi familiei româneşti din perioada celui de-al doilea război mondial, galeria diversă de tipologii şi personaje umane– Niţă/Nică, arhetip al unei vârste universale (maturizat poate prea devreme de duritatea războiului), stilul literar insolit –care denotă pasiunea pentru arta scrisului (stil natural, lipsit de elemente artificiale, cu un vocabular firesc, adaptat perioadei evocate).

Cu siguranţă, prin tot ceea ce scrie, Doina Popescu se dovedeşte un literat valoros şi original. Oricare carte a sa poate furniza cititorului stări unice: de beatitudine, de bună–dispoziţie, de relaxare. Doina Popescu-Brăila scrie „afurisit”, ca urmare a revoltei pe care o simte, atunci când observă în jur – etalate cu nonşalanţă –aspectele care o deranjează cel mai mult: inechitatea, cenzura, necinstea, nepotismul, promovarea nonvalorii. Prin proza sa „afurisită”, autoarea brăileană îşi refulează energiile. Modalitatea în care o face este, însă, elegantă şi productivă, constructivă şi afectiv- emoţională. Rafinatul psiholog furnizează cititorului său, cu inteligenţă şi în doze neletale, cantităţi de bună–dispoziţie, ce creează dependenţă. De multe ori, autoarea foloseşte în prozele sale incursiuni în proverbiala gândire populară. Unele fraze capătă, pentru cititor, semanticile unor adevărate litote. Prin stilul literar inovator abordat, autoarea se dovedeşte cu mult mai presus decât mulţi scriitori (unii chiar „literaţi de profesie”) lipsiţi de orice talent. Datorită formaţiei sale profesionale – aceea de matematician – scriitoarea dobândeşte o autodisciplină, prin care–şi educă voinţa de a urmări logicitatea firului epic. Dovadă stau şi notele de subsol, prin care se dau anumite detalii asupra unor evenimente, locuri sau explicaţii ale vocabularul utilizat. Se poate concluziona că, în peisajul cultural contemporan, cărţile de „proză afurisită” capătă o din ce în ce mai mare căutare. O căutare motivată– în principal –prin lectura lor agreabilă. Cu siguranţă, vocea inovatoare a Doinei Popescu va fi auzită din ce în ce mai des, va căpăta o rezonanţă din ce în ce mai puternică. Un scriitor valoros, care şi–a câştigat publicul prin stilul său direct, dar mai ales printr-o modestie excepţională, ca rezultat al respectului pe care i-l acordă cititorului. Fiecare carte a scriitoarei brăilene este un eveniment cultural, ce merită a fi semnalat. Un motiv în plus, pentru continuarea acestui drum, în ascensiune, către un loc merituos, în galeria scriitorilor contemporani de valoare. Iată crezul omului şi, prin extensie, al scriitorului Doinei Popescu, spus pe un ton cât se poate de „afurisit”: „N-aş zice niciodată: n-am să fac asta! Când ai aroganţa să spui: eu niciodată nu voi face asta, parşiva de viaţă îţi trage preşul de sub picioare şi te vezi trântit la pământ„.

Gheorghe A. Stroia

Adjud – 22 iunie 2011

Redacţia Formula AS la Brăila

           Cu siguranţă aşteptaţi cu nerăbdare o nouă povestire trăsnită dar în seara aceasta am avut un eveniment important la Brăila şi e musai să vă povestesc.

Împreună cu cele două blogeriţe, Ingrid şi Sabrina, am fost la Biblioteca Panait Istrati, unde a avut loc întâlnirea cu membrii redacţiei Formula AS.

           Deşi am avut o zi nebună, am reuşit să ajung la eveniment fără să întârzii, dar şi fără să ajung pe acasă ca să mă schimb. Am fost „sub acoperire”, cu faimoasa mea şapcă roşie. Acum, dacă Serafim a zis că-i bună la biserică, am zis c-o fi bună şi la bibliotecă.   

           Sala s-a umplut rapid şi au fost şi persoane care au stat în faţă, în picioare.

           Ca la un meci de handbal, unde antrenorul îşi adună în jur jucătorii pentru indicaţii finale, membrii redacţiei s-au adunat în jurul doamnei Sânziana Pop. Am simţit imediat că formează o echipă. Mă uitam după Adriana Bittel, Dia Radu şi Aurora Peţan dar am văzut că doamna Sânziana Pop este înconjurată de şase băieţi.

           Gândul m-a dus imediat la Cărtărescu. Vă amintiţi poate, că vara trecută, fiind la o întâlnire la biblioteca V.A. Urechea în Galaţi, l-am invitat pe Mircea Cărtărescu şi la Brăila dar m-a refuzat speriat: A, eu nu vin la Brăila, mi-e frică de cuţitari!

           Deci, îmi zic, uite că de frica vestiţilor cuţitari, doamna Sânziana a venit cu bodyguarzii!

           Dar m-am înşelat, cei şase băieţi erau chiar membrii redacţiei: Cătălin Manole, zis Parizianul, pui de brăilean, Valentin Iacob, brăilean dinspre mamă, Bogdan Lupescu, Alex, Cătălin Apostol şi un tânăr profesor de jurnalism racolat din Cluj al cărui nume îl scriu mâine, fiindcă uite, sunt bătrână şi mai uit.

           Din partea bibliotecii au fost prezenţi domnul director Dragoş Neagu şi domnul Aurel Furtună. Întâlnirea a fost moderată de domnul Claudiu Brăileanu, responsabilul cu relaţiile publice şi comunicarea în cadrul bibliotecii.

                     Doamna Sânziana Pop, cu vitalitatea cunoscută, a fost piesa tare a serii. A venit în mijlocul cititorilor să vadă ce doresc oamenii să citească, care sunt problemele care ar putea genera alte rubrici ale revistei. În luptă cu mediul online şi având un segmentul de cititori dinamic şi într-o continuă schimbare, Formula As este realizată cu un colectiv de 50 de jurnalişti prin multă alergătură şi documentare temeinică în teren. Este o publicaţie dinamică şi se adaptează continuu pentru a face faţă provocărilor viitoare.

          Brăilenii, iubitori de cultură, calzi şi logoreici, s-au antrenat într-un dialog viu cu ziariştii veniţi din capitală. Indiferent de vârstă, brăilenii au arătat că le pasă de limbă română, de soarta Roşiei Montana, de sănătatea fizică şi morală a acestei ţări. Patriotismul este un cuvânt desuet dar concetăţenii mei, fără să folosească fraze bombastice au demonstrat că încă simt româneşte. De la întâlnire nu putea lipsi patronul spiritual al Brăilei, inegalabilul Panait Istrati. Opera lui este un vast tratat de prietenie şi oamenii acestor meleaguri încărcate de legendă par născuţi sub zodia prieteniei.

           Pomenirea părintelui Arsenie Boca a fost un alt moment deosebit al serii.

           S-a discutat despre un program pilot care va fi iniţiat în liceele brăilene: timp de trei luni, un număr de 40 de ziare va fi distribuit gratuit elevilor, după care, la o masă rotundă aceştia să vină cu propuneri legate de conţinut editorial specific vârstei.

           Întâlnirea s-a finalizat cu intervenţia doamnei Valeria Ursan. Au urmat autografe, schimburi de numere de telefon, adrese de e-mail şi, bineînţeles, o fotografie de grup.

Redacţia Formula AS la Brăila

P.S. La final, doamna Sânziana Pop ne-a mărturisit că în sală se află şi Natasha Galche, brăileancă, excelent redactor şi membru de bază a redacţiei. Apare în fotografie în dreapta.

În fotografie, la masă se află domnul Aurel Furtună. Nu puteau lipsi Ingrid şi Sabrina.

P.P.S. Dacă n-am greşit la numărătoare, trei dintre cei şapte aşi ce o însoţesc pe doamna Sânziana Pop sunt chiar brăileni.

Poet în vremuri vitrege

Am fost invitată telefonic de poetul Virgil Andronescu la lansarea unui volum de poezie, apoi, câteva ore mai târziu, printr-un e-mail exagerat de timid, inundat de scuze aş putea zice, m-a rugat să-i prezint cartea. Îl ştiam destul de vag dar mi-am dat repede seama că am de-a face cu un poet, fiindcă nu ştia nici măcar în ce zi ne aflăm şi mi-a propus să ne întâlnim, cum ar veni, … ieri, ca şi cum pentru el timpul ar curge în sens invers, dinspre joi spre miercuri! L-am atenţionat dar mi-a spus spăşit că el retrăieşte ziua de marţi de vreo două săptămâni, ca într-un celebru film american, şi a cam pierdut noţiunea timpului în accepţiunea celorlalţi, adică a noastră, a nepoeţilor. M-a dezarmat. Mi-am zis: de ce nu, dar, gândindu-mă la mine prezentând poezie, pentru o fracţiune de secundă am avut pe retină un rottweiler alergând printr-un câmp cu zambile. M-a vizitat joi la birou şi mi-a adus cartea. Am citit titlul „Ultimele luni din viaţa umbrei mele”. Mi s-a făcut frig. L-am privit cu atenţie: nefericire profundă, pesimism concret, stringent. Să fii poet sărac într-o ţară care nu dă doi bani pe cultură şi să trăieşti pe viu cea mai nesuferită criză financiară din istorie poate fi mult mai dureros decât cea mai acută durere de dinţi. Aşa arăta Virgil: ca un tip copleşit de o infernală durere de dinţi şi căruia şi lumina şi vocile noastre îi făceau rău.

  -Deci ai de gând să te sinucizi?- l-am întrebat până la urmă. A dat din cap evaziv, privind pierdut spre gresia banală. I-am spus că accept să-i prezint cartea cu condiţia să nu-mi facă vreun pocinog: nici înainte de lansare, nici după! S-a gândit puţin şi apoi mi-a spus destul de anemic că a trecut un an şi jumătate de când a scris aceste poezii, asfel că se mai poate abţine o vreme. Am insistat totuşi să-mi promită. Ca toţi cei foarte tineri, mi-a sugerat crud şi dezinvolt că reacţionez ca mama lui dar mi-am păstrat calmul. Având în vedere că lansarea urma să pice într-o zi de marţi, i-am cerut să mă sune şi vineri şi luni ,ca să mă asigur că-l aduc în faţa publicului în persoană. Vineri nu s-a întâmplat nimic dar sâmbătă m-a sunat şi era cam pierit la telefon. Aseară, luni, deja se făcuse târziu şi intrasem la idei. Până la urmă, destul de târziu, a sunat. I-am spus că mi-a dat emoţii şi pentru prima dată l-am auzit râzând. Se pare că pentru moment mi-a reuşit şmecheria şi, în această seară, a avut loc lansarea.

            Cu siguranţă suntem în faţa unui tip consecvent. Pesimist, disperat, zdrobit de soartă, Virgil Andronescu este un poet modelat de prezentul dezolant, lipsit de orizont. Virgil nu cochetează cu ideea de sinucidere doar în volumul „Ultimele luni din viaţa umbrei mele”  ci şi în viaţa de zi cu zi. Astfel, pentru prezentarea cărţii sale, logic ar fi fost să apeleze la un poet, şi Brăila are destui, dar el m-a contactat pe mine. Cu siguranţă este o greşeală, mi-am zis, şi i-am spus franc: este o alegere catastrofală, Virgil, un gest sinucigaş, eu scriu romane de acţiune, poliţiste, pamflet, proză umoristică: nu ştiu dacă o să iasă bine!

           Să scrii poezie este destul de obişnuit dar, să publici poezie mi se pare un act de mare curaj ori poate de inconştienţă. Pentru că atunci când scrii un roman este simplu: te susţin personajele puternice, bine conturate, seduci cititorul cu umorul sau cu ingeniozitatea intrigii. In cazul poeziei este vorba de altceva mult mai subtil şi mult mai serios: trebuie să ai luciditatea să renunţi la balast şi să păstrezi doar crâmpeiele de genialitate. Altfel, poezia poate fi ca un fel de supă în care gospodina a aruncat paste făinoase în formă de alfabet: de câte ori bagi lingura în strachină mai scoţi nişte litere din care încropeşti o strofă.

          Ca o formă de umilinţă, Virgil Andronescu adesea nici nu pune titluri poeziilor sale sau în loc de titlu foloseşte un fragment amplu din dispozitivul poeziei. Probabil că, dacă ar fi citit măcar titlurile cărţilor mele: Dumnezeu era-n vacanţă, Despre sex în gura mare… sau titluri de capitole: Pisica cu clopoţei prinde şoricei surzi, Înşeală-ţi bărbatul dar nu te spovedi… opţiunea lui ar fi fost alta.

           În sfârşit, alegerea a fost a lui de bună voie şi nesilit de nimeni!

Chiar dacă nu şi-a asumat riscul în cunoştinţă de cauză  … zarurile au fost aruncate!

           Revenind la volumul „Ultimele luni din viaţa umbrei mele” nu vă voi spune dacă este o carte bună sau nu! Pentru aceasta sunt plătiţi nişte domni ce pot fi uneori destul de nesuferiţi. Este cam ciudat pentru mine, care în acest moment scriu un roman poliţist să vă ofer nişte chei pentru poezie dar încerc să vă ofer măcar un … şperaclu. 

           Pentru cei mai mulţi dintre noi, semnele de punctuaţie generează nişte raporturi logice. Eu sunt profesoară de matematică şi nu-mi pot închipui un calcul algebric fără + sau -. Dar Virgil Andronescu îşi trăieşte coşmarul indiferent la logică, astfel că, în încercarea obsesivă de a tangenta esenţialul, prea rar apelează la semne de punctuaţie şi atunci când o face utilizează doar punctul ori semnul exclamării. Departe de a spune că el a inventat America. În 1912, Apollinaire recurge la un act de curaj prin decizia de a suprima toate semnele de punctuaţie în poezie, astfel că poeţii din secolul al XX-lea utilizează frecvent acest procedeu. Astfel, forma materială devine la fel de importantă ca şi ideea, conţinutul. Alain Vaillant, în Poezia. Iniţiere în metodele de analiză a textelor poetice, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1998, ne semnalează că Michel Riffaterre a propus să numim semnificanţă acea putere specifică, graţie căreia totul, în poezie, semnifică: cuvintele, blancurile, imaginile, sonorităţile; dar şi formatul, tipografierea, punctuaţia etc.  

           Versurile alternează cu grafica şi pentru cei mai puţin acomodaţi cu acest stil de poezie deschisă desenele pot juca rolul unei interfeţe. La prima vedere pare că priveşti la nişte planşe de biologie moleculară: amibe, parameci, spirale ADN, reprezentări macroscopice ale celulelor, fibre de muşchi, spermatozoizi, utere sau scroturi. La o privire mai atentă constaţi că paramecii sunt de fapt oameni surprinşi într-o înlănţuire disperată. Pe unele planşe sunt sirene prizoniere între filele cărţilor, pe altele ai impresia că sunt reprezentaţi gini din poveştile arabe. Pe cele mai multe oamenii sunt reprezentaţi stilizat, prizonieri în frunze de irişi. Oameni în zbor, mitul Androginului, elemente brâncuşiene sau de Kama-Sutra… Probabil că este o tehnică de simplificare, o tentaţie a esenţialului. Irişii revin obsesiv în majoritatea poeziilor. Grafica este chiar mai consistentă şi mai consecventă decât poezia. Se pare că tânăra graficiană, care-i cunoaşte bine zbaterile şi nefericirile poetului a realizat planşele după ce a citit poeziile. Pentru volumul următor, sugerez ca poeziile să fie scrise ulterior graficii. Poate tristeţea patologică şi încrâncenarea lui Virgil se vor dilua în formele fluide ale desenelor şi va ajunge la un volum scânteietor de versuri de dragoste. Pentru că dincolo de lipsurile apăsătoare, acutizate de criza financiară, se pare că dragostea neîmplinită şi fascinaţia cuplului întreţin cu succes disperarea poetului.

           Versurile sunt amplificate prin lungi enumerări dar şi prin repetiţii ce conturează un univers obsesiv: cutremure albe, irişi, femei frumoase, neologisme introduse brutal în context cu intenţia clară de a frapa. Nu este o noutate şi trebuie să recunoaştem,la un moment dat, unora chiar le-a reuşit figura… De pildă, lui Cărtărescu…

Dacă

Dacă

Dacă eşti calm, cînd toţi se pierd cu firea
În jurul tău, şi spun că-i vina ta;
De crezi în tine, chiar cînd Omenirea
Nu crede, dar îi crezi şi ei cumva;
De ştii s-aştepţi, dar fără tevatură;  
De nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;  
De nu răspunzi la ură tot cu ură
Şi nici prea bun nu pari, nici prea-nţelept;

Dacă visezi –

Scrisul ca formă de rezistenţă

Popescu, Doina. Comisia Zürich. Brăila : Torent Press, 2009

Dumnezeu era-n vacanţă. Brăila : Torent Press, 2010

Literatura poliţistă şi de suspans este prolifică în întreaga lume având deja un public fidel. În România numărul autorilor de gen este nesemnificativ probabil din cauza lipsei unor surse reale de inspiraţie, dar, după cum remarca George Arion, şi datorită lipsei de încredere pe care acest gen îl inspiră criticilor literari. Pe acest teren arid Doina Popescu ne surprinde cu două romane antrenante, de suspans, a căror acţiune se desfăşoară în vest, într-o lume mult mai credibilă desfăşurării conflictului. Doina Popescu este în primul rând, după cum singură se caracterizează, un spirit liber. Acest fapt poate fi constatat şi prin

DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ văzut de Tiberiu ORĂŞANU

Am semnalat “Comisia Zurich” în două rînduri dar nu am făcut propriu zis o recenzie-relatare pînă acum. Aveam sentimentul cumva nelămurit că această superbă carte face parte dintr-o serie, îmi devenise limpede la finalul cărţii că personajul acela diabolic, Ştefan Dobritza, va mai apărea în unele scrieri ale Doinei Popescu. Deşi l-a ridicat

TIBERIU ORĂŞANU ZICE

Comisia ZÜRICH

Este îngrozitor de greu, să scrii despre o carte a indiferent cărui autor. O carte este o nouă  lume, o lume în care pătrunzi cu sfială sau cu neobrăzare, dar dacă chiar vrei să cunoşti lumea povestită sau inventată de un autor, repet, oricare ar fi el, trebuie să recunoşti în primul rînd, că poate nu eşti capabil să înţelegi întotdeauna acea lume pînă în cele mai mici detalii ale sale. Poate că lumea descrisă de acel autor, scapă înţelegerii tale în profunzimea sa. Nu cred că există un comentator de carte pe lumea aceasta, care să înţeleagă în detaliu, acea lume pe care este invitat să o viziteze. M-am simţit de multe ori, mizerabil, încercînd să scriu despre cărţile pe care le-am citit. De multe ori, am avut senzaţia că poate nu am înţeles pînă la capăt ce a vrut un autor, veritabil creator de lumi, să spună cu adevărat, în cartea sa. M-am relaxat aproape întotdeauna, crezînd că un autor, indiferent care ar fi acesta, este asemănător unei mame, care naşte un copil, dar despre care ulterior nu are cum să îi mai hotărască TOT destinul. Viaţa va hotări în locul său, în locul bunei mame născătoare de o noua viaţă, ce va deveni acea noua viaţă – lume. Deci. Am îndrăznit să-mi dau cu părerea, despre multe cărţi. Cărţi scrise de autori cunoscuţi, unii celebri, dar şi despre autori valoroşi, dar încă insuficient cunoscuţi. Autori autohtoni, sau autori din lumea largă. Acum. Voi îndrăzni cu sfială IAR, să recomand o carte. O carte născută din frămîntarea unui om care a răzbit cu greu. Un om adevărat. Pe scurt, cartea se numeşte Comisia Zurich, iar autorul ei, este un vulcan în plină erupţie : Doina Popescu – ot Brăila. Nu cautaţi la această adevărată doamnă false modestii. Nu le veţi găsi. Această dinamică femeie, soţia unui rugbist pe care nu-l cunosc, mamă, om de afaceri, scriitoare,  îşi cunoaşte valoarea pînă în cel mai mic amănunt. Ştie că deschide un nou stil literar şi îl promovează cu o agresivitate benefică pe măsura stilului său : în mod afurisit, pentru că acesta este noul stil literar propus de domnia sa : o proză afurisită; o proză care nu jigneşte, dar care devoalează cu exactitate, toate tarele lumii în care trăim. Unii cu suficienţă, alţii cu speranţă, mai toţi cu gîndul a  ce va fi să fie în viitor, probabil că prea mulţi dintre noi, fără să mai facă apel la trecut. Unii ar fi capabili să aşternă tone de uitare peste un trecut nenorocit. Nu şi draga de Doina. Ea face apel la trecut, dar fără pic de exasperare, fără regrete, fără vindicalism. Nu  trece nimic sub tăcere. Dar în loc să condamne sau să ierte, izbucneşte în rîs. Rîde cu veselia omului necuprins în obstinaţii. Rîsul său, este un balsam vindecător peste orice fel de rană. Dacă vă place acest soi de tratament pentru orice dureri aveţi, este vremea şi timpul să citiţi cărţile sale; începeţi vă rog, cu Comisia Zurich. Ştiu că veţi ajunge şi la celelalte cărţi ale sale. Ştiu. Aveţi pe blogul doamnei Doina, cîteva capitole din această  carte, oferite ca mostră. Musai de parcurs.

Un epigramist între două prozatoare

Redau cu um copy-paste cronica lansării romanelor Comisia ZÜRICH şi DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ, realizată de domnul Ion Manea de la cotidianul VIAŢA LIBERĂ Galaţi.

Salonul literar „Axis libri”

Un epigramist între două prozatoare

Autor:Ion Manea

Astazi 10 aprilie 2010

Afisari: 9

Joi, 8 aprilie, în sala „Eminescu” a Bibliotecii „V. A. Urechia”, o brăileancă, o bucureşteancă şi un gălăţean – două prozatoare şi un epigramist – şi-au expus cărţile în Salonul literar „Axis libri”.

Rând pe rând, cei trei, Doina Popescu, Aura Cristi şi Constantin Cristian au făcut convingătoare pledoarii pentru cărţile supuse atenţiei participanţilor.

Venită din Brăila, Doina Popescu, profesor de matematică, pilot, jurnalist, scriitor, blogger, om de afaceri, a venit cu romanele „Comisia Zurich” şi „Când Dumnezeu era-n vacanţă”.

Este şi autoarea celei mai exacte hărţi a Galaţiului, expusă în bibliotecă, ceea ce dovedeşte că brăilenii ne cunosc cel mai bine…

INTERVIU

Acum o lună Sânziana Ene, managerul Galeriei PROMOSEO cunoscută în blogosferă şi ca sinsdesign mi-a solicitat un interviu. Îl redau fără intervenţii pe text.

Doina Popescu profesor, scriitor, blogger

februarie 18, 2010 sinsdesign

Ajung la ultima parte din seria interviurilor promise în această săptămâna.

Dacă ieri vă invitam la un interviu cu Jeanina, astăzi vă invit la interviul Doinei Popescu , cea care a câștigat titlul de blog al săptămînii în galeria Promoseoo.

Mai multe detalii despre blogul saptamanii puteti citi aici.

Schimbând ușor registrul, trec la o bloggerita de profesie profesoară de matematică,  care colaborează ca jurnalist cu mai multe publicații din Braila și Galați.  Nu pot trece cu vederea faptul ca Doina iubește avioanele și pilotajul sportiv și a publicat deja un roman,COMISIA ZURICH.

V-am făcut deja curioși? Vă invit să citiți rîndurile de mai jos.

1) Ce a fost mai întâi, blogul sau bloggerul?

Cu certitudine, spiritul de blogger s-a oţelit înaintea apariţiei blogului.
Prin 2007 am vrut să-mi fac un blog şi am intrat să iau pulsul blogosferei. Cred că am avut ghinion.
Am intrat pe blogul unor celebrităţi care spuneau “nimic” şi unde nişte trepăduşi, cu sutele, comentau ce voiau ei dar, în general fără legătură cu “nimicul” iniţial.
Am glisat spre bloguri anonime şi am nimerit nişte bloggeri nervoşi, complexaţi, fericiţi că pot jigni protejaţi de anonimat. Am zis ok, ne înjurăm în tramvai, la piaţă, la stop sau la benzinărie. De ce să o facem şi pe net? Şi am pus punct acestui capitol.
Blogosfera are sens doar dacă este dominată de informaţie corectă, eleganţă în exprimare, discurs inteligent şi evident, umor…
Am rămas doar cititor de bloguri şi în timp am observat o profesionalizare a acestei branşe. Aspectul şi conţinutului blogurilor a evoluat exponenţial, ritmul s-a înteţit şi am zis că este timpul să intru în acest angrenaj viu.
Sunt printre cei mai “tineri” bloggeri cu debut în 20 decembrie 2009. După 50 de zile pe WordPress am 133 de postări, 900 de comentarii şi 10000 de vizitatori.
Este mult, este puţin? Cititorule, când toţi îţi dau termene, somaţii, ore suplimentare, amenzi, penalităţi, refuz la plată, ghionturi sau şuturi în fund, eu îţi dau măcar un zâmbet. Dacă eşti harnic şi mă cauţi la CUIBARUL CU OUĂ, poate-ţi iei mai multe…
Toată naţiunea l-a căutat pe Năstase la ouă şi nu s-a ales cu nimic! Căutaţi-mă şi pe mine la ouă, vă rog…, zâmbiţi şi căutaţi-mă!
Hărnicia cititorilor mei m-a ţinut aproape de blog şi simt că am dat la schimb bucurie.

2)Cât de mult sau cât de puţin ai suferi dacă toate ziarele din lume s-ar desfiinţa?

Ziarele, scrise bine sau prost sunt o expresie a libertăţii şi ele n-ar trebui să dispară ci să se adapteze. Că evoluţia tehnologică le va muta în mediul on-line este o certitudine dar, vor rămâne şi cititori conservatori care vor dori gazeta de hârtie.
Dar cititorii sunt mai inteligenţi decât patronii de ziare şi au un orizont de aşteptare bine definit.
Ziarele on-line se scriu practic simultan cu desfăşurarea evenimentului dar şi feedback-ul este instantaneu.
A se vedea ce petardă şi-a băgat în chiloţi Ionuţ Popescu când s-a transformat în avocatul celor de la Roşia Montana, şi ce comentarii mature, documentate, pertinente şi la obiect au făcut cititorii. Eu dacă eram redactor şef la respectivul ziar, racolam trei dintre comentatorii cei mai valoroşi şi îi angajam imediat cu un pachet salarial stimulativ.
Cât de moral este să tăiem păduri ca să facem ziare, iată un subiect greu de epuizat! Eu am această dilemă: am de tipărit trei cărţi în următoarele 2 luni şi nu am o soluţie care să mă mulţumească.
Iniţial mi-am propus să le public doar pe net dar am înţeles că în România majoritatea oamenilor citesc doar cărţi tipărite. Numărul celor care au renunţat la abonamentul de net din cauza crizei este alarmant iar alţii nu au acces nici măcar la serviciu, având doar intranet.
La Gaudeamus, am discutat cu cititorii şi majoritatea mi-au spus că citesc doar recenzii sau referinţe pe net dar cartea o preferă pe noptieră.

3) Poţi încheia o zi bună fără a pune ceva pe blog?

Scrisul pentru mine are o forţă vindecătoare:  în roman sau pe blog este forma mea de luptă cu toată RĂUTATEA LUMII!
Scriind, mă transform într-o imensă staţie de epurare: iau toate mizeriile şi pe toţi ticăloşii din viaţa mea şi îi transform în hohote de râs… APĂ VIE, cum zicea Petroniamarcs, o cititoare de-a mea.
Chiar dacă n-am un prieten ca Roman Rolland, sunt o cititoare prea versată, ca să nu fiu conştientă că romanele mele vor avea succes. Dar cu siguranţă, voi intra în cărţile de şcoală ca inventatoarea unui nou gen literar: “proză afurisită”
Zile bune sau grele, noaptea, cu laptopul în braţe am o misiunea clară: să scriu măcar o proză afurisită pentru cititorii mei care păzesc toată ziua blogul să vadă ce-am mai scris.

4) Cum ar trebui să arate un blog ideal ?

Ca şi conţinut, depinde dacă-i jurnal, blog de informare, de opinie, fotoblog sau…  blog de scriitor. Conţinutul original, interesant şi de calitate este obligatoriu…
Dacă discutăm de aspect, m-ai prins unde mă doare! N-am găsit o formulă care să mă mulţumească dar sunt în studiu. Îmi doresc un blog ca un acvariu în care să vezi toţi peştii în splendoarea lor. Să fie accesibil, uşor de citit şi să-l încânte pe cititor să scormonească.

5) Cât de scriitor este un blogger şi cât de blogger trebuie să fie un scriitor?

Un blogger care scrie zilnic şi se exersează în strunirea şi deopotrivă dezlănţuirea cuvintelor, în funcţie de genul abordat poate cocheta în timp cu jurnalismul sau cu scrisul de cursă lungă. Dar ca să merite să tai un copac pentru cartea ta, trebuie să ai determinare şi un talent viguros. Se scrie mult şi prost în ţara asta!
În cazul unui scriitor situaţia este complicată.
Cum în România, oricât de talentat ai fi, nu poţi trăi din scris dacă nu faci parte dintr-o gaşcă de succes din sferele înalte ale literaturii, îţi rămâne să-ţi împarţi cele 24 de ore între slujbă, scris şi somn, sperând că familia te va ierta că îi acorzi ceva mai puţin timp. Şi din puţinul timp pe care-l ai pentru scris împarţi cu blogul…
Cât timp să dedici blogului şi cât romanului în lucru… grea dilemă!
Probabil într-o etapă următoare voi scrie romanele direct pe blog şi voi posta zilnic câte un fragment… poate…

Despre Doina :
Activitate literară:
Romanul COMISIA ZURICH -publicat noiembrie 2009
Romanul Când Dumnezeu era-n vacanţă -corectat, aşteaptă fonduri să intre la tipar
Poveşti cu Popeşti şi alte răutăţi – volum de proză afurisită- în curs de corectare, aşteaptă fonduri să intre la tipar
Romanul ARDEI IUŢI- în curs de finalizare

Precizare: Un prim tiraj din romanul DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ s-a tipărit deja, urmează lansarea.

Vă aştept şi LA TANTI ELVIRA

„ADEVĂRUL” DESPRE DOINA POPESCU

La o lună de la lansarea blogului, după ce surorile Marx m-au căutat la IP pe la 4 dimineaţa şi Vasile cu satelitul, s-au făcut atâtea supoziţii încât mă gândeam că este cazul să fac un CV şi să-l postez pe blog. Îmi era cam lene dar, m-a salvat ziarul ADEVĂRUL, ediţia locală de Brăila. Cum ziceam şi în alt post, am alergie la copy-paste dar, interesu’ poartă fesu’ : când mă laudă presa nu pot să mă abţin.

Brăila: Doina Popescu: pilot, jurnalist, scriitor, blogger şi om de afaceri de succes

• Dora Sider

• 98 afişări
• Marţi 19 ian 2010

Doina Popescu

Doina Popescu – manager de firmă, scriitor, aviator, profesor de matematică, jurnalist şi blogger

Conduce o afacere dinamică cu două ingrediente de succes: creativitate şi seriozitate. În 1992 a reinventat publicitatea la Brăila şi la Galaţi. Este profesor de matematică la origine, jurnalist, pilot, sufletul „Torent”-ului, scriitor şi blogger.A copilărit cu avioanele-n cap, sau altfel spus cu capul în nori şi cu picioarele pe pământ, iubind cu pasiune pilotajul sportiv. Şi-a dorit o carieră în aviaţie dar, nefiind pe vremea aceea serie de pilotaj pentru fete a optat pentru matematică. I-a plăcut şcoala fiindu-i la îndemână să înveţe foarte bine la toate materiile, mai puţin limba rusă, care i-a părut ca o „mâncare râncezită băgată cu forţa pe gât”. A avut un profesor de matematică talentat, Mircea Albu, care i-a stimulat pasiunea pentru geometria în spaţiu. I-a plăcut matematica fiindcă este opusul politicii: provocatoare, spectaculoasă dar, cu rezultate măsurabile şi implicând maximă seriozitate.

Fiind un spirit liber, în continuă expansiune, meseria de profesor de matematică îi oferea un spaţiu prea îngust de desfăşurare şi s-a îndreptat către un domeniu cu adevărat dinamic: presă. A colaborat cu mai multe publicaţii din Brăila şi Galaţi: „Actualitatea”, „Radio Brăila”, „Viaţa Liberă”, „Apel”, „Storm-tv”, „Cony-sat”.

„La acel moment 1992-1994 se practica cenzura intensiv, de multe ori redactorul şef îţi rescria integral materialul şi îţi păstra doar numele”, îşi aminteşte Doina Popescu.

În acel context a ales publicitatea. Ediţia de Crăciun a ziarului „Actualitatea”, conţinând integral reclamă contractată prin efort propriu al Doinei Popescu şi a fost practic primul ziar de reclamă al Brăilei: modern, tehnoredactat pe computer şi tipărit pe offset, marca Doina Popescu.

Drepturile de autor şi comisioanele se plăteau cu întârzieri de 4-5 luni aşa că s-a gândit să facă ceea ce îi place şi să fie propriul şef.

„Pe 4 aprilie 1994 a apărut «Torent Press». Practic, am reinventat la Brăila şi Galaţi publicitatea. Majoritatea directorilor din acel moment nu ştiau prea multe despre publicitate. Cei mai mulţi manageri brăileni şi gălăţeni au avut primele cărţi de vizită, foi cu antet, sigle sau firme luminoase concepute de mine şi de Florin, soţul meu”, povesteşte Doina Popescu.

Afacerea a avut o evoluţie ascendentă, susţinută de muncă pe brânci şi clienţi din ce în ce mai exigenţi în cerinţe, care i-au stimulat să ţină pasul cu toate noutăţile, parte din clienţi devenind în timp prieteni de nădejde.

Munca la Torent

„De mică am fost fascinată de calendare şi prima grijă în copilărie a fost să-mi iau agendă în fiecare an. Agenda, lanterna şi briceagul chinezesc, o bijuterie, nu mi-au lipsit din buzunar toată copilăria. Mi-au plăcut lucrurile fine, dichisite, cu design, la care se simte calitatea de la o poştă. Aşa că la Torent facem an de an calendare şi agende personalizate, imprimăm pixuri, brichete, tricouri şi orice alt suport. Lucrăm cu materiale pe stoc şi suntem prompţi cu bannere, mesh-uri şi firme luminoase. Mândria noastră sunt ştampilele de calitate şi suntem singura firmă din tară care oferim trei ani garanţie”, spune Doina Popescu.

În 2005 a apărut prima hartă a Brăilei cuplată cu harta României editată de Doina Popescu. În 2007 a apărut ediţia a doua, la Brăila şi prima ediţie a hărţii Galaţiului.

„Am gândit-o ca pe o hartă lucrată atent, pe o hârtie calitativă, cu Brăila pe o faţă şi România pe cealaltă, care să fie distribuită gratuit în hotelurile brăilene ca o carte de vizită a oraşului nostru. Se distribuie şi în librării şi la chioşcuri de ziare contra cost. Conţine reclama firmelor reprezentative din oraş şi a fost apreciată ca cea mai bună hartă pe care a avut-o Brăila până la acest moment. Conceptul a prins foarte bine şi de aceea am implementat acelaşi sistem şi la Galaţi”, explică Doina Popescu.

Deşi a crezut că la Galaţi lucrurile nu vor merge la fel de bine, neavând aceeaşi notorietate în oraşul vecin, a avut parte de o imensă surpriză.

„Harta Brăilei era cunoscută şi apreciată de mulţi oameni de afaceri gălăţeni. Directorul unei firme foarte puternice din Galaţi mi-a spus că noi brăilenii avem ceva special şi că facem lucrurile într-un mod propriu: cu temeinicie şi pasiune. Şi-a fundamentat afirmaţiile pe un contract mare şi am devenit buni prieteni. Alţi gălăţeni mi-au spus că în week-end se plimbă prin Grădina Mare din Brăila, prin Centrul Istoric şi pe Esplanadă”, povesteşte interlocutoarea noastră.

„Am ajuns la concluzia surprinzătoare că rivalitatea Brăila – Galaţi este întreţinută artificial. Am întâlnit însă şi persoane care s-au mirat că trebuie să vină cineva din Brăila să facă o hartă a Galaţiului dar, au pipăit harta Brăilei, le-a plăcut ideea şi au acceptat colaborarea, cu o singură excepţie. În general gălăţenii au fost interesaţi, cooperanţi şi foarte prompţi cu plata. S-a simţit clar că la Galaţi banii se mişcă altfel”, spune interlocutoarea noastră.

Proiectul a continuat cu harta Brăilei în format de perete, cu marcarea blocurilor şi a numerelor la colţ de stradă, tipărită pe pânză în condiţii grafice deosebite. La acest moment a apărut „ATLASUL BRĂILEI”, cu marcarea blocurilor şi a numerelor la colţ de stradă, în două formate A4 şi A3, tipărite pe carton gros şi trase în plastic pentru o bună rezistenţă în timp.

Lansarea primei cărţi

Pe 4 decembrie a lansat primul roman de acţiune- „Comisia Zürich”.

Iată ce spune Doina Popescu: „Cartea a ieşit în lume la «Gaudeamus» dar, la Brăila am avut lansarea la Teatrul Maria Filotti pe 4 decembrie. După spusele unui scriitor cu vechime, schema clasică la o lansare este să vină prietenii cu vizibilitate şi să spună ce băiat bun eşti. Dar, eu trăiesc după reguli propriile, în afara tiparelor”, explică autoarea.

Aceasta mai spune: „Bazându-mă pe un verb puternic, intrigă, personaje creionate apăsat şi dialoguri savuroase, am dat cartea spre lectură unor personalităţi din lumea culturală a urbei care nu mă cunoşteau absolut deloc. Astfel, prezentările doamnei regizoare Anca Cismaru, a doamnei profesoare Virginia Sâmpetru, directoare la Direcţia de Cultură şi a domnului Dan Moldoveanu actor la Maria Filotti au fost radiografii de detaliu fin, influenţate doar de valoarea cărţii şi de imensa lor surpriză că se poate scrie atât de bine la Brăila. Acţiune alertă, suspans, răzbunare, o poveste tulburătoare scrisă coerent dar colorat, glisează de la zâmbetul maliţios la hohotul sănătos de râs. Psihologia fină a unei femei, combinat cu scrisul viguros, antrenat şi antrenant de factură masculină fac din «Comisia ZÜRICH» unul din cele mai bune romane româneşti ale momentului- s-a spus în foişorul Teatrului în acea seară de decembrie.”

taguri

 

 

Doina Popescu

Torent

aviator

Comisia Zürich

 

Întrebări şi răspunsuri

Cum a fost primită cartea?

„Am participat cu ea la târgul de carte «Gaudeamus». A fost surprinzător că în cele cinci zile de târg oamenii au citit cartea şi au revenit să discute cu mine, să-mi spună că-l detestă pe Dobritza sau că l-au îndrăgit pe Corvin şi să cumpere alte exemplare pentru prieteni sau cunoscuţi – cadou de sărbători fiindcă urmau sf. Andrei şi sf. Neculai. Trebuie să vă gândiţi că oamenii aceia au urcat până la ultimul etaj unde eram cu standul, trecând pe lângă alte sute de standuri cu zeci de mii de cărţi”, explică Doina Popescu.

„Aveau ocazia să se răzgândească dar, nu au făcut-o. Alţii au venit să se fotografieze cu mine şi mi-au trimis pozele. Am simţit cu bucurie că am scris un roman incitant, de forţă şi cu lipici la public. Pe cele două bloguri, unde sunt postate şi articole curente dar şi fragmente relevante din romane am reuşit să atrag atenţia la peste 4.000 de vizitatori în aproximativ 20 de zile, ceea ce nu-i puţin pentru un scriitor debutant. Comentariile sunt relevante şi vă invit să le citiţi pe blog”.

Ce legătură are matematica şi spiritul antreprenorial cu scrisul unui roman?

„Era o vorbă: ce legătură are baba cu mitraliera! Vă spun imediat. Am rămas fidelă viselor din copilărie şi am realizat tot ceea ce mi-am propus în viaţă: să trăiesc după propriile reguli, să pilotez avioane, să mă mărit din dragoste, să fac nuntă americană, să am o fetiţă Ingrid (dar, Dumnezeu mi-a trimis-o şi pe Sabrina să-mi fie bucuria deplină), să scriu. Singura restanţă era să public romanele pe care le aveam în cap de multă vreme. O doamnă scriitoare de poveşti pentru copii mi-a dat un film: «THE SECRET» şi o prietenă mi-a trimis pe mess într-o dimineaţă un citat din Einstein. Mi-am amintit ce ştiam demult: «singurele limitări sunt doar în mintea noastră»”.

Era 4 aprilie 2009, a 15 aniversare a firmei Torent. „Înşelată crunt de o bancă, simţind că mor cu dreptatea în mână, eram într-o stare de spirit asemănătoare cu cea a americanilor care iau o mitralieră şi-o descarcă în sediul unei bănci. Magia s-a produs, mitraliera am transformat-o în tastatura laptop-ului şi noapte de noapte am mitraliat/scris(ziua munceam pe brânci să fiu la zi cu ratele la bancă). Pe 9 iulie «Comisia ZÜRICH» era gata dar, am tipărit-o atât de târziu din lipsa banilor”.

Mai sunt şi alte cărţi în lucru?

„Imediat ce am terminat prima carte m-am apucat de romanul «Când Dumneazeu era-n vacanţă» care în acest moment este la corectură. Acum revizuiesc ultimul capitol din romanul poliţist «Ardei iuţi»”. A trecut campania electorală, ne prăbuşim în cea mai urâtă criză şi eu trebuie să public două romane. E o vorbă: când îi bine nu-i de mine, când e rău, hop şi eu. Dar, când politicienii îşi dau cu stângu-n dreptu’, când ne fac de râs Mailaţii şi Maihoţii, sportul şi cultura ne reaşează în rândul lumii. În viaţă totu-i praf şi amăgire. Cât deschizi ochii, cât iubeşti şi cât citeşti, atât eşti şi nimic mai mult. Dar, dacă ai copii şi dacă scrii, mai ai o şansă…”.

Ce-i place

„Îmi place Maramureşul cu oameni corecţi, de cuvânt, îmi plac munţii cu misterele şi poveştile lor, natura, istoria dacilor atât de puţin cunoscută şi atât de trunchiată. Îmi place terasa mea pe care scriu în zilele frumoase şi grădina de trandafiri. Îmi place să mă joc, să râd. Îmi place umorul bun, nebun, leşinător. Îmi place să discut cu oamenii: învăţ mereu în egală măsură de la copii de patru ani şi de la adulţi. Am prieteni de toate vârstele. Îmi place să visez îndrăzneţ şi apoi muncesc cu încăpăţânare să-mi realizez visele. Sunt o balanţă atipică, cu dragostea pe un taler şi cu prietenia pe celălalt. Aşa mă echilibrez eu”, mărturiseşte Doina Popescu.

Ce nu-i place

„Sunt atât de concentrată pe lucrurile care-mi plac, încât nu prea dau atenţie celorlalte. Un fel de protecţie antispam pentru sufletul meu. Nu-mi plac oamenii care-şi dau cu părerea despre probleme pe care nu le cunosc, nu-mi plac oamenii fără sisteme de valori şi cei ce-şi acoperă mediocritatea cu «las’ că merge şi-aşa». Nu-mi plac firile tiranice, tartorii din colectivităţi, profesorii care vor să fie ascultaţi şi iubiţi de elevi bătând din picior şi strigând „LEGEA SUNT EU!” Mă sperie copiii tăcuţi, întotdeauna mi-am dorit copii veseli, expansivi şi am avut noroc cu carul în privinţa asta”, a conchis interlocutoarea noastră.

Ce nu aţi face niciodată?

„Nu aş zice eu niciodată n-am să fac asta. Când ai aroganţa să spui eu niciodată nu voi face asta, parşiva asta de viaţă îţi trage preşul de sub picioare şi te vezi trântit la pământ”.

Profil

Născută. 16 octombrie 1968, Brăila

Studii. Facultatea de Matematică-Fizică Bucureşti

Profesie. Profesor de matematică

Familie. Căsătorită din dragoste, doi copii frumoşi.

Pentru mai multe poze  vedeţi sursa: ziarul ADEVĂRUL