Ultimul bancher


Am revenit în ’91 în Brăila ca tânără profesoară de matematică. Rugbistul lucra în Bucureşti la Fabrica de ciocolată şi era printre primii din ţară care folosea un PC. Nebunia era că voia să părăsească Bucureştiul, pentru că băuse apă din Dunăre şi era hotărât să devină brăilean dar, la acel moment, septembrie ’91, nicio firmă sau instituţie din urbea noastră nu avea încă PC.

Eu îmi găsisem mai multe alternative de job în capitală şi-mi sfârâiau călcâiele să mă reîntorc, însă el insista să ne stabilim la Brăila.

Imaginându-mi că o bancă ar trebui să aibă computer, am intrat la BRD. Mi s-a indicat biroul directorului şi am călcat apăsat spre zona indicată. Intrând într-un mic holişor întunecat, un tip m-a luat în braţe şi mi-a spus „Bau!”.

În momentul următor l-am izbit de perete şi l-am imobilizat. Năstruşnicul necunoscut era chiar directorul băncii, Constantin Ferdinalis.

-Vă rog să mă scuzaţi, v-am confundat cu o ziaristă!

-Pe mine vă rog să mă scuzaţi, fiindcă pentru un „bau!” inofensiv era să vă rup mâna!

M-a invitat la o cafea, mi-a ascultat necazul cu slujba soţului şi timp de vreo trei ore a sunat la toate instituţiile din oraş încercând să dibuiască P.C.-uri. În 2011 poate părea absurd dar atunci, singurele locuri unde se punea problema să le vină PC-uri în următoarele 2-3 luni erau Inspectoratul Şcolar, SRI-ul şi Banca Ţiriac.

Atunci am văzut pentru prima dată un fax:

-Vai, dar ce telefon aveţi! Face şi cafea?

-A, nu, acesta este un fax! În curând toată lumea va folosi faxul. Este o piesă obligatorie într-un birou.

M-a lăsat să mă joc la fax, am transmis, am recepţionat şi l-am sunat pe rugbist la Bucureşti.

-Motane, te rog să nu zici nicio prostie fiindcă te sun după faxul unui director de bancă şi e pus pe speaker.

-Ei, foarte bine, atunci să afle şi directorul de bancă că teeeeee iuuuuuuuuubbbbbeeeeeeeessssssccccc şi că mor de dorul tău, a răcnit el din rărunchi.

Am închis rapid, gândind că rugbistul l-a speriat pe dom’ director dar acesta nu numai că nu s-a supărat dar de atunci ne-a purtat o caldă afecţiune.

În scurt timp am început să lucrez în presă. Îl întâlneam pe domnul director la toate inaugurările, nu ştiu cum se întâmpla, dar săptămânal se mai inaugura câte o firmă cu sobor de preoţi, discursul primarului şi chermeză cu icre negre după.

Spunea şugubăţ:

-Ai văzut că radarele mele au detectat ziarista din tine? Apoi strâmbându-se prefăcut: oh, ce mă doare umărul!

-Pe viitor să investiţi într-un bec de 60 de watti. Doar sunteţi bancă, vă permiteţi! Vă scuteşte de surprize!- râdeam eu. 

Prin 2003 aveam nevoie urgent de 145 de milioane. M-am dus la bancă să văd ce şanse am să-l primesc. Domnul Ferdinalis m-a văzut baletând pe la ghişee şi m-a invitat în birou. M-a servit cu un whiskey, a chemat o inspectoare care mi-a cerut buletinul şi mi-a dat să semnez nişte formulare, apoi am discutat vreo oră despre piaţa imobiliară care dădea semne de dezgheţ, dar şi despre devalizarea Pal-ului, un mare producător de mobilă demolat în plină glorie de excrocul care-l cumpărase, zice-se, mare investitor.

La un moment dat, inspectoarea a venit cu o sacoşă de plastic pe care a pus-o lângă birou.

Ne-am luat rămas bun şi la plecare directorul zice:

-Sacoşa nu o ei ?

-Păi, nu-i a mea!

-Acolo ai banii de credit!

Am plecat uluită de rapiditatea procedeului şi câteva luni mai târziu am returnat toţi banii.

Prin septembrie trecut, domnul director era grav bolnav dar încă pe baricade, director la o bancă comercială. Aflase de la un avocat despre mizeriile pe care mi le-a făcut Banca Transilvania şi m-a chemat să vadă dacă mă poate ajuta cu ceva. În conjunctura de atunci nu am profitat de oferta făcută şi probabil am greşit.

Discutam de vremurile în care m-a servit cu acel credit expres.

-Ştii care este culmea?  Normele bancare de atunci îmi permiteau. Am dat mai multe credite instant, aşa cum ţi-am dat şi ţie.  Am avut un excelent radar la oameni: niciunul dintre cei care au primit astfel de credite nu au abuzat şi nu m-a pus în ipostaze dificile. De-a lungul timpului am avut probleme doar cu credite date pe analize contabile, scoring-uri şi proceduri. Omul îşi poate cosmetiza o balanţă, să dea bine la bancă, dar când îl priveşti în ochi îl vezi dacă este om de onoare ori ba! Dacă aş fi patron în propria mea bancă aş lucra şi acum ca şi atunci. Să privesc omul în faţă şi să decid dacă risc ori ba! Nici eu, nici tu nu ne-am schimbat dar s-au schimbat vremurile. La vremuri noi, stăpâni noi!

-Dar despre credite cu buletinul în magazine de mobilă sau electrocasnice ce părere aveţi?

-Nu ştiu ce cretin a pus la cale acea mare tâmpenie a creditelor cu buletinul, când practic s-a dat drumul la furat. Dar cu siguranţă a făcut parte din plan!

Săptămâna trecută domnul director Ferdinalis a murit. Mulţi brăileni au pierdut un prieten şi un bancher serios.

SALVAREA LEULUI


Un şoricel cu lăbuţa rănită, răpus de foame se uita cu jind la un coş cu fructe dar, mica infirmitate nu-i permitea să ajungă în coş. Cu ultimele puteri, rugă un leu să îl pună în coş.

-Leule, salvează-mă! Ajută-mă să ajung în coş ca să mă pot hrăni, că te voi ajuta şi eu într-o zi.

Leul îl privi ironic pe neînsemnatul şoricel, totuşi, pentru că nu era deranjul prea mare, urcă pe şoricel în coş şi plecă la treburile lui.

Într-o zi, leul se prinse într-o capcană de liane şi după câteva ore de zbatere în care se încurcă şi mai rău, începu să ragă deznădăjduit.

Şoricelul trecu prin zonă şi văzu necazul leului. Îi roase lianele şi îl slobozi.

Deci, dragii mei, nu există pe lume prieten neînsemnat!  Că îţi salvează viaţa sau îţi spune doar o vorbă de încurajare, un prieten, este întotdeauna un dar!

AM FOST PÂNĂ LA CAPĂTUL LUMII!!!


Era primăvara lui ’89. Pe la cinci dimineaţa, un zgâriat abia ghicit în uşa de la cămin mă trezi din somnul fără griji al studenţiei. Cu toate lipsurile şi povârnişurile, îmi ziceam senină: la asta o să mă gândesc la sfârşitul facultăţii.

Am deschis imediat. Motanul zâmbea poznaş cu un rucsac gol, portocaliu, cu cadru de aluminiu în spate:

-Mergi cu mine până la capătul lumii?

-Îmi ia un minut să mă îmbrac!-zic şi mă desprind agilă din îmbrăţişarea lui. Nu se luminase bine. Rucsacul gol mă făcea curioasă dar, nu vroiam să tulbur vraja.  Iubirea îmi era de-ajuns…

 Am oprit la fabrica de pâine din Regie, el a cumpărat 20 de pâini, apoi am plecat spre gară. Fără întrebări! Când iubeşti, o intuiţie specială îţi controlează şi vorbele şi tăcerile ca celălalt să se sincronizeze cu bătăile inimii tale.

 Am urcat într-un tren personal şi după un timp Motanul a mustăcit:

-Chiar nu vrei să-ţi spun unde mergem?

-Dar, mi-ai spus deja: mergem la capătul lumii!

 M-a îmbrăţişat şi mi-a şoptit fericit: să nu mă părăseşti niciodată! 

 Am coborât într-o haltă ştiută de el şi ca să nu spulber vraja, am evitat să mă uit după panoul indicator pe care era înscris numele.

 Am abandonat drumul spre sat şi fără grabă, pentru prima oară în viaţă am intrat într-un câmp de maci.

 Cărarea era cât să mergem în şir indian şi beţia macilor părea fără sfârşit. Cerul strident de senin se lipea la orizont de verdele ierbii sufocate de maci.

 La un moment dat am intrat într-o grădină, apoi am ajuns într-o vie proaspăt săpată cu pământ negru, lipicios, întors de un hârleţ grăbit. 

 -Rămâi aici!- mi-a spus blând şi a plecat cu paşi grăbiţi spre casa care se ghicea prin verdele crud de mai. Un cireş ademenitor se vedea în direcţia în care plecase dar, mie deja îmi era dor de el.

S-a întors repede cu rucsacul uşor, semn că lepădase pâinile. Era mâhnit.

 -Am vrut să-ţi fac o surpriză, să-ţi pun la urechi cercei de cireşe de la bunicul dar, aşa cum am bănuit, ura părinţilor mei pentru tine a ajuns şi aici.

Bătrânul mi-a spus că cireşile sunt ciupite de vrăbii şi nu m-a lăsat să culeg dar, mătuşa mi-a dat o bucată de brânză şi o sticlă de vin roşu. Am păstrat şi o pâine…

 -Luăm cireşe de la Matache!- nu te necăji. Zmulge câteva fire din răsadul de ceapă şi hai să facem un picnic. Doar am venit până la capătul lumii ca să fim fericiţi!

De câte ori suntem la petreceri sau la nunţi cu mese pline, îmbelşugate mă întreb dacă în faţa belşugului sunt mai fericită decât atunci, în vie, la picnicul cu pâine, brânză, ceapă şi un vin roşu.

În seara aceasta, sărbătorind Sfântul ION, înconjuraţi numai de prieteni vechi şi buni ca vinul de soi ales, pe masa plină de bunătăţi am văzut platoul cu brânză, ceapă, slănină albă şi am căutat vinul roşu din ochi.

Motanul torcea mulţumit lângă mine. Am mâncat pe îndelete brânză şi ceapă şi am băut vin roşu.

 Mi-am dat seama că printre prieteni adevăraţi şi cu cele două fete superbe lângă noi şi brânza şi vinul au gustul la fel de bun ca atunci în vie, în vecinătatea câmpului de maci de la capătul lumii!